DUMITRU PĂCURARU
Recent, într-o notiță din „Viața Românească”, Ion Zubașcu scria că Ion Mureșan a fost cooptat în redacția revistei Poesis Internațional pentru imagine. Nu pot fi de acord și nu comentez pentru că nu vreau să fiu rău. Mă limitez doar să observ perenitatea anumitor clișee care ne jalonează percepția despre natura scriitorului român, înțeles ca un birocrat, nu ca un spirit liber de orice contract.
Ion Mureșan, mai mult decât noi toți, se dovedește a fi un poet liber. Scrie când vrea, publică atunci când are poftă. La urma-urmei ce importanță are că o carte apare mai devreme sau mai târziu, că un poet publică din 10 în 10 ani sau din 17 în 17 ani? Încurcă socotelile criticilor? Dacă publică rar iese din evidențe, din fișe, dacă publică des devine agasant, previzibil și plictisitor. Este și nu este cazul lui Ion Mureșan. El a publicat rar, în 1981 și 1993, dar a fost mai prezent în viața literară decât cei care au publicat 17 cărți în 17 ani.
Se zice că miliardarii din lumea întreagă au încredere în băncile din Elveția pentru că elvețienii au descoperit și consumă constant cafeaua decofeinizată. Calmul lor aduce bunăstare. Ion Mureșan a descoperit ceva mult mai tulburător. Nu doar acum, când i-a apărut cea de-a treia carte numită pur și simplu cartea Alcool, ci mult mai devreme a aflat că face parte dintr-o nație de oameni nervoși, neliniștiți, turbulenți, visători, pe care-i numește cu blândețe „alcoolici”.
Suntem, într-adevăr, o nație nervoasă, nu însă din cauza alcoolului. Ne ieșim din fire din orice. Scrie unul o carte proastă? Ne enervăm și o taxăm. Scoate altul o carte bună? Ne enervăm și mai tare. Altul nu scrie deloc. Îl înjurăm și pe ăla.
Ne place, nu ne place, suntem o adunătură de oameni nervoși. Cum, de altfel, le stă bine barbarilor buni de la marginea imperiilor care păzesc Imperiul de barbarii cei răi. Fiind nervoși, evident și produsele noastre culturale, avem aici în vedere în primul rând poezia, sunt pe măsura stării noastre de spirit. Unde-s mulți nervi forța brută răbufnește, violența fizică se transformă în vulgaritate verbală. Ca și în poemul Bătaia:
Apoi îl ia de-o ureche și-l scutură de-i zboară basca din cap
îi toarnă rachiu pe chelie și i-o șterge cu șervețelul boțit
și iar îl scutură de ureche
și-și smulge un nasture de la haină, îl pune-n pahar
și îl dă chelului să-l înghită ca pe o aspirină.
O carte fără o concepție integratoare e ca un somn fără vise. Probabil că din această pricină autorul a întârziat atât de mult apariția acestei cărți. Metaforele în sine, oricât ar fi de tulburătoare, nu înseamnă nimic. Nu e la îndemâna oricui să ridice o mega-construcție peste o lume ca vai de capul ei. Riscând să pară asimetric și inegal, Ion Mureșan tinde spre ceva foarte clar, spre un sistem. Modelul lui poate fi un Trakl, cel care a construit o lume din 50 de poeme. Cum pot ele, o mână de poeme, hrăni de aproape o sută de ani poeți din lumea-ntreagă?
La un poet pe deplin format cum este Ion Mureșan metafora încetează practic să mai funcționeze ca un amalgam de imagini fără forță de identificare culturală. Poetul nu mai pare interesat de o anume amprentă stilistică, trece dincolo de un Virgil Mazilescu sau un Nichita Stănescu, în căutarea unui „ceva” profund și adevărat, greu de numit. Iată un Poem (către Nichita Stănescu):
Pe zi ce trece se înmulțesc adresele pe care trebuie să le uit.
Pe zi ce trece se împuținează casele în care sunt primit ca un om onorabil.
Oho, dacă aș fi eu inginer,
dacă aș fi doctor,
dacă aș fi eu contabil…!
Aș mai bea cincizeci de votcă.
Cu trecerea timpului între poeme nu mai există limite, ci confluențe. Între proprietăți există garduri, dar iarba din toate țarcurile are aceeași culoare. El a construit un singur mare poem în care îndeasă poem după poem, după pofta inimii sale, când cu osârdia unui culegător de porumb, când cu voioșia și nevinovăția unui copil. Unele titluri care pot părea la prima lectură nedemne de faima autorului sunt elemente indispensabile unei construcții atât de ambițioase. E de-a dreptul imposibil să nu se depășească ușor granița, să nu se forțeze uși deja deschise, măcar de dragul conceptului cărții atotcuprinzătoare. E partea mai greu de înțeles din această poezie densă.
Departe de timiditatea sau agresivitatea pestilențială a unor poeți tineri și neexperimentați, lui Ion Mureșan nu i se pot aplica clișee de genul „între Mircea Cărtărescu și Traian T Coșovei”.
