Sursa foto: aici
„Poetul poartă și acum cunună de spini, dar una mai puțin apăsătoare, de vreme ce spinii aceștia înfrunzesc. Se răzvrătește și astăzi împotriva sentimentelor ultrasintetice, iar țintele vigilenței lui mărite sunt în continuare cei care scriu. Din pricina celor care se fălesc cu felurite concepte și se complac într-un interminabil turnir de cuvinte, ceața e tot mai deasă între literați și Ithaca. (…) Nou este în poeziile din urmă tonul acesta dezinvolt și ștrengăresc, nu fără primejdia unor exagerări (…). Alteori, vorbitorul preferă cuvântul simplu, de o primă aparență banală, în realitate tensionat de poezia stranie a cotidianului care, scos din context, devine bizar. (…) Petru M. Haș este un poet autentic, care merită un loc mai la lumină în peisajul nostru literar.” (Livius Ciocârlie)
„(…) Petru M. Haș pare să trăiască, uneori sprijinindu-se pe stoicismul lui Seneca, alteori pe epicureismul lui Villon, uneori citându-i pe vechii greci ori japonezi, alteori pe suprarealiști, într-un univers statistic și cuantic. Poezia lui însăși este un univers al cuantelor, fiecare text reprezentând câte un salt imprevizibil într-o direcție imprevizibilă, câte un spin derutant al percepției, memoriei sau imaginației. O poezie întotdeauna vibrantă și concentrată, dând, simultan, impresia aleatoriului exuberant (ceea ce nu exclude momentele de depresie sau melancolie) și a filtrării atente. A exersării continue a atenției și inteligenței.” (Caius Dobrescu)
„Încă din 1969, cu excepția câtorva poeme metaforizante după ritul vechi șaizecist, poezia lui Petru M. Haș se dovedește născută, cu zece ani înaintea optzeciștilor, gata reformată – recte demetaforizată, colocvializată pe stil american (…). Petru M. Haș are în comun cu maeștrii Mircea Ivănescu și Petre Stoica idealul dezidealizării poeziei și a limbajului poetic; lipsită de uriașele aripi livrești, poezia lui nu are aceeași portanță ca a lor, dar mecanismul ei funcționează după același principiu material și cu același combustibil – al limbajului colocvial; așa încât, fie că se dă ludic (…), fie grav (…), Haș e un poet care nu falsează, recitibil cu plăcere și după patru decenii de la debut. Recitibil și reconsiderabil.” (Radu Vancu)
„Când citești poeziile lui Petru M. Haș e ca și cum ai privi un om care bombăne ironic, mustrător, în timp ce schimbă scutecele unui copil. El împachetează copilul în scutece noi-nouțe și ni-l așază apoi în brațe. Copilul ăsta e lumea.” (Andrei Dósa)
PETRU M. HAȘ
***
cine are glasul ca floarea de mac
și trandafir îmbobocit
pentru cine învingem pe uriași de luni până sâmbătă
cine așteaptă cavalerul cu spadă
îți dau mere unul câte unul
și una câte una perete adorm în pernele moi ale visului
nu-ți spun nimic de vreun grande
ne-așteaptă o lungă călătorie venim de departe
scoate apă pentru setea noastră cea de iluzie
în adăpătoarea de la hanul tău vesel
să bea cai și oameni scutier și hidalgo
ay dulcinea del toboso
frumoasă e lumea
plină de popi și bărbieri
***
ajută-ne pe noi să ajungem cu bine la
stația următoare și întoate stațiile din parcurs și binecuvântează
căile ferate române și toate
drumurile de pe pământ și din aer căci
ale tale sunt apele curgătoare mările
și oceanele acum și de-a pururea și în vecii vecilor și
toate căile imaginației trecutului
prezintele și venitorul omule
cel ce te arăți în vis atotputernicul zeu adormit
fie și pe platforma celui mai neînsemnat dintre camioane
epifanii
acest miriapod ce se strecoară printre cutii
în sectorul culorilor
în difuza invenție de sori în declin
***
corpul tânăr zvâcnind în semiobscuritate
alb neînvins și ironicîncremenit într-un desen luminos
pe iarba neagră din casă
iubindu-se și planând într-o gimnastică stranie
și în adorație
ce zeu zoomorf invocăm iubito iubitule în ritmul serii
în liniștea invadată de voci neadmise cuvintelor
***
orașul execută dilatații contracții
orașul este o minge cu traiectorie nedefinită
acordați iarăși credit
îndrăgostiților și poeților acest plancton ciudat
și totul nu va risca
să devină să pară
inutilă hârtie de împachetat
***
poftim o lume pe baricadă
cu guri de foc și poetul
mărșăluind în dezordine ca muzica veacului douăzeci
în spatele baricadei împarte ordine
cuvintelor
dincolo de baricadă e lumea
lumea cea mare-necată-n farfuria cu supă
de la o zi la alta copiii-nțeleg
de ce duminica e incomodă
anostă și plictisitoare
***
închide ochii și o să supraviețuiești o zi-două
răsare din această invocație
soarele prietenos al speranței
geamul verde-auriu al casei cu imagini surâde
și vine vârsta adolescentă zmeură
și vine ursul amiezii necruțător
să nu
să nu lași poarta deschisă
ne ia vântul pe toți
să nu-ți cadă un obiect greu
în cap
și de sus
să nu o superi pe mama tasă nu bați câmpii
e adesea riscant vei fi
un pieton drăguț fiul meu
(din Liniște, 1983)
Când
toți
se
fac
a
nu
ști
Bloc – Âge
Nici vorbă de seism.
