ANDREEA APOSTU
Radu Nițescu, Satao
(Casa de Editură Max Blecher, 2020)
Marcat de nesiguranță și derută, Satao, apărut în 2020 la Casa de Editură Max Blecher, plasează cititorul în fața unui discurs deopotrivă ezitant și continuu minat de autoderiziune candidă. În momentele sale de maximă emoție, textul converge spre rimă și ironie ca spre niște forme de detensionare. Nimic dur sau stringent însă, căci tot volumul se desfășoară în jurul unui tandem pe alocuri creator de confuzie – alcătuit din naivitate și resemnare.
Spre deosebire de Dialectica urșilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016), introspecția predomină în poezia lui Radu Nițescu din Satao, însă nu sub forma analizei psihologice, ci a unui imagism lăuntric pronunțat. Deși se ironizează pentru tendințele de a face poezie de cadru în chiar primul text, autorul ajunge să facă poezie de cadru mental și emoțional: „Ce ai pe dinăuntru?/ Să zicem, o plajă din Pacific, bunăoară pustie./ Dimineața se simte furtună./ Ziua se rup palmierii. Seara (în unele seri)/ briză plăcută, aduce cu ea împăcarea” („Iarnă-primăvară”, p. 5). Transformarea stărilor în imagine se face prin procedee simple și transparente: golul devine pustiul plajei, tumultul – furtuna care rupe palmierii, asumarea și resemnarea – briza plăcută a serii. Sunt mai degrabă alegorii lăuntrice care, la fel ca în epoca de glorie medievală a acestui procedeu, se remarcă prin traductibilitate imediată. Nu sunt închideri de semnificație, ci deschideri în discursul lui Radu Nițescu. Asta nu afectează poemul, ci îi conferă un aer cinematografic și o materialitate benefică, prin care este evitată cu succes abstracțiunea sterilelor analize psihologice sau a filosofelilor literare. Evadarea în astfel de registre transparente ale semnificației, ușor descifrabile, este sancționată de fiecare dată de autocritică și de versiunea gravată în ironie, ca în acid, a retoricii inițiale: „Ce ai pe dinăuntru? Mult somn,/ metafore de tot rahatul”.
De altfel, personajul pare să se miște constant printr-o somnolență generalizată, ca o formă de amorțire a intensității. Nu există zbateri, dramatism, țâșniri neoexpresioniste de patetism, ci blazare și încetinire a funcțiilor emoționale. Caracterul ocolitor al versurilor, care desenează cercuri concentrice în jurul vidului personal, trimite cu gândul la literatura extrem-orientală. În același registru se înscrie și decuparea în stil litografic japonez a unor scene cotidiene, care ascund, dincolo de anodinul aparent, detalii semnificative. În „Plouă rânduri-rânduri”, de pildă, ceea ce unește secvențele surprinse este tentativa restituirii celuilalt, fie prin reproducere mentală, fie prin comunicare:
„Șoferul de taxi, cu ochi mijiți de oboseală,/ se gândește la pupilele ei dilatate/ când a dus-o spre dimineață acasă din club.”; „Am trecut pe la Londo aseară, era aproape pustiu,/ într-un colț o fată vorbea c-un tip,/ mereu am simțit nevoia să vorbesc despre asta,/ să stau la masă și să vorbesc,/ la care tipul, străin, a dat din cap:/ I understand you perfectly./ Ceva măsurat, calculat, ca flacăra de aragaz,/ se aprinsese între ei.” (p. 9).
În acest spațiu somnoros, timpul și memoria sunt anulate, la fel ca senzația de realitate, astfel încât personajul devine un om fără coordonate – și fără însușiri. Exteriorul este construit și deconstruit constant de restul oamenilor: „Ce ai pe dinafară? Să-ți spună ceilalți” („Iarnă-primăvară”, p. 5). Tot ei au capacitatea de a șterge întâmplări din minte prin simpla neactualizare verbală: „Uneori te îndoiești că anumite lucruri/ care ți s-au întâmplat mai demult/ au avut loc cu adevărat,/ mai ales când nimeni n-aduce vorba de ele.” (Ibidem, p. 6). Senzația irealității imediate, privind atât lumea exterioară, cât și cea interioară, însoțește aproape fiecare poem, creând, la final, un peisaj sufletesc similar pieselor beckettiene, aproape fără decor, populat de un individ solitar, întors la o formă de ingenuitate salvatoare. Concluziile acestei voci puerile, dar lucide, sună dezarmant: „Jumătate din ce-am/ făcut am făcut ca să nu mai fac altă dată/ Povești de adormit un copil inegal.” („Adi”, p. 24).
În mediul lipsit de determinări spațiale sau temporale fixe, cu o memorie fărâmițată, angoasele sunt materializate frecvent în lucruri simple, de o banalitate căutată, dar de efect. În „umed, călduț”, capacul de pix mestecat până dincolo de recunoaștere e forma concretă a anxietăților pe care individul le cunoaște, dar nu vrea să le vadă. Finalul poemului întărește starea de confuzie a celui care nu își dă seama încotro se îndreaptă și ce trebuie să facă cu bagajul psihic acumulat și mistuit îndelung – „să-l iau din locul ăla umed și călduț și să-l duc unde,/ și pe lângă asta, să fac toată treaba cu ochii închiși.” („umed, călduț”, p. 8). Versurile exprimă timid incapacitatea de a gestiona o serie de trăiri îngropate, de care nu știi cum să se descotorosești.
