Dacia Maraini (n. 1936, Fiesole) a fondat în 1966 compania teatrală del Porcospino, împreună cu Moravia și Enzo Siciliano, iar în 1973 a participat la fondarea Teatro della Maddalena, condus exclusiv de femei. Scriitoare, scenaristă și regizoare, este autoarea a peste treizeci de cărți de poezie, proză și teatru, printre care romanele La lunga vita di Marianna Ucrìa (1990) și Voci (1994), traduse în românește în 2000, respectiv 2003, de Gabriela Lungu. Caro Pier Paolo a apărut în 2022, anul Centenarului Pasolini.
Sursa foto: La Razón
DACIA MARAINI
Dragă Pier Paolo
Dragă Pier Paolo,
azi-noapte te-am visat. Mi-ai spus, cu obișnuitul tău zâmbet blând: „Sunt aici!” Apoi ai dat jos de pe tine un soi de vestă de culoarea nalbei și ai adăugat: „E cald”.
Când am vrut să te îmbrățișez, fericită că te revăd, ai dispărut. A rămas pe jos vesta ta mov. Am vrut s-o iau, dar a dispărut și ea. În locul ei am văzut o șopârliță speriată care alerga spre perete.
E atât de ciudat că, după mulți ani, în somn, mai pot încă să-mi amintesc de tine și să te văd. Ești același tânăr bărbat de cincizeci de ani pe care l-am frecventat în anii ‘60-‘70, cu trupul zvelt, sportiv, cu chipul serios, senin, dar gânditor, privirea visătoare, pasul hotărât și mereu gata s-o ia la fugă.
Și azi-noapte erai în picioare, gata să o iei la fugă, și aveai o privire blândă, întrebătoare. Privirea care-mi era familiară și pe care o iubeam. E ciudat cum uneori prieteniile se deapănă în priviri. Cât de multe lucruri adună în ele pupilele gata să înghită timpul. Acum, într-adevăr, trăiești numai în ochii mei interiori și te miști în extraordinarul spațiu pe care privirea îl cuprinde.
De multe ori, atunci când erai viu și ne plimbam împreună sau mâncam în vreo tavernă africană, dispăreai. Aveai talentul ăsta de a evada dintre noi, mai ales când compania era prea numeroasă.
„Unde e Pier Paolo? Era aici cu o clipă înainte.”
Și începeam să te căutăm. Dar, după câteva minute, apăreai din nou, bucuros, chiar dacă obosit, și începeai să ciugulești distrat din farfurie sau să bei laptele care, după criza de ulcer, îți fusese indicat în locul vinului.
Câte pahare de lapte te-am văzut sorbind! Nu știu dacă îți plăcea laptele. Te strâmbai puțin când puneai jos paharul și deseori îți rămâneau niște mustăți albe la colțurile gurii. Îți erau interzise sosurile, băuturile alcoolice, și tu respectai recomandările cu o răbdare pe care n-o aveai în alte lucruri.
Mama ta gătea plină de sârguință pentru tine pește fiert, carne la grătar, legume la abur. Iar dacă era obosită, îi lua locul Graziella, tânăra și generoasa verișoară care pregătea cu dragoste mâncărurile potrivite pentru stomacul tău recalcitrant.
Când ne-am luat o casă împreună la Sabaudia, deseori găteam eu pentru cinele noastre. Veneai cu plăcere la noi, parcurgând lunga terasă comună. Alberto alegea peștele, după ce toată dimineața și-o petrecuse scriind, iar eu îl pregăteam. Încercam să-i dau puțin gust cu chimion și lămâie stoarsă, iar tu nu te plângeai niciodată. Mie îmi plăcea să gătesc, iar ție să te așezi la masă cu noi.
Vorbeai puțin, niciodată n-ai vorbit mult, dar tăcerile tale nu erau înstrăinări, erau un fel al tău de a te concentra pe un gând comun, care se exprima într-o afecțiune împărtășită. În schimb, îți plăcea ca Alberto să vorbească și pentru tine. Îți plăcea să-l asculți când povestea peripețiile sale literare sau umane. Alberto era un extraordinar povestitor și stăteam toți cu gura căscată când o pornea pe cărarea pădurilor narative.
