| 2 decembrie 2016 |
Marta Petreu (n. 1955) a terminat cu un an mai devreme decât colegul său, Ion Mureșan – între cei doi cunoscuți scriitori 80-iști clujeni e, de altfel, o diferență de vârstă de numai două luni – Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” (1980). Debutul cu Aduceți verbele (1981) a fost confirmat la scurt timp prin Dimineața tinerelor doamne (1983). Încă de la început, poezia Martei Petreu a părut clar constituită, omogenă, mai nimic din bâjbâielile unui începător nu se vede în aceste volume de versuri publicate înainte de 30 de ani, ce nu pot fi desprinse de ambianța intelectuală și artistică (dacă nu chiar de orientarea dominantă) a grupării „Echinox”. Scriind despre poezia sa în anii ‘80, criticul Radu G. Țeposu remarca o calitate pe care scrisul Martei Petreu nu o va pierde niciodată, și anume acea „combustie care, chiar în forma ei manieristă, trăiește în vecinătatea dramatismului”.
Fervoarea cerebrală și senzualitatea agonică – polii pe care autorul Istoriei tragice & grotești a întunecatului deceniu literar nouă (1993) îi sublinia în portretul făcut tinerei poete – vor rămâne constantele acestui discurs, adâncite și etalate tot mai mult cu volumele ulterioare: Loc psihic (1991), Poeme nerușinate (1993), Cartea mâniei (1997), Apocalipsa după Marta (1999), Falanga (antologie, 2001), Scara lui Iacob (2006), Apocalipsa după Marta (integrala poetică, 2011), Asta nu este viața mea (2014). Toate aceste cărți de poezie merg în paralel cu o bogată carieră intelectuală și academică: M.P. este, de un sfert de secol, o personalitate recunoscută a culturii românești, ca eseistă (autoare a mai bine de zece cărți despre Cioran, Eugen Ionescu, Caragiale, Nae Ionescu și Mihail Sebastian, câteva dintre ele stârnind polemici și dezbateri ample), profesor universitar și publicistă (a fondat imediat după 1989 revista „Apostrof”, pe care o conduce și în prezent). De asemenea, romanul Acasă, pe Câmpia Armaghedonului a fost una dintre cele mai comentate cărți de proză ale anului 2011.
Poezia Martei Petreu este întunecată, exclamativă, tăioasă, metafizică. Solemnă, traversată întruna de șuvoaie de energie de sorginte expresionistă, ea pare să nu se potrivească deloc cu trăsăturile unanim acceptate ale postmodernismului 80-ist. Ceea ce, de fapt, se cam poate spune despre toți poeții ardeleni valoroși ai perioadei.
Cel mai bine o descrie astăzi pe autoarea Scării lui Iacob o poetă ca Rita Chirian, deloc străină de explorările liminare, nici de ecorșeurile fără anestezie ale Martei Petreu: „poezie de adâncime, tentată de baleieri ontologice, edificată pe schelării moderniste & cu frontoane mitologizante, cu discurs ades patetic și cu retorică largă (…)”. La care ar fi de adăugat că tensiunea din versurile Martei Petreu, modalitatea în care își proiectează textul, ca monolog dezarticulat, undeva între martiriu și extaz, o scoate, oricât de excesivă ar fi, de sub rezerva unei prea accentuate discursivități. Sigur, acuza aceasta i se poate aduce, la fel ca mult prea desele interjecții și lamentații față de un „Domine” surd și orb (actualizând unele dintre „răfuielile” lui Arghezi cu Dumnezeu) – însă tocmai acest surplus o face autentică și o ancorează de un ritm și de o scenografie lirică obsedante.
Claudiu Komartin
MARTA PETREU
Rugăciunea de dimineață
Eu am mizat pe poeme. Am mizat
pe cărți savante deștepte
am mizat pe zeci de alte prostii din hârtie. Zadarnic.
Eu am vrut să am un copil. Și nici un bărbat
nu și-a lăsat vie sămânța rod să crească în mine
Am mizat pe iubire. Nici un bărbat
nu m-a vrut pe mine femeie
(poate soră mamă femeie de casă
poate iarbă de mare poate cârpă de praf)
Am mizat pe câteva lucruri calde ale vieții. Degeaba
Totdeauna degeaba
Acum mizez pe nimic. Nu-mi mai pasă
În solzii mei de pește stau ca o spadă de oțel
Liberă sunt: nu am suflet. Nici o speranță
Nimicul crește. Crește nisipul
Crește lumina. Pielea mea s-a făcut transparentă
ca apa. Văd prin carne oasele mele subțiri
mlădioase ca lemnul de sânger. Îmi văd scheletul
Văd mineralele pure. Calciu. Fosfor
Fier și magneziu. Argintul din glezne
Peste un secol
voi fi un nor de atomi. Liberi de suflet
Liberi de sens
Domine. Tată. Vreau
niciodată să nu mai am trup. Niciodată
suflare de viață
Nu trup de om. Nu destin de femeie. Nimic
Doar nimic.
Un nimic ce nu-și amintește. Fără durere
Domine. Un nimic în nimicul căderii.
din Falanga (2001)
rubrică semnată de Claudiu Komartin
Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.
Foto: © Thibaud Epeche
citește și:
„De profundis” de Cezar Ivănescu
„monolog alb” de Paul Vinicius