Stăteam în tocul ușii
cutremurându-mă de omeneasca singurătate.
decembrie 1987
cum nimeni și nimic nu mă-ndeamnă
vreau să mă-ntind pe această masă
și să urlu
un urlet omenesc vertical
anonim
și sfâșietor
atonal
plin de notele tuturor
celor care acum
ca și mie
le vine să se-ntindă
pe masă
cu fruntea să bată
mii de cuie-nsângerând
lemnul și tâmplăria șubredului lor
univers
lecția de retorică
spiritul creator închis într-un seif
ordinatorul excitat la culme
creierul epurat de fantome
sexul expus în vitrine marțea
adormirea maicii domnului
într-un hotel de provincie
târfa cu multiple semnificații
peste tot se consacră libații
spiritului creator al ordinatorului
excitabilei adormiri
somnul expus în vitrinele
magazinului piscicol
mutatis mutandis târfa spiritul creator
ordinatorul creierul sexul
și celelalte vestigii ale retoricii
cahier en prose
Zburam pe deasupra copacilor,
luasem viteză.
Curățam un pește ce continua
să-mi arate iubire.
Doi cetățeni mă urmăreau
pentru o vină
imaginară.
Copleșit de viață m-am trezit
și-am început
să notez.
note apropiate
Bem ceva îndulcit cu apă
ne mirăm de ce le mai trece puștilor
prin cap
iar uităm să scrim
cu majuscule. Psalmi din ăia
trăsniți.
Așa ne trebuie
Dacă ne tragem dintr-un copac Atotștiutor.
Scriți, băieți, numa scriți.
Zic. Acuma, Doamne, viața-i
un film. – Porno. La ce-ți trebui
Ție Eva? Și de ce le știai Tu
Pe toate?
Tot unul și unu. Tunuri engleze.
Copiii Domnului.
Cui nu i-ar place să fii
Moșul cel Mare? Ți-aș depăna o
poveste mai ceva ca la carte.
Una pe care-o tot înghit de-atâta
alergătură făcându-ți pe voie.
Extinde, rogu-te, cumva
acolo-n cer
Ministerul Iertării.
(din Fărâme din PrOfET, 2002)
„tirer de l’eau et couper du bois”
sub copacii înalți
de la
facerea lumii
maică-mea spală rufe
Preotul din pădurea a patra
În pădurea a patra
peste poiană bătea un
vânt dinspre mobre.
Iar preotul cânta beat
adulmecând adierea
în surdină.
Fiilor, nu puneți
la inimă câte porcării vă fac oamenii.
Viața lor e doar
un fel de rahat
cu stafide.
Iar lumea-i un vast bazin
hidrografic. Luați-vă în ceea
ce faceți mai mult
după cotele apelor
Dunării.
Psalm
Ia nu te face iar
că nu mă vezi și nu-ți mai pierde
urma printre domnii aceia
obezi. Cum ai tu obiceiul
să te-ntorci una-două
cu spatele. C-am să te fac
să umbli pe strada Preparandiei
înaintea tramvaiului doi
de-a-ndăratele. De când te știu
stai ascuns pe străzi
soioase pe după afișe și zici
că ai de mers ba la piața
de vechituri, ba să faci
fișe. Treaba ta, dar nu mai
merge să-mi umbli cuipocrizii, …
să știi că de data
asta
te spun doamnei Ghizi
și-ai să stai până la ziuă
în gară s-aștepți trenul
de marfă.
Cu care vin gepizii.
***
o, anotimpuri,
o, spitale…
Furnicile au rămas departe, în urmă. Oamenii au
murit. Casele nu mai sunt.
Soarele s-a răcit, s-a făcut sul și
depus pe undeva printr-un dulap
de haine.
Poetul și-ar fi ținut promisiunea de-a
mai scrie câteva poeme întru slăvirea
nurilor Domniei sale, însă-ntre
timp, chiar el înnebunise.
Pe toate cele șase continente, femeile
se curvise.
Despre feștila independentă și psihanaliza lui Freud
Lui Cornel Moraru
Tocmai trecuseră pe aici culegătorii de siguranțe
și ne-au lăsat pe-ntuneric.
Pe lumea asta cam așa este.
Îi dă în cap cuiva să-ți ia apa. Ți-o ia.