La un moment dat al serii dispăreai. Dar când nu eram într-o călătorie, nu ne făceam griji. Știam că te urcai în mașina ta rapidă și o porneai în căutarea adolescentului care fuseși și care-ți scăpa dintotdeauna.
Dragă Pier Paolo,
deseori sunt întrebată cum și când te-am cunoscut prima oară. Dar mi-e greu să-mi aduc aminte. Fac pariu că nici tu n-ai ști s-o spui. Mulți nu-și dau seama că în anii ‘60-‘70 ai secolului trecut nu era nevoie să-ți dai întâlnire cu intelectualii și artiștii ca să-ți petreci câteva ore cu ei; ne duceam la barul Rosati, în Piazza del Popolo, sau la restaurantul La Campana sau la Giggetto, în via Portico d’Ottavia, adică în vreun local ieftin, pentru bucuria de a ne întâlni și de a povesti.
Nu-mi amintesc ca într-o zi anume cineva să mă fi dus la tine spunând: uite, asta este tânăra Maraini, fiica lui Fosco, faimosul etnolog, tânăra îndrăgostită de cărți și de scriitori, care vrea să te cunoască. Nu așa funcționa. Oricine, dacă avea chef, mergea în jurul amiezii sau pe la șapte seara la barul acela foarte cunoscut din Piazza del Popolo și acolo îi putea întâlni pe Federico Fellini, Alberto Moravia, Alfonso Gatto, Elsa Morante, Cesare Garboli, Natalia Ginzburg, Bernardo Bertolucci și, evident, pe tine, care erai frumos ca soarele, chiar dacă mic de statură și mereu tăcut și sever, cu privirea aceea blândă și disperată pe care o aruncai lumii. Stăteam împreună pentru simpla plăcere de a ne vedea și de a vorbi, fără nici un alt scop.
Astăzi, după cum știi și cum ai prezis ca un profet subtil ce ești, ne întâlnim doar cu un scop: un simpozion, un miting, cum se spune, sau la târgurile de cărți sau, și mai rău, în emisiunile de televiziune. Oricum, întotdeauna cu un scop public, social. În vreme ce pe-atunci ne vedeam în afara oricărui program prestabilit, cu bucuria de a ne regăsi și de a schimba idei. E o diferență, nu-i așa?
Tu însuți, în poezii și în Scrierile corsare, ai povestit de multe ori despre întâlnirile cu prietenii, dar și cu dușmanii, în cârciumile romane, unde se creau alianțe, se recunoșteau afinități și se combăteau idei contrare, dar mai ales se consolida, aș spune, o solidaritate între persoane care se considerau niște meșteșugari trudind pentru a supraviețui într-o lume comercială și plată și care se izbeau în fiecare zi de cenzură.
Tu o știi bine pentru că ai avut peste optzeci de denunțuri. Toate violente, nedrepte, persecutorii. Acuzat de obscenitate, de ofensă adusă religiei, de perversiune, de corupere de minori. Și eu am avut câteva pentru obscenitate, pentru ofensă adusă religiei, iar o dată pentru că am spus că Bagheria era un oraș mafiot. Am fost întotdeauna absolviți, dar câte necazuri și câte cheltuieli cu avocații, cu actele, cu înfățișările la tribunal încontinuu amânate! Îți aduci aminte când am apărut amândoi pe coperta revistei „Il Borghese” cu titlul strident „Scriitori pornografici”? În momentul acela nu mai era cenzura de stat, ci o întreagă țară, sau cel puțin partea aceea, cea mai ipocrită și mai agresivă, care era furioasă pe tine și pe minunata ta artă a provocării.