Setea, înțeleasă ca libido, naște agresivitate. Agresivitatea trezește libido-ul. Ambele postulate sunt inexacte, însă ambele provoacă metafora, scot cuvântul din letargie. Îl repun în dreptul lui fundamental, acela de a recrea lumea, de a repune carnea pe os.
Ostilitatea nu reprezintă o amenințare. Cel bătut crapă, dar nu moare, el revine la masă, bea cu camarazii. Cuvintele, ca și pumnii, fiind încărcate de energii integratoare, ostilitatea din exterior nu-și găsește corespondent în interior. E alt secret numai de el știut, greu de explicat.
Poetul adevărat, ca și bețivul autentic, nu-și inhibă capacitatea de a crea, dar nici pe aceea de a răni. Înțărcarea brutală conduce la plăcerea de a provoca durere. Dar aici nu-i vorba despre nici un fel de prohibiție, precum nici de o totală dezlegare la beutură. Îl văd pe Ion Mureșan într-o singură ipostază: a omului care se ambiționează să scrie o CARTE. E cineva interesat de altceva, eventual de omul care trece pe drum cu o mică distilerie pe umăr?
E doar un sfârșit de poem, un strălucit sfârșit de poem, și nimic mai mult.
Orice conștiință agresivă sau agresată este percepută ca un sentiment de culpabilitate. Există la Ion Mureșan sentimentul de culpabilitate? Merită cercetat. Dar nu vom găsi nimic de felul acesta pentru că poetul nu are nici cea mai mică intenție de a moraliza. Lucrurile nu sunt nici bune, nici rele. Ele doar există. Este alcoolul un debușeu pentru conștiința agresată? Nici așa ceva nu vom găsi la Ion Mureșan. De aici originalitatea lui. Uneori vecină cu platitudinea, este adevărat, dar ce importanță are atâta vreme cât o astfel de platitudine poartă în sine mai multă poezie decât noutatea căutată?
Cuplurile se ceartă. Națiunile se războiesc. Indivizii se bat. Națiunile se omoară. Omul reînvie. Poezia se scrie.
La fel ca ideologiile, alcoolul îi unește nu pe cei ce cred în alcoool, ci în poezia alcoolului. Deci poetul poate spune „Mă numesc Ion Mureșan și nu sunt alcoolic.”
Splendoarea acestui mare poet nu vine dinspre alcool, ca metaforă, nici de pe drumul străbătut de pașii nesiguri ai alcoolicului, ci vine din formula convențională a modului în care construiește poemul. Versurile sale sunt în fond eforturi spre disciplină, coeziune și rigoare. Deci e intrigant faptul că volumul se numește cartea Alcool. S-ar fi putut numi foarte bine Carte. Ca și câinele celebrului detectiv Colombo: Câine.
Și iarăși citind și recitind, te întorci și te întrebi: urmează cartea lui Ion Mureșan o formulă convențională? Iată poemul Ci eu singur sub pământ:
Ci eu singur sub pământ,
și pe fiecare osișor crește carnea,
Încât se umple pământul de oameni
și apele de pești
și cerul de păsări
și cuștile de câini
și bucătăria de vară a mamei se umple de muște
(căci și pe osul de muscă crește carnea de muscă).
Oh, ce bucurie mare!
E acest poem unul convențional? Mai degrabă este unul profund ortodox sau anti-ortodox. Trece drept o naivitate să repeți că popoarele europene s-au format pe trei piloni: creștinismul, arta greacă și dreptul roman. Noi suntem creștini, dar ortodocși. Marele handicap și neajuns al ortodoxiei este că nu s-a confundat niciodată cu arta. Catolicismul a asimilat arta, spiritul religios s-a suprapus în mod fericit peste spiritul artistic, adesea până la confuzie. Spiritul nostru religios, primitiv, necizelat, nu s-a suprapus peste spiritul artistic, ci peste spiritul teritorial, peste „bucătăriile de vară” în care, la Judecata de Apoi, alături de oameni vor reînvia muștele. Nu doar acest poem, ci toate piesele din cartea Alcool sunt deschise pentru orice tip de abordare, ca niște diamante cu nenumărate fațete, scoase din cele mai insalubre locuri.
Și asta este doar o mică poveste dintr-o carte pe care merită să o citești cu ceva mai multă atenție, acasă, în singurătate, nu la crâșmă. Pornind de la o notiță, răutăcioasă, fără voia autorului, am ajuns să-l văd altfel pe Ion Mureșan. Și să citesc cu alți ochi o carte care ar putea duce la o regândire a conceptului de carte-Poezie.
Ion Mureșan este cel mai serios baby talk din literatura română.
Relația cuvântului cu realitatea este una dintre cele mai importante componente ale acestei poezii. Uneori doar o aproximează, dar niciodată nu o trădează. Pe de altă parte poetul, omul Ion Mureșan, încearcă să supraviețuiască într-o realitate non-instituțională. Totuși, spre deosebire de alți colegi de generație, o generație îndopată cu convenții culturale, scrie o poezie care nu și-a pierdut „ideologia” subversivă. Nu e paradoxal?