Tishani Doshi (n. 1975, Madras) este scriitoare și dansatoare indiană, de origine galezo-guajarati, autoarea mai multor volume de poezie, romane și eseuri, fiind una dintre cele mai vizibile și importante figuri din poezia indiană contemporană. A studiat mai întâi comunicare și gestiunea afacerilor la Queens College în North Carolina, iar mai apoi literatură și scriere creativă la Johns Hopkins University, Baltimore. A locuit o vreme în Londra, unde a colaborat cu diferite publicații, printre care și „The Guardian”, „The International Herald Tribune”, „The New Indian Express” și „The National”, după care a revenit în India, unde s-a dedicat dansului în trupa celebrei coregrafe Chandralekha. Debutul ei, Countries of the Body (2006) a fost distins cu premiul Forward Prize la categoria „Best First Collection”, iar volumul Girls are coming out of the woods (2018) a fost nominalizat la Ted Hughes Award și Firecracker Award. A mai publicat romanele The Pleasure Seekers (2010), Small Days and Nights (2020), precum și alte volume de poezie primite foarte bine de critică. În prezent locuiește în Tamil Nadu, India.
Foto: Laurence Ellis, „PORT”, issue 10
TISHANI DOSHI
Lamentație – I
Când mă uit la casele din orașul acesta,
la porțile automate și la bărbații în uniformă
angajați să-i păzească pe cei mai bogați dintre bogați,
la coloanele și grădinile suflate cu aur,
la bărcile de pe apă, mă întreb
cum ți-aș putea descrie casa mea:
pereții scunzi, din chirpici,
acoperișul șuierător, veranda
pe care întreaga mea familie
obișnuia să întindă cearșafuri și să doarmă.
În anul în care am venit să-mi caut de lucru în oraș,
soția mea a vopsit casa în alb
pentru a străluci mai tare decât cea a vecinilor.
Am bătut-o pentru nerozia asta.
Copiii mor de foame, i-am spus,
vaca e bătrână,
cămătarul umblă să ia și pielea de pe mine,
iar tu mă furi ca o coțofană –
jumătate din rata pe o lună – ca să-ți faci
cuibul să pară o bijuterie strălucitoare?
În anul în care am plecat, musonul începuse în sfârșit să sufle,
șuierând prin acoperișul de paie,
decojind vopseaua de pe pereți.
Fântânile s-au umplut de apă și au dat pe-afară.
Pe câmpurile lor, țăranii săreau în sus de bucurie.
Fiul meu stătea cu gura deschisă, ca o
broască, să-i picure apă în gură.
Soția mea se agăța de pereți și jelea.
Când adorm pe trotuarele acestui oraș,
încerc să-mi imaginez pielea soției mele
lipită de a mea, fardul din jurul ochilor ei,
pereții albi, întregul cer de deasupra satului
lăsându-se peste noi
cu toată greutatea stelelor.
Mă gândesc să mă reîntorc la viața aceea,
dar mai mult încerc să-mi aduc aminte
cum era lumea cândva.
Vreau să deschid gura asemenea fiului meu,
și să înghit lucrurile cu totul –
să simt apa umplându-mi toate golurile,
până când îmi recapăt forma umană.
Cântecul imigrantului
Să nu vorbim despre zilele în care
boabele de cafea umpleau diminețile
cu speranță, când voalurile mamei
atârnau pe sârmă la uscat ca niște steaguri albe.
Să nu vorbim despre brațele lungi ale cerului
care obișnuiau să ne legene la apus.
Și baobabii – să nu le schițăm
forma frunzelor în visele noastre,
sau să tânjim după sunetele acelor păsări fără nume
care cântau și mureau sub streșinile bisericii.
Să nu vorbim despre bărbații
smulși noaptea din paturile lor.
Să nu pronunțăm cuvântul
dispărut.
Să nu ne amintim mirosul de la începutul ploii.
Să vorbim, în loc, despre viețile noastre de-acum –
despre porți și poduri și magazine.
Iar atunci când rupem pâinea
în cafenele sau la mesele din bucătărie
cu noii noștri frați,
să nu-i împovărăm cu povești
despre război și abandon.
Să nu rostim numele vechilor noștri prieteni,
care se destramă ca basmele
în pădurile morților.
Să le spui pe nume nu-i va aduce înapoi.
Să rămânem aici și să așteptăm ca viitorul
să vină, ca nepoții noștri să vorbească
în limbi încrucișate despre țara
din care am venit cândva.
Povestește-ne, ar putea spune ei.
Și s-ar putea să intenționezi să le zici
despre cer și despre boabele de cafea,
despre căsuțele albe și străzile prăfuite.
