Wojciech Bonowicz (n. 1967, Oświęcim) este un poet, publicist și critic literar polonez. A publicat zece volume de poezie, printre care Wybór większości (Alegerea majorității, 1995), Hurtownia ran (Angroul de răni, 2000), Pełne morze (Largul mării, 2006), Polskie znaki (Semne poloneze, 2010), Druga ręka (Mâna a doua, 2017), Wielkie rzeczy (Lucruri mărețe, 2022), care i-au adus diverse nominalizări și premii literare. Este una dintre cele mai cunoscute și apreciate voci din poezia polonă contemporană. De asemenea, este autorul biografiei filosofului și teologului catolic Józef Tischner (2000, 2020, ediție adăugită) și al altor lucrări cu caracter biografic despre viața și opera marelui gânditor polonez, publicând de-a lungul timpului o serie de volume-interviu cu personalități din Polonia, toate cu priză la cititori. Acestora li se adaugă volumul eseistic Sto lat. Książka życzeń (La mulți ani! Cartea urărilor, 2018), jurnalul Dziennik końca świata (Jurnal despre sfârșitul lumii, 2019), precum și mai multe cărți pentru copii foarte populare. De mai bine de trei decenii, activitatea scriitoricească este completată de cea de caritate și ajutorarea persoanelor cu dizabilități. În limba română i-a apărut Ecouri și alte poeme (Tracus Arte, 2014), în traducerea Sabrei Daici. Poemele ce urmează au fost selectate din Wiersze wybrane (Poeme alese, 2020).
Foto: Wojciech Bonowicz | Credit foto: Marcin Jonczyk
WOJCIECH BONOWICZ
Visul meu cu ceasuri
Mâncam ceasuri din castroane de tablă.
Ceasurile aveau ochi ca tot ce era în gulag
din fiecare crăpătură ne urmărea câte un ochi înghețat.
Morții se duceau la culcare în brazde sau pe fundul râului. Nimeni
nu avea ceas la mână. Erau singura noastră hrană.
Mai era și gheața care nu se lăsa clintită
zidul de gheață peste care în zori suflarea se leagănă.
Întoarcerea
în memoria lui Jerzy Ficowski
De ce aceste trupuri nu ies din tranșee?
De ce nu se prefac în pulbere în cenușă de ce vântul
nu le împrăștie? De ce istoria se apără din răsputeri
de-atâta timp? În fundal „mulțimea nimănui” mai stăruie.
E încă acolo deși la o distanță tot mai mare
tot mai ștearsă. Vorbește tușește tot mai puțin.
Educație
E deja a treia lecție când musca
eliberată de Händel
își depune ouăle în urechile noastre. Doamna Maria
trebuie să fi îndrăgit grozav acest disc. Închid ochii
și văd o sferă imensă pe care mă învârt cu bicicleta
apropiindu-mă și îndepărtându-mă de poli. Peste ani
dau de un glob asemănător atent lipit cu partituri
în expoziția lui Jiří Kolář. Dar fără bicicletă.
Nu știu ce părere avea Kolář despre Händel însă ador
poemul lui despre nomenclaturistul care se înflăcăra
ascultând Beethoven.
Vechea adresă
în memoria lui Ivan Blatný
Când întind mâna după poemele tale la 06:40
e atâta lumină încât nu trebuie să apelez la centrala electrică.
Fiecare poem al tău e ca o somație de plată.
Fiecare poem al tău vine la mine cu un sac
plin cu pisici. Nu mă așteptam să fie însorit astăzi
credeam că voi dormi până la prânz sub pătura de frig.
În casa ta
Dacă această sondă religioasă va funcționa
vom putea extrage credința direct din pământ.
Imaginați-vă: credința va circula prin casele noastre
încălzind până și locuințele necredincioșilor. La urma urmei
asta și-a dorit papa: o sondă care să rezolve odată pentru totdeauna
problema convertirii. Și chiar dacă n-a fost el acela
cu siguranță a existat cineva care și-a dorit asta.
Judecata
Dumnezeu îi ține în năvod. Ridică sus
mâna încleștată. „N-ar avea sens”
strigă cei care s-au condamnat singuri.
Ei nu înțeleg că tot ce e mai rău a fost deja comis:
în ziua în care au renunțat la coroanele regale
pentru bonete din hârtie și urzici.
Noi și noi
Ne atașăm și iubim. Dar tu? Ce ai făcut
astăzi pentru lumea în care trăim?
Hârtia
Îi place când învelesc carnea în hârtie.
Dincolo de toată cruzimea
o fărâmă de gingășie.
Rugăciunea marelui trup
Doamne fă-mă mai mic.
Cogeamite omul umblă prin oraș!
Fiul îmi spune: „Te-am recunoscut după trosnetul oaselor”.
Fă-mă ceva mic ca să nu-mi pese
de păr dinți genunchi. Fă-mă
versiunea mea de buzunar.
În așteptarea faptelor
Noroc că am adormit. Imediat după ora nouă când bormașinile
au început scormonirea lor monotonă.
Am dormit toată ziua. Parcă aș fi fost sub apă.
N-am visat nimic concret. N-ar fi nimic
de reținut. M-am trezit când soarele stătea să cadă.
Am deschis televizorul și m-am închis în baie
să ascult de acolo vocile răstite.
În fiecare zi apar noi dezastre și e de mirare că în toate
astea oamenilor le mai vine să țipe…
Licărire
În această pustietate ultimul autobuz
e ultima lumină. Cerul se înseninează rareori
și nici măcar atunci nu se știe de ce
iarba umedă nu oglindește luna.
În întuneric drumurile dispar ultimele freamăte
se furișează în vizuinile lor.
Dacă vrei să pleci poți pleca. Dacă te întinzi pe jos
vei fi surprins cât de repede vei nimeri acolo
unde intenționai să ajungi.
Ce se poate, ce nu se poate
Luna luminează.
O femeie surâde.
Femeia vede luna.
Luna coboară privirea.
Lucruri care așteaptă.
Și lucruri care nu pot aștepta.
Nu-ți forța imaginația prea mult.
Imaginează-ți
exact asta.
Încăpățânare
Scrie-i poetului.
Trimite-i o carte poștală
sau scrie-i pe facebook
că ai nevoie de
încăpățânarea lui oarbă.
traducere de Marina Ilie
Marina Ilie (n. 1983) este lector universitar la catedra de Slavistică a Facultății de Limbi Străine din București. Licențiată în Filosofie și Filologie (Polonă-Rusă), a publicat monografia Iosif Brodski. Avataruri ale eului (2014) și este coautoare a Marelui dicționar polon-român (2019).
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: