Interviu cu Wojciech Bonowicz

WOJCIECH BONOWICZ

„Trebuie să stai în fața balaurului

și să-l privești în ochi.”

Teodor Dună: Viața dumneavoastră începe cu un paradox: v-ați născut într-un loc asociat cu moartea. Parafrazându-l pe Montaigne, cum e posibil să fie cineva născut într-un loc al morții? Iar dacă pornim de la premisa că există o memorie, nu doar a oamenilor, ci și a spațiilor, cum v-a influențat, cum v-ați raportat la acest datum de a vă naște în Auschwitz – un spațiu cu o memorie terifiantă?

Wojciech Bonowicz: Cu toții ne naștem într-un loc al morții. Dar nu toți ne naștem într-un loc al Holocaustului. E o deosebire fundamentală aici: moarte și Holocaust. Moartea e ceva cu care te poți deprinde, Holocaustul rămâne neasimilat. Întreaga cultură servește deprinderii cu moartea. Dar o cultură a Holocaustului e imposibil de creat. Orice s-ar scrie pe tema lui, orice ritual s-ar propune, va fi întotdeauna insuficient. Am fost un copil curios, care destul de repede (la vârsta de patru ani) a învățat să scrie și să citească. Drept urmare, destul de repede am aflat adevărul despre Auschwitz. Mai precis, un fragment minuscul din adevăr. Dar pentru un copil mic, un fragment minuscul din adevărul despre Auschwitz înseamnă oricum mult prea mult. Așadar, pe de-o parte am avut o copilărie normală, cu jocuri și jucării, adoram să merg prin lunci și la râu. Pe de altă parte, în spatele tuturor lucrurilor se ascundea ceva. Nu înseamnă că visam urât. Niciodată nu am visat nici scene din cărți, nici din fotografii, nici din filme. Și nici acum nu le visez. Nu e o chestiune de emoții, cred. Privește mai degrabă rațiunea: trebuie să iei la cunoștință că aceste lucruri s-au întâmplat. Trebuie să stai în fața balaurului și să-l privești în ochi.

T. D.: Care erau fricile, anxietățile, dar și cele mai mari bucurii ale copilului Wojciech Bonowicz?

W. B.: Anii petrecuți la Oświęcim* (ne-am mutat de acolo când eu aveam șapte ani) mi-i amintesc ca pe unii foarte fericiți. Părinții mei erau tineri, eu și fratele meu eram foarte apropiați, am început școala, am avut prima învățătoare, care își oxigena părul atât de tare, încât era aproape căruntă. Se purta frumos cu noi și îmi plăcea foarte mult. Îmi plăceau și colegele, pe câteva le mai țin minte și acum. De la Oświęcim îmi amintesc înghețata caldă. Și broaștele din iazurile la care ne duceam. Niște broscuțe mici, verde deschis. Și o mulțime de păsări. De la chioșcul de lângă casă am cumpărat cu fratele meu primele cărți.

T. D.: Cum (și când) s-a produs apropierea de literatură. Care au fost cărțile/autorii care v-au marcat în adolescență? Credeți că există afinități elective între (primele) cărțile-revelație citite și modalitatea în care v-ați raportat, ulterior, la propria literatură?

W. B.: Am fost un cititor extrem de pasionat. De mic citeam tot ce-mi cădea în mână. De pildă, cărțile pe care le-am amintit erau clasicii universali, în ediții ieftine, de buzunar: Gogol, Faulkner, Hemingway. Îmi amintesc că m-a impresionat foarte mult povestirea lui Saroyan, The Daring Young Man On The Flying Trapeze. În același timp, scormonind prin biblioteca tatei am găsit volume de poezii. Erau, în principal, poeți de la răscrucea secolelor al XIX-lea și al XX-lea și din perioada interbelică. Leopold Staff, Julian Tuwim, Władysław Broniewski. Au fost profesorii mei de poezie. Cred că cel mai mult a contat că nu am fost un copil „închis în cărți”. Citeam mult, dar eram gata să abandonez cărțile pentru o partidă de fotbal sau de badminton. Asta, cred, mi-a format raportarea la literatură. Pe de-o parte, să creezi literatură este, în opinia mea, un privilegiu, un dar. Pe de altă parte, însă, e o îndeletnicire ca toate celelalte. Nu e ceva care apare „mai presus” sau „alături” de viață. Nu e mai importantă decât spălatul geamurilor, aruncarea suliței sau socotitul cu calculatorul. E viață, la fel ca toate.

T. D.: Credeți în mitul (sau adevărul) romantic al inspirației? Ce îl deosebește pe Wojciech Bonowicz-poetul de Wojciech Bonowicz – autorul de biografii sau de articole în revista Tygodnik Powszechny? Există o ruptură, o continuitate, o coexistență liniștită sau dureroasă între aceste euri?

W. B.: Există o unitate, dar asta nu înseamnă că scriind ca jurnalist, scriu în același timp ca poet. Există totuși anumite trăsături comune, caracteristice. De pildă concretețea, minimalismul. Sunt foarte econom, articolele mele sunt scurte. Cel mai mult îmi place să scriu foiletoane. Și în poezie sunt econom și concret. Mă concentrez pe o singură frază, o singură scenă. Bineînțeles, cred în inspirație. Fără inspirație nu aș fi făcut nimic. De unde vine ea? Prefer să nu știu. Uneori mi se pare că din lecturi. Dar cred că nu-i întru totul adevărat. Citesc tot timpul, dar inspirația apare doar uneori. Se întâmplă ca timp de câteva luni să nu scriu nici o poezie. Nici una! Nici măcar una slabă nu sunt în stare să scriu fără un dram de inspirație.