Îmi vine în minte o altă ocazie în care ai fost atacat de o manieră brutală. Era în 1968 și ne aflam la Zafferana Etnea, în juriul Premiului Zafferana, organizat de Vanni Ronsisvalle, împreună cu Leonardo Sciascia, Vincenzo Consolo, Alberto, tu și eu, îți amintești? În anul acela unul dintre premiați era Ezra Pound. Un mare poet, dar se compromisese lăudând, din nefericire, teoria raselor promovată de nazism. Apoi regretase și se pedepsise singur condamnându-se la tăcere.
Îți aduci aminte că nu vorbea și când voia să spună ceva i se adresa soției (sau partenerei de viață, nu mai știu), care cu amabilitate exprima în cuvinte ceea ce el gândea. Exista o înțelegere minunată între ei doi, dar și ceva construit și teatral în acea împărțire a rolurilor.
Îl premiasem pentru poeziile sale, care, lăsându-le la o parte pe cele delirante, legate de perioada nazistă, sunt foarte frumoase, iar el venise să-și ia premiul, dar nu voise nici să comenteze, nici să mulțumească. Vorbise în locul lui, cu grație și eleganță, partenera lui de viață. Un bărbat scund, uscățiv, amabil, serios, cu ochi pătrunzători, care deveneau blânzi când se adresau femeii de lângă el; avea o bărbuță arogantă și părul alb care-i zbura în toate părțile.
În orice caz, cred că ar fi dezgustat de cum se folosesc de numele lui fasciștii de acum. Era un om de o cultură extraordinară și, chiar dacă târziu, a înțeles încotro se îndrepta istoria.
Ei bine, îți aduci aminte?, în timpul premierii au apărut niște tineri din Catania care au început să strige insultându-ne pe toți. Au aruncat pe masa juriului niște frunze de țelină ude stropindu-ne pe față și pe mâini și niște feniculi [1]. Nimeni n-a înțeles ce voiau. La început am crezut că erau furioși pe Pound și pe trecutul său nazist. Dar apoi am văzut că aveau ceva cu tine. Ca de obicei, tu stârneai iritarea și reacția violentă a conformiștilor, dar și aceea a tinerilor revoluționari din ‘68.
A fost un lucru neplăcut, chiar dacă după aceea am râs. Pound nu părea impresionat. Stătea nemișcat, rigid și mut, ca și cum spiritul său ar fi ieșit din trup lăsându-l golit. Noi încercam să înțelegem ce-i iritase atât de tare pe tinerii aceia la un premiu care-i avea printre nominalizați pe Consolo, Bonabiri, Nigro, D’Arrigo, Grasso. Nici până azi nu știu împotriva a ce protestau, unii spuneau că erau tineri fasciști, alții că erau contestatari de stânga. N-am aflat niciodată.
[1] Fenicul, în italiană finocchio, denumirea vulgară cu care sunt indicați homosexualii.
[…]Dragă Pier Paolo,
în călătoriile noastre în Africa făcusem o înțelegere stranie: urma ca tu să te ocupi de găsirea locurilor pentru viitoarele tale filme, Alberto să scrie despre ce ni se întâmplă, iar eu să fac fotografii ținând un soi de amintire vizuală a deplasărilor, întâlnirilor și aventurilor noastre.
Dar eu, în loc să te fotografiez pe tine și pe Alberto, un lucru normal și previzibil, prea la îndemână, mă trezeam fotografiindu-i pe africani: femei, bărbați și copii întâlniți în călătoriile noastre. Eram fascinată de casele lor făcute din cărămizi de lut uscat la soare și cu acoperișuri din paie. Ceream voie să intru, mă așezam pe podeaua din pământ, lângă cuptoarele lor mizere construite din pietre de râu, cu fumul care continua să iasă și să se învârtă prin aer chiar și când focul era stins. Apoi am înțeles că fumul acela servea la alungarea scorpionilor ce mișunau printre paiele uscate ale acoperișului, țânțarilor și șerpilor care intrau pe furiș să fure din puțina hrană pusă deoparte.
