RĂZVAN ȚUPA
Nu este un secret pentru nimeni faptul că marea majoritate a poemelor scrise sunt poeme slabe sau texte cu relevanță restrânsă. Chiar și așa, până și poemele proaste sunt tot poezie. Și niciodată nu a fost altfel. Partea bună este că până și în cele mai vagi discursuri despre poezie este reflectată mai bine sau mai rău o viziune asupra lumii. Iar premiile pentru poezie arată destul de exact ce nu funcționează în mediul cultural românesc obsedat, nu doar la nivel oficial, de celebrări și festivisme.
Primele premii pentru poezie ale anului 2014 au dezvăluit intrarea într-o zonă nouă pentru practicile și ritualurile poeziei din România. La Botoșani s-au promis primii pași spre o deschidere a premiilor „Mihai Eminescu” spre prezentarea publică a poeziei tuturor autorilor nominalizați. Cel puțin așa s-a înțeles din comunicatul de presă care anunța gala din acest an. La București, un eveniment inițiat de curând, „Gala tinerilor scriitori”, s-a văzut contestat chiar de către cel care a fost anunțat drept câștigător al premiului Cartea de Poezie a Anului. Dan Sociu a notat pe pagina sa de Facebook: „le mulțumesc lui Mihai Iovănel, Alex Goldiș și Bianca Burța-Cernat pentru că au ales Vino cu mine, știu exact unde mergem pentru premiul Cartea de Poezie a Anului (nici nu știam de nominalizare) și mi-ar fi prins bine banii, dar nu pot să iau un premiu de la ICR-ul ăsta și de la Ministerul ăsta al Culturii, ține de un guvern prea scârbos, care nu respectă contractele cu noi, e compus din mincinoși patologici, a încălcat (le-a răsturnat) toate promisiunile (și doctrina social-democrată), a bătut și a hărțuit țărani și protestatari, disprețuiește săracii, e arogant și unsuros, crede ca poate face ce vrea din legi și altele, după cum le știm”. La scurt timp, și Andrei Dósa, câștigătorul premiului acordat celui mai bun tânăr poet, a anunțat: „Protestez astfel împotriva actualei strategii a ICR-ului și a Ministerului Culturii: a ideii de « cultura română e una singură », a lipsei de profesionalism, dar și a mediocrității demersurilor noii conduceri ICR, împotriva numirilor cel puțin dubioase în funcții de conducere, a faptului că în 2013 n-a fost finanțat niciun film din banii CNC etc. Protestez pentru că ceea ce se întâmplă acum e o încercare de a pune bețe în roate anumitor mecanisme care funcționau cât de cât ok în promovarea culturii române”.
Sunt necesare câteva precizări pentru a se înțelege despre ce vorbim. „Gala tinerilor scriitori” nu este un eveniment mai slab sau mai bun decât majoritatea premiilor literare din România. Același amestec de câștigători care merită premiile și alte figuri împinse de la spate din rațiuni mai mult sau mai puțin obscure, același accent pus pe numele câștigătorului și nu pe sensul premiului acordat cărții sale și aceleași iluzii cultivate în jurul intereselor culturnice pentru slava șefilor de orice fel.
Bunăvoința închipuiților
Refuzând premiul care urma să fie acoperit din fondurile Institutului Cultural Român și ale Ministerului Culturii, Dan Sociu și Andrei Dósa arată că logica rezervată culturii de către oficialități (indiferent de culoare politică) începe să se destrame.
Acordând premii peste premii fără niște justificări oricât de vagi, instituțiile publice și (după modelul acestora) private se prefac interesate de ceea ce se întâmplă în România din punct de vedere cultural. Desigur, nu se poate spune că vorbim despre programe explicite, dar asta numai pentru că închipuirea culturnică nu își permite să iasă dintre grilajele unei idolatrii speciale.
Ca în orice caz de idolatrie, culturnicii zilei, fie că sunt mici profitori care încearcă să ciupească fonduri publice pentru diferite agenții sau fundații în care ei înșiși au interese, fie că sunt creatori blazați care răspund la comenzi nerostite de lăudare a cărții modeste pe care a scris-o soția șefului sau a primarului care le este, din întâmplare, și șef, munca lor este mai ușoară dacă se înlocuiesc ideile culturale cu liste de nume. În fond, numele pot oricând să fie schimbate, iar discursul va rămâne același.