T. D.: În poezia dvs. a fost remarcată „frumusețea concentrării și autolimitării, a elipsei și subînțelesului” (Marian Stala). O poezie care decupează aparent aleatoriu fragmente de real și le apropie. Poeticul este un efect al suprimării unor distanțe. Cum ați ajuns la această formulă? Ce legătură există între această formulă și singurătate („singurătatea esențială” despre care a scris M. Blanchot)?

W. B.: Îmi pun deseori întrebarea: cum mă raportez eu de fapt la singurătate? Îmi place să fiu singuratic? Nu-mi place? Nu știu să răspund la această întrebare. Concentrarea pe un mic fragment al realității este, în cazul meu, mai degrabă un reflex de apărare. Trăiesc într-o dispersare permanentă. Zeci de oameni iau legătura cu mine în fiecare zi. Unii îmi cer un sfat, alții un mic serviciu, alții vor pur și simplu să schimbăm o vorbă. Eu însumi mă comport la fel. Cu toții trăim într-o rețea de asemenea legături. Îmi place să privesc nodurile rețelei.

T. D.: Credeți că mai este posibilă originalitatea în poezia contemporană? Care este raportul dvs. cu acest concept?

W. B.: Cred că este posibilă recognoscibilitatea. Dar să însemne ea originalitate? Nu-mi place prea mult cuvântul. Scriind, fiecare dintre noi folosește ce au făcut cei dinaintea lui. Nu există idei complet originale pentru poezie. Ultimii poeți polonezi originali au fost Tadeusz Różewicz și Miron Białoszewski. Różewicz a schimbat complet conștiința poetică în Polonia. Toți marii poeți îi datorează ceva. Iar Miron Białoszewski ne-a învățat „privatizarea” limbajului poeziei. Vorbește în așa fel, încât să vorbești tu, nu alții – limbaje deja folosite, anumite tradiții – să vorbească pentru tine. Dar e un lucru aproape imposibil. Trebuie să ai geniul lui Białoszewski. Asta nu înseamnă că nu au existat și nu există „privatizatori” remarcabili. A existat un Jerzy Ficowski, există Krystyna Miłobędzka. Din generația mea – de pildă Marcin Świetlicki. Se spune despre ei: sunt personalități poetice puternice. Așa e, ei chiar sunt puternici… Dar eu? Mie îmi place să vorbesc cu alți poeți. Originalitatea mea are caracter dialogal.

T. D.: Care considerați că este nivelul actual al poeziei polone? (Ce autori contemporani vă plac?) Care sunt tendințele literare și cum se raportează publicul la poezia contemporană polonă?

W. B.: Poezia poloneză este permanent într-o formă incredibil de bună. În fiecare an apar câteva, ba chiar mai bine de zece cărți bune, foarte bune, câteodată remarcabile. Mă îngrijorează puțin autoarele și autorii mai tineri. Situația lor e foarte dificilă. Pentru că generația mea a pătruns pe scena poetică sub deviza libertății și pluralismului, cei care vin după noi au o misiune îngreunată. În plus, poezia este în acest moment în Polonia cel mai puțin apreciată parte a literaturii. Există un paradox: câteva dintre cele mai importante premii literare din Polonia sunt premii pentru poezie. Dar despre poezie aproape că nu se vorbește în presa cotidiană sau în săptămânale, nici măcar în cele de ținută. Nu se vorbește despre ea la emisiunile culturale de la televizor (poate doar cu ocazia premiilor). Câteodată se mai aude despre ea la radio. E trist, fiindcă în Polonia poezia este febrilă, reacționează viu la ce se întâmplă. Chiar și cei mai experimentali poeți postavangardiști sunt poeți care reușesc să „ia pulsul” lumii noastre. Dar trebuie să știi să-i citești.

T. D.: Ce i-ați reproșa, ce defecte i-ați găsi poetului Wojciech Bonowicz?

W. B.: Cred că lipsa caracterului sistematic. Lipsa lucrului cu versurile. Limitarea la inspirație. Sigur că eu că am impresia că cele mai bune poezii pe care le-am scris au apărut din inspirație, sub influența unui impuls. Cele la care am lucrat mult sunt, în majoritatea lor, nereușite.

T. D.: Exercițiu de imaginație. Sunteți elev (clasa XII-a), profesoara vă dă un mic test. Vă scrie pe tablă: „ceea ce îți îngrădește libertatea/ cu timpul poate deveni/ parte din ea”. Cerință: realizați un scurt eseu (10-15 rânduri) pornind de la versurile respective.

W. B.: Din moment ce mi-au fost de ajuns doar trei rânduri scurte, cum aș putea să fac acum din ele zece sau mai multe?

T. D.: Care este cel mai frumos vis pe care vi-l amintiți?

W. B.: Îmi place foarte mult când îmi visez bunicile și bunicii. Din păcate, se întâmplă din ce în ce mai rar. Părinții mei s-au născut la țară, bunicile și bunicii mei locuiau în case de lemn, creșteau animale. Erau aspri și buni, dragostea lor se exprima în fapte. Miroseau foarte frumos, ca oamenii care după o muncă anevoioasă ar fi adormit într-o căpiță de fân. Știu că datorită lor pot să scriu.

Notă:
* Auschwitz este denumirea germană pentru polonezul Oświęcim; în text, opțiune voită a autorului pentru o variantă sau alta (n. trad.).

traducere din limba polonă de Sabra Daici

Teodor Dună (n. 1981) a debutat cu volumul de poezie Trenul de treieșunu februarie (2002, Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut), urmat de Catafazii (2005) și De-a viul (2010). Editor de poezie și director al Editurii Tracus Arte, în prezent urmează studii doctorale la București.

credit foto: Karina Ciuruș

limba română, autor: Wojciech Bonowicz, nr. 1 (15) / 2015, secţiunea: interviu