Apropo de șerpi, îți aduci aminte când ai călcat pe un șerpișor veninos ce ieșea din nisip? Ne spuseseră că șerpii ăia mici și aproape invizibili se numesc „trei pași”, pentru că, după ce te-au mușcat, mai poți face trei pași și cazi țeapăn la pământ. Din fericire șerpișorul era de abia născut și poate se rătăcise. În orice caz nu te-a mușcat, asta și pentru că nu era ușor să ajungă la glezna ta sub șoseta groasă și bocancii pe care-i purtam cu toții ca să evităm situațiile neplăcute.
Cum făceau să trăiască în casele acelea, mă întrebam, în timp ce, stând ghemuită direct pe pământ, sorbeam ceaiul fierbinte dintr-o cană ciobită. Mirosul de lemn ars, urină, banane prăjite și mirodenii cu gust amar și violent, mă amețea.
Obișnuită să mă identific, o practică bine cunoscută de scriitori, chiar și de cei mai simpli, încercam să înțeleg ce însemna să-ți petreci viața înăuntrul și în afara acelor case fără apă curentă, fără lumină, fără uși; dormind pe pământul bătătorit, întinși pe niște saltele aspre umplute cu paie, toți laolaltă, tați, mame, copii și deseori și capre, porci, găini, câini. Ce sens pot căpăta cuvinte ca familie, liniște, muncă, învățat, joc, sexualitate, libertate individuală în asemenea condiții? […]
Vorbeam despre asta, îți amintești, pe jumătate întinși pe niște chaises longues, așa li se spunea, adăpostiți de un acoperiș și tablă, într-un soi de bordei strâmb denumit pompos Hôtel des rois.
Tu susțineai că fericirea nu depinde de apa curentă, de ușile care se închid, de paturile înalte, de un aragaz. Dar mi-o spuneai fiind unul care se folosea din plin atât de apa curentă cât și de un pat înalt și era deci apărat de gândaci și de scorpioni, unul care purta pantofi din piele, pălării scumpe de soare din pânză, și avea la dispoziție un Land Rover cu care putea umbla pe străzi desfundate și bani ca să-și plătească o cină abundentă și o cămașă bine călcată.
Îți spuneam asta. Dar tu îmi răspundeai că greșesc și aici vreau să reproduc cuvintele tale scrise: „De multă vreme repetam că mi-e dor de sărăcie, a mea și a altora, și că greșisem crezând că sărăcia e un rău. Afirmație reacționară pe care eu știam, totuși, că o fac de pe poziția unei stângi extreme, cu siguranță greu de definit”.
Iar eu care mă las cu ușurință influențată, începeam să-mi imaginez un paradis terestru făcut din iubire și veselie, dintr-o viață de zi cu zi extrem de săracă, dar fericită, căreia nu-i păsa de gândaci, șerpi, furnici, fum, noroi și foame. Mă întrebam dacă în grădina beatitudinii, înainte de cădere, ființele umane trăiau așa. Legenda spune că umblau goi, se hrăneau cu mană și banane. Dar nu aveau apă curentă, o casă cu uși care se închid, un pat înalt, încălțăminte solidă care apără de mușcăturile șerpilor veninoși. Și totuși erau fericiți. Asta voiai să spui? Propensiunea ta spre utopii mă încânta și mă alarma în același timp.
Îmi răspundeai că vorbești despre sărăcie, nu despre mizerie. Și atunci eu te întrebam ce e mizeria dacă nu e comparată cu bunăstarea. În experiența mea, de pe vremea când eram săracă, în anii războiului și în cei imediat următori, nu-mi dădeam de fapt seama că sunt. Era normal pentru mine să călătoresc la clasa a treia, să dorm în hoteluri foarte modeste, unde baia era la capătul coridorului și o împărțeai cu persoanele din alte patru-cinci camere. Azi în schimb, mi se pare normal să am o baie numai pentru mine.
Sărăcia reală, insistai tu, sărăcia lucrurilor, care te eliberează de sclavia posesiunii, trebuie considerată o binecuvântare. „Sunt evident pregătit pentru orice sacrificiu personal. Drept compensație, va fi suficient ca pe chipul oamenilor să apară iarăși vechiul fel de a zâmbi; anticul respect pentru ceilalți, care era respectul pentru sine însuși; mândria de a fi ceea ce natura, propria cultură «săracă» ne învață să fim. Atunci vom putea probabil lua totul de la capăt…”
Acestea sunt cuvintele tale, scrise în 1969, într-un articol despre poetul Ignazio Buttita. Le-am reprodus, pentru a nu mă baza cu totul pe memorie.