„Coarne bourești”, prin dedublarea sinelui, și „Suspans”, prin privirea fixă a punctului de pe perete, setează reperele aproape blecheriene ale ieșirii de pe traseele bine definite ale cotidianului. Din această derapare rezultă impresia unei rătăciri prin teritorii limbice, care preced infernul. „Satao” se menține abil într-un spațiu intermediar, nu mai puțin acut prin proximitatea ghicită a dezastrului. Privirea din afară asupra sinelui, rezultată din dedublare, nu face decât să alimenteze perplexitatea individului față de propriile sale acte și impulsuri: „Vreau să fac ce-mi place/ și nu mai știu ce-mi place să fac” („Coarne bourești”, p. 11). Înstrăinarea se produce și prin transferul de semnificație dintre elementul comparat și comparant, de pildă, în episodul în care Gregor-omul și Gregor-gândacul coexistă:
„… am visat camera/ asaltată, limacși lăsaseră pe/ perete dâre umede, gândaci de tot felul,/ cât un bob de fasole, alții cât o brichetă/ bic mică. Am apucat unul/ între degete și m-am uitat cum dă din/ picioare prin aer, căutând disperat/ suprafața de contact care să-l propulseze/ mai departe, spre altfel de moarte,/ mai potrivită pentru el decât degetele mele.” (Ibidem, p. 12).
Lipsa voinței, lașitatea („Îmi lipsește curajul”, Ibidem, p. 13) transformă protagonistul din vector în punct, cantonându-l într-o candoare de o puritate atroce: „M-am concentrat pe un melc și te-am întrebat/ dacă și ție ți se pare o naivitate. Poate// ai zis, dar ce te oprește să-i cânți.” (Ibidem).
În relaționarea cu celălalt, definitorii par să fie intermitența și distanța. „Nimic nu durează”, spune, ceva mai puțin dramatic, poezia lui Radu Nițescu. Versul „ce făceați voi era să vă acordați audiențe” („Malformația”, p. 30) relevă un celălalt inaccesibil fără o așteptare prealabilă în antecamera apropierii. Orice lucru chiar, înainte de a fi atins sau înțeles, necesită o astfel de cameră pentru vocea din Satao, despărțită etanș de lume. Distanța revine în „Ești cu noi acum”, unde elementele își ating gradul maxim de îndepărtare și răceală cosmică, cea care precede Big Crunch, colapsul pandant al Big Bang-ului:
„Era distanță și înainte între un punct și oricare altul./ S-a multiplicat. Atât s-a putut,/ o să se poată mai bine. La limită,/ amiaza tăcută se ține ca puiul de câine abandonat.” (p. 47).
Preluarea unor sintagme și imagini din discursul oral familiar („atât s-a putut”) sau din cel poetic proiectează în mijlocul textelor o aură ironică și chiar parodică. Rima are, de asemenea, de fiecare dată, acest rol detensionant și ușor coroziv:
„Au găsit cea mai mare structură din universul cunoscut,/ lucrurile pe care am vrut să le fac și nu le-am făcut”; „… visurile oamenilor devorează mereu,/ mereu amenință să ne înghită./ Cât să și stai în visul cuiva pui pe plită”.
Referințele astronomice (planeta pustie, Uranus, norii roșii de metan etc.), prezente și în Dialectica urșilor, devin un fel de marcă a poetului.
Influența slam poetry, regăsită și la congenerul Adrian Diniș, se face simțită atât în versurile-intermezzo menționate mai sus, memorabile prin pauza pe care o produc și prin rimă, cât și într-o serie de poeme mai mici, cu vers scurt (rimate sau nu) cum ar fi „Regele-Dragon al Mării de Est”, „Omida solară”, „cum lucruri mici”. Rolul lor pare să fie similar – unul de relaxare a tensiunii și introspecției, de refugiere în ludic, de autoderiziune delicată. „Festival în pădure”, apariție inedită și stingheră, la fel ca „Aș fi zis că sunt mai degrabă meteoriți” din Dialectica urșilor, reprezintă unul dintre rarele exemple de reinventare și adaptare reușită la contemporaneitate a unei specii lirice vechi și căzute în desuetudine, anume vilanela.
Prin situarea ezitării și golului în chiar centrul tematic al volumului, Radu Nițescu oferă cititorului un mănunchi de poeme „ocolitoare”, care dau târcoale eului fără să îl fixeze și salveze. Introspecția este parțial ratată, căci în adâncul individului „nu duce niciun drum”, iar reperele rămân greu de restabilit. Tematica are efecte și asupra stilului, conturând o combinație reușită de ton evaziv, familiaritate și notații acute prin simplitatea lor. Aceste elemente reușesc să facă din Satao unul dintre cele mai bune volume de versuri ale anului 2020 și o etapă evolutivă benefică a poeziei lui Radu Nițescu, în continuare dificil de catalogat ca autor, ceea ce, într-o cultură dominată de obsesia grupărilor, grupusculelor și direcțiilor, nu poate constitui decât un avantaj.
| © Ramona Iacob, colaj pentru Satao (Casa de Editură Max Blecher, 2020) de Radu Nițescu |
Andreea Apostu (n. 1990) este doctor în Litere, asistent de cercetare în cadrul Institutului de Teorie și Critică Literară „G. Călinescu”, predă limba franceză, scrie poezie și critică literară.
Become a Patron!