Pretenții iluzorii
Încurajând impostura și politica listelor fără justificări, ministere, uniuni și asociații susțin, de fapt, falimentul perpetuu pentru demersurile culturale. De curând, revista „România literară” găzduia un apel pentru ca revistele literare să fie declarate instituții culturale, în orice caz, pentru finanțarea publică a acestor publicații. Scriitorul Gabriel Chifu găsea astfel argumente pentru propunerea sa: „pentru o zonă importantă a culturii noastre, cultura scrisă, revistele literare sunt o prezență sine qua non: prin ele respiră, există literatura română contemporană, literatura vie. Ele sunt casa care adăpostește literatura română de astăzi”. Desigur, cultura susținută din bani publici poate să își facă treaba la adăpost de capriciile financiare, chiar dacă poate să fie victimă sigură a lipsei de profesionalism cu stea politică în frunte (cum se întâmplă de un an la revista „Tribuna”, unde redactori merituoși sunt scufundați număr de număr între însăilări străvezii cu aer de revelație culturală). Din păcate, însă, nici toți banii din lume nu au cum să compenseze lipsa de consistență a programelor culturale.
Cultivarea nevoii
În 2013 am lucrat cu Institutul Cultural Român pentru prima dată după schimbarea conducerii. La Berlin am lucrat și am ținut legătura cu referenți și specialiști de ale căror competențe culturale eram sigur din anii trecuți, în schimb la New York am putut să văd o echipă nouă. Trebuie să spun că în ambele ocazii lucrurile au funcționat cât se putea de bine, însă nici acum nu pot să îmi înlătur senzația că mai ales cei care își fac treaba sunt vulnerabili în fața toanelor politice. Am văzut cât de ușor a fost în 2012 să se găsească tot felul de campanioți pentru curățenie moralizant-tradiționalistă. Toate acestea sunt posibile pentru că o parte covârșitoare din banii alocați culturii sunt rezervați micilor jocuri de imagine (politică sau nu). Abia atunci când instituțiile au putut să beneficieze de finanțări care să le permită să susțină proiecte și dincolo de jocurile politice (cazul ICR de până în 2012) s-a putut vorbi și despre efecte benefice. Și asta pentru că în România principala activitate finanțată este închipuirea. Chiar și concursurile de finanțare care au ca obiect susținerea activităților culturale se limitează să strecoare câteva proiecte serioase doar pentru a justifica finanțarea lungilor liste de întreprinderi care doar se prefac a fi culturale. Dacă proiectele serioase ar beneficia de sisteme de finanțare coerente, industria aerelor culturale și-ar pierde scuzele.
Și din nou despre poezie
Acesta este și cazul industriei premiilor și revistelor literare. Premii care nu au sens, distincții fără justificare pot să își explice existența numai atunci când sunt acordate și celor care le merită. Și, să fim serioși, nu e nimeni care să nu merite un premiu. Numai motivele sunt mai delicate. Din păcate, cele mai multe motive nu au legătură cu relevanța literară. Desigur, și relevanța literară are efectele ei de iluzie. Acum câțiva ani, un juriu din care făceam parte premia, printre alte poeme scrise de liceeni, o serie de poeme care, după cum am aflat mai târziu, conțineau fragmente întregi din volumul de debut al lui Robert Mîndroiu, Efectul de peliculă (Editura Vinea, 2006). Cu toate că și eu și alți colegi din juriu citisem volumul cu pricina, nimeni nu a sesizat asemănarea. Cum este vorba despre o persoană pe care nu o mai văzusem niciodată înainte de asta și nici după, judecata a privit exclusiv textele citite. Nu am cum să spun că iluziile mele sunt mai consistente decât ale altora, dar pe adolescentul care și-a însușit atunci versurile altuia nu l-am mai regăsit de atunci în nicio revistă. Se lăsase păcălit de obișnuința de a părea altcineva decât era, a și reușit pentru un moment, dar, după asta, tot propriile puteri literare au contat. Festivitățile la care mai importanți decât conținutul cărților premiate par să fie organizatorii, finanțatorii, șefii zilei, spun de la sine ce vor să premieze. Acestui sistem i-a spus cineva la Gala Tinerilor Scriitori „NU”.