La fel de simplu pot să-ți taie și gazul.
Și-ntr-o bună zi le vine o toană
să pună pe careva să te dezbrace de haine.
Și una-două rămâi în curu’ gol
la marginea leuropei.
Mă simt deseori la mii și mii de km
de casă. Pe jos.
Colac peste pupăză se mai trezește câte unul
vorbind. Că ăia. Că sexu’.
(din Wagram, 2002)
glossă
ce bine e să ai o
casă – afară e iarnă și
e noapte –
cauți prin cărți și-n sinea
ta îți dai cu părerea
uneori chiar simți
ceva care te face să hm sigur
că da și-ți place
în altă lume demult ai
învățat să citești litere
și cuvinte c a s ă
casă! – când intri-ntr-un
târziu în așternut citești mai
departe până ți se-nchid ochii
ș-adormi –chiar dacă-i o prăpădită de
garsonerie tot aia e
și-n ea locuiești împreună c-o
grămadă de cărți oricum
poți să-ți faci un ceai
poți fuma poți
răsfoi pe săturate
cărțile – nu-i așa șobolane?
Cod genetic
Toate cumetrele lumii
s-au străduit
să plodească
un Domn
Și a ieșit
un Robot
Nu știm cât este-n
el
Cânepă
Lână
Oțel
Gogol mânca
brânză veche
cu
ostropel.
Nimeni. Adică portretul
Unde există un portret
nu e nimeni. Se vorbește mult despre
nimeni. Nimeni este acum și aici
dacă aveți nevoie.
În sfârșit
dacă e nimeni
ne putem aștepta la
grave schimbări Asta poate fi bine.
Înseamnă că
nu contează pentru că
nimeni vorbește prostii
cântă se joacă de-a
cele mai noi și perverse
intenții. Și asta e așa
nu știu cum.
***
Dumnealui Mircea Stepan
Nici întuneric nu este
nici o prea tare
lumină – apreciază poporul năzuind
la vodka ce
poate
VA SĂ VINĂ
E noiembrie pe la mijloc. Lumea
ar face pasul în două mii. Poate
vine.
Acuma nu este nici mai
Rău
nici mai bine.
(din Cînd au venit imaginezii, 2010)
val chimic
cel mai bine e să nu-ți vină
niciodată nimic
lasă, mă, ginu-n pace
și țigările, că mori,
Dumnezeului,
plebeu bătrân și prost ce ești,
fără poftă de mâncare
fără mâncare, dacă ai zice,
de poftă, ăștia de-acum ar zice
lăsați-l așa o-ntoarce el să dea bine
au mai făcut-o unii și-au murit dracului.
Ăsta-i un zeu durduliu
care toată ziua mănâncă dulciuri
pe strada castelului cu
mușina și zice: mă, să știi, mușina
ăsta e cineva. În tinerețe bea vin.
Vin roșu, credea el că dă bine. Treaba
lui.
Cel mai bine e să-ți vină să stai degeaba.
Un Degeaba uriaș cât muntele ăla Tâmpa.
Până mori. Până cu â din aaaaaaa!
De parcă ai pica de la etajul șaptesprezece.
Și, uite-așa, nu mănânci. Îți
pare rău. Dar să nu-ți pară.
Aproape un secol te-ai tot hrănit.
Și ce folos.
O dată tot mori. Fii liniștit.
Ăștia și ei au să moară. Poate unii chiar știu.
Până la urmă, peste toți, peste lume,
o să vină așa, frumos, vânturându-se un pic prin aer
valul ăla amețitor
un Val Chimic din cer,
de sulf și ciocolată amăruie
și o să amestece totul cu iarba
cu argila, cu telefoanele, cu
calculatoarele care au să tot piuie
al naibii și nimeni n-o să le
mai audă.
Atâta tot. Un val.
Poate un val val val val val.
Dar chimic, băiete, să știi, de tot chimic.
salată
În sfârșit
tot nu sunt liber
de mic mă gândeam că
în clasele mai mari
o să fiu și eu liber
pe urmă în studenție
amăgire pură
niciodată n-am fost eu liber
poate doar așa
uneori anapoda am impresia
și mă gândeam că o să fiu liber
în curtea spitalului municipal
pavată cu sânge
au tot căzut frunze
de prin septembrie
și mai plouă
și mai cad
noapte de ianuarie
Viața e o boală de care
te vindeci greu,
unii mai repede
alții mai încet
dar în cele din urmă tot scapi.
Eram în cameră doar două persoane
(adică suntem)
era frig și târziu.
Eu și o muscă.
Cine știe cum ajunsese
aici și de unde. Dar
uite că mai zboară.
(din Aicea plouă de rupe, 2012)
selecție de Andrei Dósa și Claudiu Komartin
Revista „Poesis internațional” poate fi comandată
· de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher
· de pe site-ul librăriei online Cartepedia
· de pe site-ul librăriilor Cărturești
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: