LUANA STROE
Andrei Codrescu, Visul diacritic
(Editura Nemira, 2021)
Visul diacritic, cel mai recent volum al lui Andrei Codrescu, este o antologie hibrid în care poezia lui de limbă română e adnotată atât de pasaje cu caracter autobiografic („Aceste poezii scrise direct în limba română vin însoțite de povești. Mai bine zis, vin însoțite de viața mea”), cât și de câteva inserturi fotografice. Tipul acesta de mixtură apare în Visul diacritic, dar apare și în alte volume ale lui Andrei Codrescu. Cât privește componenta vizuală, poate e și o reminiscență a faptului că poetul a crescut în atmosfera camerei obscure, părinții lui fiind amândoi fotografi și având un atelier de fotografie. La fel ca pasajele cu caracter autobiografic, inserturile câtorva imagini în corpul textului rimează cu stilul lui Andrei Codrescu de a-și „asezona” volumele cu mici dovezi fotografice.
E deja limpede că, sub cupola antologiilor de poezie, volumul funcționează după o formulă inedită. În schimb, pentru stilul lui Andrei Codrescu de a-și orchestra volumele, cupajul aceasta i se potrivește la perfecție și nu e în niciun moment excesiv sau atipic. Cât privește corpusul antologat, cartea adună de la primele poezii publicate de Codrescu înainte de plecarea în SUA din 1965, până la fragmente din Instrumentul negru (apărut la Editura Scrisul Românesc, în 2005), Femeia neagră a unui culcuș de hoți (2007), sau Submarinul iertat (scris împreună cu Ruxandra Cesereanu, în 2007). La Andrei Codrescu, scrisul în limba română urmează un traseu cu serpentine. După ce pleacă din țară la 19 ani, continuă să scrie versuri în română până prin anii ‘70 pentru ca, mai apoi, să revină abia după ‘89 la limba maternă – odată cu reportajul despre Revoluție, prins în volumul The Hole in the Flag: A Romanian Exile’s Story of Return and Revolution (1991)*.
* Volumul a apărut inițial în Statele Unite și abia șase ani mai târziu a fost tradus în limba română, la Editura Athena, în 1997.
Cu o carieră bine închegată în SUA – atât literară cât și universitară –, poezia de limbă română a lui Andrei Codrescu rămâne o parte foarte importantă a operei lui, care merita o discuție ceva mai amplă. Însuși autorul spune că între poezia pe care a scris-o în română și cea de limba engleză există o legătură indisolubilă. Vorbim de fapt de fețe ale aceleiași monede. Așa stând lucrurile, e limpede care e miza acestei antologii și a modului în care ne e livrată.
Acum ani buni, Nicolae Manolescu se întreba dacă e oportun să-l includă pe Andrei Codrescu în Istoria critică a literaturii române (2008). A decis să nu o facă. De atunci, lucrurile s-au schimbat destul de mult, criteriile de încadrare au devenit mai maleabile, iar discuția despre transnaționalitatea literaturii a căpătat un background teoretic tot mai vast. Dacă ne uităm la o evoluție a conceptelor, așa-numita exophony literature captează, în ultimii ani, interesul unui număr tot mai mare de cercetători, în acord cu creșterea numărului de scriitori care, din varii motive, scriu într-o altă limbă decât cea maternă. În mod clar în Visul diacritic o temă centrală e încordarea, tensiunea cu care au concurat româna și engleza:
„Limbile mele nu s-au armonizat sau contopit de la început. S-au încăierat des și de multe ori violent, în cîrteli nevrozate de expresie, filosofie și tehnologie”.
Identitatea lui Andrei Codrescu de poet american de origine română se construiește, în acest volum, din bucăți disparate, de la debutul în poezie și până la maturitatea poetică. În final, puse cap la cap, toate aceste prim-planuri construiesc un (auto)portret în mișcare al lui Andrei Codrescu, iar bucățile autobiografice din volum sunt grăitoare. Interesant e faptul că nu există asperități și tușe violente în acest autoportret. Deși influențele culturale se modifică, Andrei Codrescu de astăzi păstrează încă ceva din debutantul de 16 ani care scria:
„Bate un vînt dinspre Ave Maria./ Se înfig camioane piezișe în marginea lumii/ și tu ai umplut lumea cu apă,/ ai sare pe gene și șerpi de apă în gură, tu ai făcut toată tăcerea/ și ai aprins fete în colțurile lumii.” („Seara”)
Aș porni analiza tocmai de la acest autoportret în mișcare pe care Visul diacritic îl pune pe masă. Într-un loc, Andrei Codrescu își amintește că, la un moment dat, în lipsa unui act de identitate, se legitimează în fața organelor de ordin cu fotografia de pe spatele unui volum de poezie. Pare că aceeași atitudine o are și față de această antologie românească. E și Visul diacritic un soi de C.I. care-i legitimează lui Codrescu identitatea de poet român. Dubla apartenență lingvistică revine des în discuție, iar atunci când vorbește despre Instrumentul negru devine evident că limba română rămâne o constantă în mintea poetului, indiferent de limba în care scrie:
„Mi-am luat rămas bun de la poezia românească și de la copilăria mea. Nu am știut că poezia, limba română și România erau departe de a-mi zice mie la revedere” (p. 94).
