| 27 noiembrie 2016 |
Cezar Ivănescu (1941-2008) a fost unul dintre cei mai respectați poeți ai așa-numitului „grup orfic” din poezia anilor ‘70-‘90, reprezentând, în special alături de Mihai Ursachi (deși pot fi invocați ca autori înrudiți și Dan Laurențiu sau ultimul Ioanid Romanescu), o alternativă puternică și orgolioasă la neomodernismul primului val 60-ist.
Personaj dificil, pe cât de iubit de unii, pe atât de detestat de alții, „Don Cezar” a fost unul dintre protagoniștii vieții literare din ultimele decenii ale secolului trecut. Scriitor cu năzuința de a întoarce poezia la rădăcinile sale pure, neintimidat de mode și tendințe, Cezar Ivănescu a fost o conștiință neconcesivă și un autor de o exigență dizolvantă, adesea agresivă și turbulentă. Volumele sale, de la Rod (1968) la Sutrele muțeniei (1994), au impus un poet care a mers tot timpul în contra curentului, adâncindu-și, totodată, cu fiecare nouă carte, fixațiile într-o manieră redundantă, zgrunțuroasă, fanatizată de convingerea că „Poetul trebuie să-și recâștige condiția sa intemediară, intercesoare, iar arta sa, poezia trebuie să redevină ceea ce a fost, o artă magică unind virtuțile muzicii și ale cuvântului în act ritual, viu, receptacol al pneumei cosmice și la rându-i emisie de pneumă (…)” (din Curs general de poezie). Oficiind, așadar, ca un mare preot al unui cult extinct, Cezar Ivănescu e un poet intens și vital, urmărit de-a lungul întregii sale opere de obsesia morții.
Antologiile ce cuprind corpusul poeziei ivănesciene, începând cu La Baaad (1996) și sfârșind cu recenta Copilăria lui Ario Paradis (2016, îngrijită și excelent prefațată de Bogdan Crețu), relevă un poet mistic, de o emoționantă puritate imnică, poate dificil de receptat azi; însă prin noblețea sa desuetă și prin mizele înalte (intangibile, de fapt) pe care și le stabilește, discursul lui Cezar Ivănescu este un moment de neocolit în istoria poeziei noastre de după 1960.
Claudiu Komartin
CEZAR IVĂNESCU
De profundis
! acum, fiindcă frigul face bulboane
și fiindcă eu sunt bolnav și mă tem,
ca sălbaticul am să-mi fac leul meu de peșteră,
iar voi să spuneți: îl vâna în fiecare zi !
! acum, fiindcă sunt și sincer și milos,
vă rog să nu vă uitați în ochii mei
prin care lacrimile găuresc pupilele
și deci nu plâng; nici râsul meu
care vă chinuie, vă sluțește, feriți-vă de râsul meu
într-însul mama e tot albă! și inima mea,
acest cântar social, care atunci când eu
voi fi pur de tot se va sfărâma
într-una din părțile balanței și va rămâne numai
un cap uimit, umed, plin de lună ca o floare
scoasă din lac. o, candoarea
capului din inimă, cu brațe
! lăsați-mi numai laptele și mâncare
până mă scol mâini de dimineață
căci acum își fac turul prin ochi
hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputinței !
! și socotiți-mă-un lepros care se vindecă
și v-ar putea și omorî cu-mbrățișările,
și socotiți-mă-un lepros care se vindecă
și v-ar putea omorî cu-mbrățișările !
! acum, fiindcă am chiar șaptezeci de ani
cu cei lăsați de mama,
îngăduiți-mi deruta suportabilă
și bucurați-vă de înțelepții tineri !
din Rod (1968)
rubrică semnată de Claudiu Komartin
Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.
Foto: © Paul Agarici
citește și:
„monolog alb” de Paul Vinicius
„Regele moare” de Pavel Gătăianțu