O tradiție a protestului prin refuz
Așa cum era de așteptat, protestatarilor li s-a servit și veșnicul „cine se cred?”, „ce drept ai tu să contești o întreprindere oficială?” și așa mai departe. Dar refuzarea premiilor nu este un fenomen de ieri, de azi. Cu ani în urmă, criticul Marin Mincu a încercat să creeze tradiția unor premii „Euridice”, dedicate autorilor douămiiști. Lucrurile s-au blocat după ce Elena Vlădăreanu a refuzat distincția, explicând că premiul ar trebui oferit unei alte poete. În 2011, Angela Marinescu a refuzat premiul Academiei Române. Chiar dacă motivele ei erau mai degrabă personale, gestul său a tras un semnal de alarmă asupra dezinteresului cu care reputatul for științific și cultural își tratează propriile distincții rezervate literaturii.
Și în alte culturi, refuzarea unei distincții oficiale are o lungă istorie. Americanul Lawrence Ferlinghetti, figură esențială pentru Beat Generation, a refuzat în 2012 să fie premiat de guvernul maghiar, reclamând politica de dreapta a guvernului de la Budapesta și tendințele totalitare de restrângere a libertății de expresie și a libertăților civile. În 2003, poetul Benjamin Zephaniah a refuzat Ordinul Imperiului Britanic într-un editorial din „The Guardian”: „Eu? M-am gândit, OBE [Order of British Empire]? (…) Mă enervează să aud cuvântul « imperiu »; îmi aduce aminte de sclavie, îmi aduce aminte de mii de ani de brutalitate, îmi aduce aminte cum au fost violate înaintașele mele și cum strămoșii mei au fost brutalizați.” În 2006, o poetă din Vietnam, Ly Hoang Ly (n. 1975) a refuzat să participe la premiile acordate de Asociația Scriitorilor din Vietnam, comunicând organizatorilor că jurizarea nu pare destul de serioasă și că toți candidații la premiu au remarcat lipsa de respect cu care au fost tratați. Până la urmă, premiul pentru poezie a fost acordat în acel an președintelui asociației…
Chiar și refuzarea nominalizărilor începe să fie o practică întâlnită în cazul premiilor importante, în 2011, poeta britanică Alice Oswald refuzând nominalizarea la reputatul premiu T.S. Eliot. Ea a reclamat prezența printre finanțatorii premiului a Aurum Funds, o companie de investiții internațională. „Poezia nu ar trebui să susțină asemenea firme”, a spus Oswald, care câștigase deja premiul cu câțiva ani înainte.
Secolul XX s-a încheiat cu o serie de refuzuri ale distincțiilor pentru poezie poate la fel de răsunătoare: Seamus Heaney a invocat motive politice începând cu 1999, când a refuzat să fie numit Poet Laureat. Ascendența sa irlandeză nu s-a împăcat deloc cu funcția de poet oficial al Regalității Britanice. Același titlu a fost refuzat, în 1985, de britanicul Philip Larkin, acesta afirmând într-un interviu că, dacă ar trebui să scrie versuri pentru evenimente festive, s-ar trezi din somn urlând. Adrienne Rich a pus același gen de probleme autorităților americane. Dacă în 1973 poeta a acceptat Premiul Național de Carte cu condiția să îl ridice însoțită de alte două poete în numele tuturor femeilor, în 1997 Rich nu a vrut să primească Medalia Națională pentru Arte, protestând astfel împotriva administrației Clinton și notând că arta „nu înseamnă altceva decât o decorațiune pentru masa puterii care o ține ostatică”.
Cum se minimalizează protestul
Așadar, doi poeți români au refuzat premiile acordate la Gala Tinerilor Scriitori. Timp de câteva zile, protestul lui Dan Sociu, urmat de cel al lui Andrei Dósa, au circulat prin presă cu reacții deopotrivă pozitive, dar și de dezaprobare. Dan Mircea Cipariu, cel care organizează de ani buni Gala Premiilor, a explicat oricui a vrut să îl asculte că poeții au refuzat numai banii asociați premiilor și și-a văzut mai departe de activități. O parte dintre cei care au primit și premiile și banii de la Ministerul Culturii la festivitatea din 15 ianuarie au și insistat asupra faptului că este vorba despre bani publici și aceștia nu au culoare politică. Și totuși, problemele politice nu sunt tot ce au dezvăluit refuzurile celor doi poeți.
Deși conduce o organizație de gestiune a drepturilor de autor, Dan Mircea Cipariu a folosit în spectacolul de decernare a premiilor pentru tinerii scriitori texte ale celor care au refuzat premiile, fără să ceară acordul acestora. Cum legea drepturilor de autor prevede în mod explicit faptul că autorul are „dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică” (Legea nr. 8 din 14 martie 1996, art. 10, punctul a), atitudinea președintelui Consiliului Director de la „Opera Scrisă”, Dan Mircea Cipariu, poate părea cel puțin ciudată. „Acum o să vă citesc un poem, « enjoy », din American Experience”, putea fi auzit șeful „Opera Scrisă” anunțând în timpul premiilor, fără niciun fel de acord din partea autorului, Andrei Dósa, care deja refuzase premiul. Organizația pe care o conduce Dan Mircea Cipariu anunța acum aproape doi ani: „Cei mai mulți dintre autorii români nu știu că în numele lor se colectează, anual, milioane de euro reprezentând diferite despăgubiri pentru folosirea drepturilor lor de autor. Scriitorii de poezie, de romane, de opere științifice, mai cuprinzător spus – autorii de opere scrise, cu ISBN (pentru cărți) sau ISSN (pentru reviste de specialitate), trebuie să primească bani din mai multe surse”. Tot atunci, organizația lui Dan Mircea Cipariu a pretins că „opera scrisă.ro s-a născut din nevoia de a propune și realiza un model transparent și eficient de organizație”. După aproape doi ani în care prezența „Operei Scrise” s-a limitat la răspunsuri în procese intentate de o altă organizație la fel de „profitabilă”, copyro, întreprinderea lui Dan Mircea Cipariu nu a dat publicității niciun fel de date financiare și singura activitate pe care o anunță pe propriul site prin comunicat de presă este prezența la un seminar din 2012. Același președinte de la „Opera Scrisă” apare ca inițiator și coordonator al „Rampei de Jazz și Poezie” din cadrul evenimentului „Strada de C’Arte”. Un eveniment susținut de BCU și finanțat de Ministerul Culturii prin AFCN în urma unui concurs de proiecte jurizat, printre alții, de același Dan Mircea Cipariu, după cum se poate vedea la finalul tabelului de jurizare a ariei Educație Culturală. De altfel, în plină campanie electorală pentru funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, Dan Mircea Cipariu flutura steagul transparenței cu un spor de invidiat. Tot AFCN finanțează și „Agenția de Carte” a lui Dan Mircea Cipariu, astfel încât site-ul poate să găzduiască lecția „Cum se refuză un premiu literar” semnată ca editorial de Cornelia Maria Savu, membru în Comisia Permanentă Specială privind Accesul la Informații a „Operei Scrise”.
Cum spuneam, evenimentul produs de Dan Mircea Cipariu nu este nici mai bun, nici mai rău decât marea majoritate a evenimentelor de poezie românești. Iar această mediocritate este preferata susținerilor oficiale. Cu cât organizatorul reușește să imprime o amprentă mai apăsată a irelevanței ordinii participanților, o atitudine dispusă să jongleze cu acordarea unei distincții oricărui autor, fie el relevant sau nu, cu atât proiectul său este mai aproape de lipsa de strategie a oficialităților.
Potrivit presei, Ministerul Culturii a finanțat evenimentul lui Dan Mircea Cipariu cu 10.000 de lei. Încălcarea dreptului de autor, mimarea relevanței publice, deformarea consecventă a principiilor și rezultatelor unui proiect cultural se numesc, așadar, oficial „stimularea excelenței în cultură” și sunt susținute exclusiv prin finanțare publică. Înțelegem acum de ce transparența este o problemă delicată deopotrivă pentru politicii și apoliticii zilei: circuitul banilor în cultură se bazează pe lipsa interesului oricărei autorități care să controleze abuzurile de acest fel, dar și pe ignoranța bine gestionată de organizații care plimbă fonduri și agită principii legate de drepturile de autor în România. Mai degrabă, în acest caz, vorbim despre simularea excelenței în cultură. Unii se prefac a fi politicieni, alții pretind că vindecă boli, sunt însăilări care sunt vândute drept presă, judecăți de gust promovate drept critică. Când se mimează competența la toate nivelurile, de ce ar face excepție poezia? Răspunsul este împrumutat din Matrix 3: pentru că poate alege să se opună.
Răzvan Țupa (n. 1975) a publicat volumele de poezie Fetiș (2001, Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut), Fetiș – o carte românească a plăcerii (2003), Corpuri românești (2005) și poetic. cerul din delft și alte corpuri românești (2011). A participat la numeroase ateliere și festivaluri internaționale, a fost redactor-șef al revistei „Cuvântul” (2006-2008) și a organizat, între 2005 și 2010, „Poeticile cotidianului” și „Ateliere relaționale”. Este, de asemenea, autorul documentarului poezie. puterea (2009).