Ba mai mult, scrisul în limba română de după plecarea în America are un plus de pitoresc, de „limbă românească cu șopârle/ Și gâze și ciuperci de aramă și pâlcuri de ochi/ Și leagăne de noroc.” (p. 95) Tot în Instrumentul negru, spune Andrei Codrescu, „se vede că mă pregătesc pentru un salt într-o altă limbă: poeziile sunt mai triste și mai românești decât ar fi fost dacă le-aș fi scris în România”. În contrapartidă, autorul mărturisește în mai multe rânduri că primul volum de poezie în limba engleză (License to Carry a Gun, din 1970) are inflexiuni românești („sunt poezii românești cu o mască engleză”). Și traducerile creează un soi de tensiune:
„În traducere, poeziile mele sunt exact la fel de stranii ca primele mele poezii în engleză, care erau, de fapt, poezii românești”. (p. 134)
Există, în cele din urmă, o coabitare între cele două limbi de care Andrei Codrescu știe să profite, investind cu funcție stilistică acest melanj lingvistic și reușind, în cele din urmă, să echilibreze ambele talere ale balanței.
La o scrutare mai atentă, pare că în întreg volumul sunt trasate, cu migală, rutele poetice pe care Andrei Codrescu le-a explorat de-a lungul timpului, ca un adevărat globe-trotter:
„Îmi place să locuiesc într-un ceasornic programat într-o altă zonă, preferabil unde-i mai devreme decât acolo unde mă aflu.” (p. 104)
Pasiunea lui Andrei Codrescu pentru călătorii (de orice fel) este filigranată și în Visul diacritic. Aș plusa aici, riscând chiar că fac o lectură Visului diacritic cu grila unui gen cinematografic pe care Andrei Codrescu îl cunoaște din interior: așa-numitul road movie. Spun că este un gen pe care îl cunoaște din interior pentru că Andrei Codrescu a fost protagonistul unui astfel de film în 1993, în regia lui Roger Weisberg: Road Scholar (de aici și volumul Prof pe drum). Într-un Cadillac de la 1968, Codrescu pornește într-o călătorie (cu multe opriri) între New Orleans și San Francisco, în care libertatea este motivul central. Pista aceasta duce, în cele din urmă, către modul poetului de a asimila și de a-și însuși un nou tip de cultură. Road movie-ul este un gen american prin excelență. Prin tradiție, un road movie e definit de acest sentiment al libertății, al revoltei împotriva societății**, ambele fascinante pentru Andrei Codrescu, iar viziunea lui asupra Americii văzută din mașină e captivantă atât pentru publicul american cât și pentru cel românesc:
„apa e caldă și călătoriei îi ajunge cu ea însăși/ se devoră pe sine și-i cade cenușa/ în viața cu ziua a prietenilor mei/buna călătorie își ucide dedesubturile”.
** „The driving force propelling most road movies, in other words, is an embrace of the journey as a means of cultural critique. Road movies generally aim beyond the borders of cultural familiarity, seeking the unfamiliar […] But before considering the road movie, let us consider the road: an essential element of American society and history, but also a universal symbol of the course of life, the movement of desire, and the lure of both freedom and destiny. (David Laderman, Driving Visions. Exploring the road movie, University of Texas Press, Austin, 2002)
Chiar și traseul unor cărți românești ale lui Andrei Codrescu pare decupat din scenariul unui road movie. Instrumentul negru, volumul de debut în limba română al lui Andrei Codrescu, cu poeme din ‘65-‘68, îi fusese trimis, în Honolulu, lui Ștefan Baciu și trebuia să apară la Editura Mele, în 1973. Rătăcit și regăsit apoi după patru decenii, volumul apare, în fine, în 2007. Drumul făcut de Femeia neagră a unui culcuș de hoți e încă și mai sinuos.
Volumul e o carte-obiect. Andrei Codrescu scrie poezie în limba română în oglinda paginilor unui volum al poetei italience Renata Pescanti Botti. Uită volumul de masa unei cafenele și, în 2006, un bibliotecar îi scrie că a primit un volum scris în limba română. Era vorba, desigur, de volumul adnotat de Andrei Codrescu.
Continuând acest șir de analogii, s-ar putea spune că, din acest amplu road movie poetic, cu câteva trasee off-road (cum sunt Maria Parfenie, Alice Henderson, portoricanul Julio Hernandez, veteranul Peter Boone – heteronimii lui Andrei Codrescu), Visul diacritic pune pe hartă bornele poeziei de limbă română a lui Andrei Condrescu, într-un montaj care cuprinde întreaga carieră literară a lui Andrei Codrescu, indiferent de locul sau limba în care scrie:
„Wherever i am/ i think i’m somewhere else, am notat mai târziu, o cheie pentru statutul meu permanent de ceea ce prietenii mei americani numesc geographically challenged.”
Andrei Codrescu | Sursa foto: „Andrei Codrescu Here”
Luana Stroe este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității București, unde în prezent urmează studii doctorale. Este redactor-coordonator al Editurii Muzeului Național al Literaturii Române din București.
Become a Patron!