S-ar putea să-ți lași memoria să plutească
asemenea unei bărcuțe de hârtie pe un râu.
S-ar putea să te rogi ca hârtia
să-i șoptească povestea ta apei,
și ca apa să le-o cânte copacilor,
și copacii să o geamă și să o geamă
mai departe frunzelor. Dacă faci liniște
și nu vorbești, s-ar putea să auzi
întreaga ta viață umplând lumea
până când vântul rămâne singurul cuvânt.
Cum să devii fericit în 101 zile
Slăvește piatra. Învață cum să manevrezi
lucrurile înfierbântate. Dacă vezi
fluturi zglobii zburând prin aer,
rezistă impulsului de a le smulge aripile.
Caută valorile utilitare ale violenței.
Folosește cuțitul cu poftă: ca să dai jos coaja
invidioasă a mangoului, să scobești scoarța și să tai pâine
pentru foamea fără sfârșit a câinilor vagabonzi.
Renunță la casa ta. Ia cu tine
un singur obiect. Strecoară-l în buzunar.
Minunează-te cum un lucru simplu poate
înnoda firele pestrițe ale timpului.
În cea de-a 99-a zi, trebuie să renunți
la acest obiect, dar până atunci simte-te liber
să te atașezi emoțional de el. Găsește o pădure
în care să-ți pierzi urma. Uită-te după plante
care potolesc setea. Freacă în palme bulbii
rădăcinilor lor înainte să-ți înfigi dinții în inimile lor.
Stai întins pe spate și ascultă nenorocita
de inimă aritmică și alunecoasă pe care o ai.
Adu-ți aminte că simți durerea,
deci ești în viață. Mânjește-ți
degetele cu cerneală. Ieși în lume
și pregătește-te să fii oripilat.
Nu închide ochii. Prinde un pește.
Sfărâmă-i capul și privește cum se scurge
viața din el. Scuipă oasele în nisip.
Oferă-ți oasele cuiva.
La corpul uman, claviculele sunt
seducătoarele șefe. Când auzi
pocnetul, dă-ți voie să te treacă un fior.
Găsește un copac care să poată susține toate chipurile
morților tăi – părul lor, inelele lor.
Agață-le portretele solemne de crengi.
Dacă nu găsești fericire în moarte
nu vei putea finaliza cursul.
Dă-ți copilul unui străin.
Dacă nu ai copii, oferă persoana
pe care o iubești cel mai mult. Nu întreba nimic despre posibilele
moduri de maltratare. Fii sigur că va fi oribil.
Urcă pe un munte. Simte cum lumea pare
cu mult mai mare când ești singur.
Încearcă să găsești cuvinte sau imagini
prin care să-ți explici pierderea. Renunță. Stai în cap.
Amețește-te doar cu ajutorul sângelui tău.
Petrece noaptea în cimitir.
Taci și ascultă chicoteala morților.
Tatuează-ți fața. Nu-ți bate capul cu stelele.
Ele sunt pentru romantici (care nu sunt oameni
fericiți). Învață cum să te ghidezi pe întuneric.
Dacă ești atacat, depărtează-ți picioarele și spune,
Frate, de ce-mi faci una ca asta?
Când ajungi la o răscruce de drumuri în pădure,
apuc-o pe acela pe care îți spune instinctul să o iei.
Când ești în noroi până la genunchi, întoarce-te
și încearcă celălalt drum ca să-ți
dai seama cât de puține știi
despre tine însuți. În câteva zile vei fi pregătit
să întâmpini sublimul. Dar înainte de asta, meditează
într-o peșteră. Dacă te găsește o tigroaică, oferă-i
carnea de pe coapsele tale, iar puilor ei
sânii tăi. Dacă tigrii sunt deja o specie dispărută,
așteaptă ca o altă creatură păroasă și înfometată
să te acosteze. Se va întâmpla.
E important să-ți pierzi atât
corpul, cât și mintea. Sapă o groapă
cu mâinile. Pune obiectul tău
mult iubit în ea și fii exaltat de cât de puțin
înseamnă pentru tine să te lepezi de el. În cea dea 101-a zi
caută o oglindă. Sfâșie-ți
hainele. Apropie-te
de reflexia ta. Mare parte din reușita
acestui curs depinde de ce vezi în ea.
traducere de Anastasia Gavrilovici
Anastasia Gavrilovici (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii București și un master la CESI. A publicat poezie, cronică literară și eseu și a tradus cărţi din engleză și spaniolă (Kurt Vonnegut, Ernesto Cardenal), debutând cu volumul de poezie Industria liniștirii adulţilor (2019).
Become a Patron!