| 16 decembrie 2016 |
Radu Andriescu (n. 1962) debutează, înainte de terminarea Facultății de Filologie, într-un volum colectiv, Solstiții (1985), caracteristic pentru perioada de după intrarea în scenă a 80-iștilor. Debutul individual vine la 30 de ani, cu Oglinda la zid (1992), în același an în care O. Nimigean publică prima sa carte, Scrieri alese; ambele impun discursuri care vor fi puncte nodale pentru poezia scrisă la Iași în anii următori, deși o fac de o manieră mai puțin zgomotoasă decât gherila dusă la București de membrii grupării „90”. De propriul marketing literar, Nimigean, Andriescu, Lungu & co. încep să se ocupe mai cu sârg începând de prin ‘97-‘98, când fondează „Club 8”, grupare insurgentă ce va domina din acel moment un peisaj inert și provincial, câștigând în cele din urmă recunoașterea în țară, ca unul dintre polii importanți ai perioadei, alături de Grupul de la Brașov și de 90-ul bucureștean.
După Oglinda la zid, Andriescu publică șapte volume de poezie: Ușa din spate (1994), Sfârșitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu și câțiva prieteni (2000), Punțile Stalinskaya (2004), Pădurea metalurgică (2008), Metalurgic (2010) și Când nu mai e aer (2016), unul de eseuri, este antologat, comentat și tradus (Memory Glyphs, apărută în 2009, mai cuprinde poeme de Cristian Popescu și Iustin Panța), devenind un reper pentru poezia de după 2000.
Fiind unul dintre cei mai buni cunoscători de la noi ai poeziei americane, Radu Andriescu își infuzează întreaga practică textuală cu know-how-ul cultural și estetic pe care îl are. El reușește un lucru care le iese rar poeților, și anume un discurs locvace, narativ, plin de digresiuni și de dispozitive metatextuale, ce reușesc să îl țină condensat, cu o energie bine încapsulată, în ciuda aparenței de dezlânare sau frivolitate.
Cu lecția personistă bine învățată de la poeții Școlii new-yorkeze, Andriescu intră în tipologia profesorului-poet din sistemul de referință american, care de curând a-nceput să câștige teren și la noi. Pe de altă parte, el este un autor din familia lui Mircea Ivănescu, și pare un continuator firesc al poeticii acestuia, pe care a adaptat-o la propriul traseu biografic și la o sensibilitate anume, aceea pe care Aurel Dumitrașcu o surprindea în jurnalul său, acum mai bine de 30 de ani, din numai câteva tușe: „Radu Andriescu – tăcut, nostalgic, cu dor de casă, oarecum incomodat de zumzetul celorlalți poeți” (iunie 1985 – Colocviile de poezie de la Târgu Neamț). Unul dintre marii discreți ai poeziei românești de prim-plan.
Claudiu Komartin
RADU ANDRIESCU
Musca
Azi am fost atacat de o muscă uriașă, la curs. Era beată
de singurătate, într-o sală de la studenții străini.
Întâmplător, le povesteam puținelor studente
despre jurnalismul gonzo
și cartea lui Thompson, de la Polirom.
Dădeam citatul din Faulkner,
care l-a inspirat pe Hunter S: fiction is often
the best fact. Musca
mi-a apărut întâi
ca un gândac mare și negru, între pagina pe care o citeam
și piept.
Am ochiul slab și imaginația bogată. Soderbergh
mi-ar putea fi prieten. La Goldbloom am ceva reticențe,
mi se pare superficial, dar aveam în minte
mașinăria din care iese omul-muscă.
Cele câteva studente de la studii americane au râs
de gesturile mele speriate. Al doilea atac
a fost fizic, la ceafă.
Gesturile mele s-au amplificat, iar articolul lui Thompson,
dintr-o revistă obscură de la începutul anilor ‘70,
despre derby-ul din Kentuky, războiul din Vietnam,
intervenția din Cambogia și cei patru studenți pacifiști
de la Kent State Univ., omorâți de poliție, a ajuns
un argument minor
în discuția despre muște. Următorul atac, pe obraz,
a venit atunci când le întrebam ce înseamnă DT’s
în textul lui Hunter. Acronimul
apare de două ori, într-o construcție care poate părea ciudată,
pentru un cititor român. A bad case of DT’s.
Studentele mele nu știau ce înseamnă
delirium tremens
și a trebuit să le explic. Din literatură,
evident. Încerci să te scuturi de băutură și ai impresia că
cele mai mărunte creaturi îți vor răul. Le-am rugat
să nu omoare musca, după ce atacul s-a concentrat
pe una dintre ele. Musca
s-a camuflat perfect pe unul din cuiele negre
ale cuierului din fundul sălii, o scândură de lemn
pe un perete alb.
De la catedră, nu o vedeam. Studentele m-au asigurat
că este acolo. Le-am zis că oricum nu are un viitor,
în sala aceea minusculă, cu ferestre închise. A fost
ultimul nostru curs,
după doi ani de povești despre proza, poezia și jurnalismul
american. Plus câteva traduceri.
Am terminat cursul mai repede decât ar fi trebuit,
pentru că era foarte frig.
Pereții încă sunt reci, după o lună de caniculă.
din Metalurgic (2010)
rubrică semnată de Claudiu Komartin
Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.
Foto: © Viorel Ilișoi
citește și:
„Aș putea să arăt cum crește iarba” de Geo Dumitrescu
„Rugăciunea de dimineață” de Marta Petreu