Și adăugai: „Era poate prea multă profeție lucidă a celor disperați să creadă că istoria omenirii este deja istoria industrializării totale a bunăstării”.
Aici îți dau dreptate. Așa cum spui, în capul oamenilor intrase ideea că proprietatea și folosința bunurilor sunt semnul că omenirea progresează, crește, devine matură și conștientă. Dar e o înșelătorie periculoasă, pentru că neglijează complet exigențele profunde, cele care privesc raportul cu natura, cu timpul, tot ceea ce privește sfera sentimentelor și a conștiinței, exigențe ce nu sunt niciodată satisfăcute de siguranța dată de proprietate și de comoditatea vieții.
Nu știu dacă îți dai seama de actualitatea gândirii tale din acei ani, Pier Paolo. Aproape aș zice că intri în sintonie cu mica Greta, cu cozi subțiri, fetița care scutură lumea cu protestele ei împotriva nepăsării și devastării bogățiilor naturale datorate lăcomiei umane.
Sunt sigură că dacă ai fi aici, ai critica mulțimea de tineri care o urmează pe adolescenta indignată. Dar ai admite că vorbele Gretei sunt identice cu ale tale. Dorul aproape mitologic de popoare simple și arhaice, nevoia de a regăsi acele relații ingenue și pline de respect față de marele, splendidul, magicul obiect care e realitatea, te-ar face azi să te alături ecologiștilor și dușmanilor cimentului. Dar ai face-o cu aceeași susceptibilitate față de mulțimi, față de tendințele comune, cu vehemența verbală din Scrierile corsare, nu-i așa?
Nu-ți plăceau tinerii care revendicau zgomotos drepturile homosexualilor, chiar dacă gândeai ca ei. Aveai bănuiala teribilă că în spatele revendicărilor exista un spirit imperfect al copiilor de bani gata, și că pretențiile lor priveau mai degrabă o relație conflictuală cu părinții lor bogați decât cu dragostea adevărată pentru o viață sobră și simplă.
Aceeași atitudine de respingere o aveai și față de grupurile de femei care protestau în piață. Era un subiect de discuție între noi, chiar dacă nu s-a transformat niciodată într-un conflict. Eu știam bine că atitudinea ta nu era una reacționară, ci un sentiment instinctiv de iubire față de cine ignoră, pentru că ignoranța e sacră deoarece se apropie de starea de puritate a ființei umane.
Dar noi protestam împotriva ignoranței induse, cea care dezlănțuise furia unui Dumnezeu bărbos împotriva unei Eve care mușcase din mărul interzis.
Mărul era cunoașterea și cunoașterea era nașterea unui sentiment de autonomie. Un Dumnezeu unic, patron absolut al universului, judecător al comportamentului uman, nu putea tolera ca cea mai iubită creatură a sa să înceapă să gândească pe cont propriu.
Dragă Pier Paolo,
mă priveai puțin amuzat când începeam cu discursurile mele polemice despre femei. Nu erai de acord cu mine. Dar nu pentru că aveai impresia că femeile pot avea un creier mai mic sau sunt influențate de un uter capricios și primitiv, ci pentru că nu te interesa să reflectezi la destinul feminin. Subiectul acesta te purta pe o cale spinoasă și de neînțeles. Erai prea pasional și instinctiv pentru a gândi în termeni antropologici. Mă lăsai pe mine, cu micul meu suflet iluminist, s-o fac.
Concentrarea ta emoțională era atât de simbolic focalizată pe maternitate încât dădea la o parte orice alt gând. Cunoșteai istoria, nu erai cu siguranță un ignorant, dar o observai de la o fereastră înaltă și sacrală, în care mama domina asupra oricărei alte realități, ca un corp creativ și iluminant.
Aveai prietenii feminine importante. Cum să n-o amintesc pe Elsa Morante, cu care ai trăit o legătură caldă și pasionată. Dar când erai cu ea nu te întrebai dacă e bărbat sau femeie. Elsa era Elsa, cu felul ei impetuos și extrem de inteligent în care își trăia viața. Nici ea nu se întreba dacă tu ești bărbat sau femeie. Erai un prieten minunat cu care împărtășea o viziune de felină: în stare să iubească orbește și să urască fără frâne, în stare de o tandrețe infinită care se putea transforma în agresivități neașteptate, urmate de zgârieturi teribile.
Te îndrăgosteai și de femei frumoase și cu probleme; de femei hotărâte și inteligente, ca Silvana Mauri Ottieri, despre care ai scris: „Tu ai fost pentru mine ceva special și diferit de tot restul: atât de excepțional, încât nu-i găsesc nici o explicație, nici măcar una din acele explicații scurte și concrete de care ne agățăm în monologul nostru interior, în ingenioasele manevre ale gândirii noastre. De când mi-ai deschis ușa la Bologna (…) tu ai fost întotdeauna pentru mine femeia pe care aș fi putut s-o iubesc și singura pe care până la un anumit punct am iubit-o. Tu înțelegi care este acea limită, dar acum trebuie să-ți spun că uneori, nu știu nici cum, nici când, am depășit-o, cu timiditate, nebunește, dar am depășit-o. Dacă vrei să te gândești la o asemenea situație, gândește-te la Poarta îngustă, iar eu nu ți-am vorbit niciodată despre tandrețea mea, pentru că nu aveam încredere în tine. Nu mă face să adaug altceva, înțelege-mă. În ultimul meu bilet ți-am scris că erai unica, dintre toți prietenii mei căreia reușeam să-i fac confesiuni, și asta pur și simplu pentru că ești singura pe care o iubesc cu adevărat, până la sacrificiu”.
Ai iubit și alte femei, pe Laura Betti, pe Maria Callas. Important era ca sexul să rămână ferecat dincolo de poarta sacră a trupului tău. Cu o asemenea condiție te încredințai apropierii feminine care vrând-nevrând se transforma, sub privirea ta alarmată, mereu și cu o amprentă infantilă, într-un trup matern. […]
Era frica aceea de care îmi vorbiseși, care răspunde la fraza: „dacă aș face dragoste cu o femeie, mi s-ar părea că o fac cu mama”?
Știu că pentru tine trupul feminin n-a fost niciodată o tentație sexuală, o carne periculoasă, așa cum o înțeleg fanaticii unei credințe musulmane greșit interpretate. Dacă întrebi un taliban de ce pretinde ca femeile să fie acoperite din cap până în picioare, îți va răspunde (cum mi-au răspuns câțiva dintre ei) că femeile sunt atrăgătoare și periculoase, de asta trebuie să-și ascundă părul unduitor, buzele cărnoase, ochii seducători sub văluri și haine ce acoperă, ca să nu inducă tentația în bărbați.
Ca și cum ai spune, cu o pretenție naivă, că lumea e făcută din trupuri masculine dominante și că doar dorința lor are o legitimitate recunoscută. De altfel, „nu uitați, fetelor, un bărbat are nevoie de a se servi de dorința sexuală pentru a procrea, în timp ce o femeie poate fi obiectul unor gesturi nedorite și poate procrea, de fapt, fără a cunoaște dorința.”
În cazul tău era exact invers. Refuzarea trupului feminin nu era la tine consecința unei dorințe reprimate, ci teama de un sacrilegiu. Corpul feminin era pentru tine atât de mitizat și de adorat încât crea un instinctiv tabu sacral.
Dragă Pier Paolo,
de data asta nu suntem în Africa, ci în România. Îți amintești că ție ți-a venit ideea unei vizite la centrul eternei tinereți, în timp ce te pregăteai să filmezi Oedip tocmai în pădurile Transilvaniei? Odată ajunși acolo ca să căutăm locurile de filmare, ne-ai propus să facem o scurtă vizită la institutul doctoriței Aslan, ca să vedem ce e cu faimosul medicament despre care se spun minuni.
Erai terorizat de bătrânețe și o simțeai deja apropiindu-se, chiar dacă n-aveai decât cincizeci de ani. Alberto, cu încrederea lui în știință, a început imediat să se informeze. Pare să fie un lucru serios medicamentul acesta, ne-a spus. Se pare că doctorița Aslan a descoperit proprietățile antiîmbătrânire ale acestei substanțe. Era recunoscută și de World Health Organization, și asta v-a dat siguranță. De ce să nu mergem să încercăm o asemenea magie?
Zis și făcut, am plecat, ca de obicei, în apropierea Crăciunului. Nici unul dintre noi nu voia să rămână în Italia în zilele haosului festiv. De mai mulți ani petreceam Crăciunul și Anul Nou în savanele fierbinți din centrul Africii, în India, în Yemen sau în Afganistan. Dar în anul acela, tu ai hotărât că, în timp ce vei căuta locurile pentru Oedipul tău, ne vom cufunda și în apele magice ale doctoriței din București.
Am petrecut efectiv câteva zile în institutul eternei tinereți. Îmi amintesc de niște masaje foarte plăcute într-o ambianță de saună, mirosul înțepător de sulf, și de noi care mergeam pe coridoare înfășurați în prosoape în mijlocul vaporilor fumigeni.
Dar după câteva zile am plecat. De la București ne-am îndreptat spre lacul Bucura, îți amintești. Totul era minunat, dar pe tine nu te convingea. Spuneai că România e o țară prea modernă, prea industrializată, prea înclinată spre construcția de blocuri și străzi asfaltate. Regretai că distruseseră vechile sate cu poetice case din lemn în culori vii.
De pe înălțimi am coborât spre Marea Neagră, unde am călătorit pe o veche ambarcațiune de-a lungul coastelor stâncoase și minunate. Eu am avut o simpatie imediată și neașteptată pentru un marinar, un lucru pe care îl uitasem complet și care îmi vine în minte acum, când încep să povestesc despre zilele acelea pline de bucurie.
N-am putut să ne atingem nici măcar cu un deget Ioan și cu mine. Era un tânăr slab, cu brațe robuste, o față arsă de soare și de mare, cu ochii aprinși, de un verde care ducea cu gândul la iarba proaspătă. Ne-am privit și ne-am iubit așa, fără să ne cunoaștem. Nu puteam nici măcar să vorbim, pentru că el nu știa decât româna. A fost o mică și intensă atracție făcută doar din priviri aruncate pe furiș. În vântul care ne mângâia, așezați la prora acelei bărci enorme, cu un puternic miros de smoală, sare, otgoane uscate la soare, am avut o stranie senzație de veselie senzuală.
E ciudat cum uneori se naște în noi dorința pentru un trup necunoscut, iar în cazul acela și interzis de circumstanțe. Dar tu, care ai antene, ți-ai dat seama și, cu unul din zâmbetele tale delicate și secrete, mi-ai dat de înțeles că-mi erai complice. A fost o foarte scurtă întâlnire, care a durat doar câteva ore, făcută din cafea și zahăr fin, o întâlnire din care îmi mai aduc încă aminte căldura senzuală, forța explosivă chiar dacă sublimată, și imediat după aceea durerea despărțirii.
Mi s-a părut că înțeleg că iubirile tale erotice semănau probabil cu aprinderea aceea a mea ucisă în clipa în care s-a născut.
| fragmente din Caro Pier Paolo, Neri Pozza Editore, 2022, volum în curs de apariție la Editura Casa Cărții de Știință |
traducere de Gabriela Lungu
Gabriela Lungu (n. 1949) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A tradus în limba română cărți de Giacomo Leopardi, Margaret Mazzantini, Alessandro Baricco, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Dacia Maraini, Pier Paolo Pasolini, Elsa Morante.
Revista „Poesis internațional” poate fi comandată de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: