RADMILA LAZIĆ
Scriitură feminină
Nu vreau să fiu ascultătoare și blajină,
Sclifosită ca o mâță, devotată ca un câine;
Cu burta la gură,
Cu mâinile-n aluat,
Cu chipul de făină,
Cu inima-tăciune,
Și cu mâna lui pe fesele mele.
Nu vreau să fiu năframa de bun-venit
La pragul casei lui.
Nici șarpele protector de sub pragul casei,
Nici șarpele, nici Eva, din povestea Facerii.
Nu vreau să umblu între fereastră și ușă,
Să trag cu urechea și să cern
De-s pași sau freamătul nopții.
Nu vreau să stau cu ochii pe limbile ceasului, de plumb,
Nici pe căderea de stele –
Pentru ca el cherchelit să se-nglodeze în mine ca elefantul.
Nu vreau să fiu înțepată-n goblen
Pentru tabloul de familie:
Lângă cămin cu gheme de copii,
În grădină cu cățeluși de copii.
Și iarăși eu, ca umbrar,
Și tot eu, ca peisaj de iarnă.
O statuetă sub zăpadă.
În rochie de nuntă cu pliuri și volane
O să zbor la cer.
Aleluia! Aleluia!
Nu vreau însurățel.
Vreau părul cărunt,
Vreau ghebul și bocceluța,
Și s-o iau prin pădure,
Să culeg mure
Și vreascuri s-adun.
Rămâie toate-n urma mea,
Și surâsul acelui băietan
Atâta de drag cândva
De neînlocuit.
1988/89
Žensko pismo
Neću da budem poslušna i krotka,
Mazna kao mačka, privržena kao pseto;
Sa stomakom do zuba,
Sa rukama u testu,
Sa licem od brašna,
Sa srcem-ugljenom,
I njegovom rukom na mojoj zadnjici.
Neću da budem zastavica-dobrodošlica
Na njegovom kućnom pragu.
Ni zmija čuvarkuća pod tim pragom,
Ni zmija, ni Eva, iz priče o Postanju.
Neću da hodam između vrata i prozora,
Da osluškujem i razabiram
Korake od noćnih šumova.
Neću da pratim olovno pomeranje kazaljki,
Ni padanje zvezda –
Da bi se on pijan zaglibio u mene kao slon.
Neću da budem udenuta u goblen-bodom
U porodičnu sliku:
Kraj kamina s klupčićima dece,
U vrtu s kučićima dece.
Pa ja, kao hlad-drvo,
Pa ja, kao zimski pejzaž.
Statueta pod snegom,
U venčanici s naborima i volanima
Odleteću u nebo.
Aleluja! Aleluja!
Neću mladoženju.
Hoću sedu kosu,
Hoću grbu i kotaricu,
Pa da krenem u šumu,
Da berem jagode
I skupljam suvarke.
Da je već sve za mnom,
I osmeh onog mladića
Tada tako drag
I ničim zamenjiv.
1988/89
Consecințe lirice
Fără metafore, domnișorul meu!
Da, am gușă,
Am cearcăne,
Am păr cărunt.
O femeie trecută,
Iar Dumneavoastră – june!
Da, sunt grizonată și palidă.
Iar un fir de la ciorap îmi lunecă
Pe picior ca un șarpe.
Da, sunt handicapată.
Sătulă până-n gât.
Mi-e inima un munte de gheață,
Nu vă puneți în gând să-l dezghețați.
Așa-i, sunt un pustiu pârjolit,
Beznă canaaneană.
Nu sunt micuța Voastră crizantemă
Pe care s-o scărpinați cu scârbavnicul.
Așa-i, sunt brutală.
Așa-i, sunt sălbatică.
Depravată.
Câteodată-n purpură îmbrăcată.
Arunc lasoul mânjilor de gât.
Le-ntind gurița mea – neprihănită.
Dar de la Dumneavoastră-ntr-o parte o-întorc.
O, un gest atât de simplu! –
Cum noaptea când peste toate cade.
Lirske posledice
Bez metafora, moj gospodičiću!
Da, imam podvaljak,
Imam podočnjake,
Imam sede.
Sredovečna žena,
A Vi – junoša!
Da, podnapita sam i bleda.
I žica mi na čarapi gmiže
Uz nogu kao zmija.
Da, hendikepirana sam.
Zakopčanog grla.
Srce mi je ledeni breg,
Ne pomišljajte da ga otopite.
Jeste, spržena sam pustinja,
Hananski mrka.
Nisam vaša mala hrizantema
O koju bi da stidnik češete.
Jest osorna sam.
Jest divlja sam.
Raspusna.
Katkad u purpur obučena.
Laso bacam ždrepcima oko vrata.
Usnice im svoje pružam – čedne.
Al od vas u stranu ih okrećem.
O, tako jednostavan čin! –
Kao kada noć pada po svemu.
Metafizica amurgului
Prea târziu să-nvăț inima orice.
Știu pe de rost alfabetul durerii.
Îl verific pe viu.
Timpul a stat. Ce încânt se descântă?!
Realitatea amintește de-o flanelă roasă de molii –
Acestea sunt versuri.
Viața șontâcăie totuși, ca o fată schilavă
Ce-ar vrea să se mărite bine
Deși-n inimă poartă zdreliturile amintirilor –
Biografia focului și-a apei.
Sunt acele zadarnice și chinuitoare provizii
Cu care se pleacă la drum lung și nesigur
Care e patria noastră personală,
În care orice picior pășește ca o cizmă.
Decât Cain mai bătrână e orice suferință,
Cum și aceasta ca o rudă de departe
Ce a venit pe trei zile, și a rămas,
S-a făcut comod, a ocupat toate ungherele.
Iar despre plecare, nici bleau!
Timpul minunilor e-n urma noastră.
Vremea-nălțării de turnuri,
Grădini în rai sau aici pe pământ
După manuale și versuri.
Așa-zisul noroc grecesc ne-așteaptă
Acolo unde nicicând nu vom ajunge.
De-aceea adapă florile și inima
Din același urcior, de-ți stă în putință.
Timpul nu secătuiește,
Nici nu iuțește pasul, cum umblă vorba.
Timpul își înghite propriile imagini ca pe copii proprii.
Să știi, cu nimic nu ajută
Oricât ți-ai trage pătura peste cap,
Măcar că sub ea te-așteaptă trupul cel drag,
Oricât ți-ai turna ceară-n urechi –
Sirenelor cântec va fi o parte din urletul tău.
Născuți fericiți și mai puțin fericiți
Mor înaintea morții trupului lor,
Propriul chip purtându-și ca haine de-mprumut,
Asemeni chipurilor lui Hyeronimus Bosch.
Cel care a scris cerul, pământul, marea
Dar mai ales cel care a scris zăpada și visele,
Fazele lunii, culorile frunzei, fețele noastre –
Depărtat pare și rece ca polul nord.
Nu-mi spune că asta-i nihilism și blasfemie.
Sintaxă greșită, dicție proastă
A fost facerea lumii.
Atâtea mere-ale discordiei fură aruncate-ntre noi,
Încât unul se va rostogoli și la picioarele tale,
Poate tocmai atunci când vei aduna recolta,
Vei face socoteala,
Când vei zvârli mâinile deasupra capului,
Aruncând spre-nalt inele de fum și visări.
Mortnăscute vor fi dorințele tale,
Orice speranță văduvă.
Iar iubire nici cât să ungi o felie de pâine.
Metafizika sumraka
Prekasno je da ičemu učim srce.
Naizust znam azbuku patnje.
Proveravam uživo.
Vreme je stalo. Kakvo blaženstvo je u proticanju?!
Stvarnost podseća na umoljčan džemper –
Ovo su stihovi.
Život ipak šepa, poput kakve uboge devojke
Koja bi da se dobro uda
Iako u srcu nosi ožiljke uspomena –
Životopis vatre i vode.
To su te zaludne i bolne zalihe
Sa kojima se polazi na dug i neizvestan put
Koji je naša lična otadžbina,
Na koju svačija noga stupa kao čizma.
Od Kaina starija je svaka patnja,
Pa i ova koja je kao rođaka iz daleka
Došla na tri dana, a ostala,
Raskomotila se, zauzela svaki kutak,
O odlasku ni da bekne!
Vreme čuda je za nama.
Vreme građenja kula,
Rajskih i ovozemaljskih vrtova
Iz čitanki i stihova.
Tzv. grčka sreća čeka nas
Tamo gde nikada nećemo stići.
Zato napoj cveće i srce
Iz istog krčaga, ako ikako možeš.
Vreme ne presahnjuje,
Niti ubrzava korak, kako vele.
Vreme guta sopstvene slike kao sopstvenu decu.
Znaj, neće ti pomoći
Nikakvo navlačenje jorgana na glavu,
Makar te pod njim čekalo drago telo,
Nikakvo stvljanje voska u uši –
Sirenama pesma biće deo tvog urlika.
Rođeni srećni i manje srećni
Umiru pre smrti svojih tela,
Vlastito lice noseći kao tuđu odeću,
Poput likova sa slika Hijeronimusa Boša.
Onaj ko je napisao nebo, zemlju, more,
A naročito ko je napisao sneg i snove,
Mesečeve mene, boje lišća, naša lica –
Dalek se čini i hladan kao severni pol.
Ne zovi to nihilizmom ni bogohuljenjem.
Pogrešna sintaksa, loša dikcija
Beše stvaranje sveta.
Toliko je jabuka razdora bačeno među nas,
Da će se jedna dokotrljati i do tvojih nogu,
Možda baš onda kada budeš skupio letinu,
Sveo račune,
Kada budeš zabacio ruke iznad glave,
Terajući uvis kolutove dima i sanje.
Mrtvorođene biće tvoje želje,
Udovička svaka nada.
A ljubavi ni koliko da namažeš na krišku hleba.
Cântec de vară
Al meu nu-i nimeni și-a nimănui nu-s eu.
Măceșul s-a pripășit sub fereastră
Ca un flăcău cu mustăcioară.
Feriga și urzica
Braț la braț pe cărăruie.
Iedera ca o șopârlă întinsă
La soare.
Un ciorchine greu atârnă de geana casei.
Pe masă lubenița ca o inimă despicată.
Al meu nu-i nimeni și-a nimănui nu-s eu.
Letnja pesma
Moj nije niko i ničija nisam ja.
Šipurak zaseo pod prozor,
Kao momče sa brčićima.
Paprat i kopriva
Ruku pod ruku puteljkom.
Ladolež kao gušter opružen
Na suncu.
Grozd otežao nad kućnom obrvom.
Na stolu lubenica kao srce prepuklo.
Moj nije niko i ničija nisam ja.
Voi râde oriunde, voi plânge unde-apuc
1.
Se spune că sunt nesocotită,
Că bâzâi și zumzăi întruna.
Că nu știu de muncă și rânduială.
Că umblu teleleu,
Că mă apucă zorii la agape,
Că toată ziua mă fâțâi de colo-colo,
Că sug ginul din mers,
Că tot așa și fircălesc.
Se spune că sunt limbută,
Că-mi turuie gura-ntruna,
Că șfichiuiesc ca un șarpe cu limba.
Că-i timpul să-mi fie-n sfârșit retezată.
C-ar trebui să fiu plesnită-n bot.
C-ar trebui ca pe-o muscă să mă strivească.
Se spune că precis am un „spate” tare
De vreme ce-mi permit de toate.
Se spune că-s meșteră la ocheade,
Că flirtez fără nici o jenă
Cu iubiții și soții altora,
Că nici femeile nu-mi displac.
O deșănțată și-o viperă se zice
Că-i scot în lume pe țingăi și-i jumulesc pe boșorogi,
Că nimănui nu dau nimic pe gratis.
Se spune că-s trecută prin ciur,
Că râd cât mă țin plămânii,
Și chicotesc de parcă m-am zărghit,
Iar de ceva nu mi-e pe plac
Dau în plâns ca un prunc de trei ani,
Oriunde m-aș afla.
2
Nu neg și nici nu-mi pasă,
Voi râde oriunde, voi plânge unde-apuc.
Viața e zahăr-candel & oțet,
În versuri le combin în doze egale.
Sintaxa mea e acordarea orgii în vene.
Ard cu inima de 500W,
Ce-i drept, nu dau căldură, dar pot să pârjolesc,
La fel cu limba –
Pe cine nu spăl și nu-l frec cu Dero,
Dar ce gătesc, eu prima de regulă și gust.
De-atâtea ori m-am ars, și nimeni să oblojească.
Totuși, un pește pe-uscat nu sunt,
Chiar dacă pe-uscate pescuiesc bărbații,
Cu coada ochiului, cu lungimea fustei.
Somoteii plesnind de pohtă
Sunt aici spre-a fi găbjiți de cineva,
Ceea ce eu și fac.
Nu neg, dar nici nu-mi pasă,
De-atâtea verzi și-uscate,
Ce numele mi-au copleșit
Ca brusturii trestia-n bahnă.
Deasupra mea e cerul, spre el privesc,
Spre stelele răzlețite, ce să le-adun nu pot,
Și nici nu vreau.
Las’ să se înmulțească.
Să se-mperecheze și să se înmulțească,
Așa să fie.
Smejaću se svuda, plakaću gde stignem
1
Govore da sam lakomislena,
Da mnogo zujim i zunzaram.
Da ne marim za rad i red.
Da bazam i landaram,
Da na sedeljkama osvanjivam,
Da se danju unaokolo vozikam,
Da s nogu džin ispijam,
Da tako i piskaram.
Govore da sam brbljiva,
Da povazdan toročem,
Da jezikom kao zmija palacam.
Da mi ga već jednom treba otfikariti.
Da me treba po njušci zveknuti.
Da me treba ko muvu prikucati.
Govore da mora da imam dobra „leđa“
Kad ne prezam ni od čega.
Govore da sam namiguša,
Da flertujem bez pardona
Sa tuđim momcima i muževima,
A da mi i žene nisu mrske.
Jedna opajdara i jedna kuja pričaju
Da šetam žutokljunce a da matorce čerupam,
Da nikom ništa ne dajem za džabe.
Govore da sam prolupala,
Da se na sav glas smejem,
Da se cerekam kao da sam šenula,
Ako mi šta nije po volji
Da plačem kao trogodišnje dete,
Gde god da se zateknem.
2
Ne poričem i ne hajem,
Smejaću se svuda, plakaću gde stignem.
Život je kandirano voće & ocat,
U stihove ih umećem u jednakim dozama.
Moja je sintaksa štimovanje orgulja u venama.
Gorim sa srcem od 500W,
Istina, ne grejem, al mogu da opečem,
Kao i jezikom –
Koga ne perem i ne stružem Vimom,
Al što zgotovim to i kusam redovno.
Toloko puta se oprljih, a ne zaceli niko.
Ipak, nisam riba na suvom,
Iako na suvom pecam muškarce,
Krajičkom oka, dužinom suknje.
Somići tovljeni požudom
Tu su da bi ih neko ćapio,
Što i činim.
Ne poričem, ali ni ne hajem,
Za sve te trice i kučine,
Što se oko moga imena spliću
Kao u plićaku čkalj oko trske.
Iznad mene je nebo, u njega gledam,
U zvezde rasute, koje ne mogu skupiti,
Niti hoću.
Nek se umnožavaju.
Nek se pare i nek se umnožavaju,
Neka bude tako.
O, să fii singură
O, să fii singură,
Fără pașii tăi, fără vocea ta.
O, liniștea s-o auzi cum auzi creșterea
Florii negre într-un colț al odăii.
O, să fii în miezul tăcerii lucrurilor și-a minții.
O, să fii singură
Fără pașii tăi, fără vocea ta.
O, doar bătaia inimii să-ți auzi,
Să rămâi tăcută ca o ciupercă-n miezul pădurii umede.
O, să te-ntinzi peste așternut
Ca o ramură frântă.
O, să fii lipită de tihnă
Ca frunza de-asfaltul ud.
O, să fii singură
Fără pașii tăi, fără vocea ta, fără trupul tău,
De tihnă acoperită, oblojită.
O, noaptea s-o auzi condensându-se.
O, să zaci singură, trează,
În timp ce raza lunii cade pe pat
Ca paloșul rece.
O, să auzi liniștea ca pe-un țipăt de buhă.
O, să fii fără vocea ta, fără trupul tău,
Ca în mormânt întinsă.
O, biti sama
O, biti sama,
Bez tvoga hoda, tvoga glasa.
O, tišinu čuti poput rasta
Tamnog cveta u kutku sobe.
O, biti usred ćutanja stvari i uma.
O, biti sama
Bez tvoga hoda, tvoga glasa.
O, čuti samo kucanje tvoga srca,
Tihovati kao pečurka usred vlažne šume.
O, pružiti se preko kreveta
Kao slomljena grana.
O, priljubljena biti uz tišinu
Kao list uz mokri asfalt.
O, biti sama
Bez tvog hoda, tvog glasa, tvoga tela,
Tišinom pokrivena, obmotana.
O, čuti noć kako se zgušnjava.
O, ležati sama, budna,
Dok mesečev zrak pada na krevet
Kao hladan mač.
O, čuti tišinu poput sovinog krika.
O, biti bez tvoga glasa, tvoga tela,
Kao u grob položena.
O alta
În timp ce lecturez cronica neagră,
Printre cei anume sau întâmplător uciși,
Printre cei dispăruți sau cei sinuciși
Caut numele tău.
În timp ce la TV suntem informați
Despre grave accidente de circulație
Despre incendii, inundații și alte-asemenea
Catastrofe
Îmi închipui că ești printre victime.
De câte ori sună telefonul în plină urgie,
Când văd poștașul cu telegrama în mână,
De câte ori aud: „O știre tristă…”
Îmi închipui că va fi rostit numele tău.
În ferpare îmi pare că văd chipul tău.
Pe pietrele tombale atâtea fețe-s ale tale.
Pe fiecare năsălie tu ești întinsă.
În oglindă văd chipul tău.
După atâtea morți, după atâta moarte,
Imposibil să fii în viață.
Chiar dacă moartea nu-i un loz câștigător,
Cum de n-ai tras tu lozul?!
Micuța mea rochie neagră așteaptă s-o îmbrac,
Odată o foloseam la seratele de gală
– acum pândește astfel de ocazii.
Îmi voi pune și vălul negru de-o trebui,
Voi sta în rând cu rudele îndoliate.
Cea mai dragă pe când trăia – răposata cea mai dragă.
Numai să fiu anunțată.
Să aflu în timp util.
Nu cumva să mă călătoresc.
Să fiu la fața locului;
Când va fi căzut ultimul bulgăre de țărână
Să-mi iau viața în propria mea mână
Și s-o pun deoparte ca pe un copil –
Eu, turistă în serviciul veșniciei,
Care trăiește sub nume străin,
Simt pământul pe pleoape.
Ona druga
Dok čitam crne hronike,
Među namerno ili slučajno ubijenima,
Među nestalim ili samoubijenima
Tražim tvoje ime.
Dok na TV-u obaveštavaju
O teškim saobraćajnim nesrećama
O požarima, poplavama i sličnim
Katastrofama
Zamišljam da si među unesrećenima.
Kad god telefon zazvoni u nevreme,
Kad vidim poštara sa telegramom u ruci,
Kad god čujem: „Tužna vest…“
Pomislim, izgovoriće tvoje ime.
U čituljama priviđa mi se tvoj lik,
Na nadgrobnim pločama toliko ti je sličnih.
Na svakoj samrtničkoj postelji ležiš ti.
U ogledalu vidim tvoje lice.
Posle toliko smrti, toliko umiranja,
Nemoguće je da si živa.
Iako smrt nije zgoditak na lutriji
Kako dobitnik nisi ti?!
Moja mala crna haljina čeka da je obučem,
Nekada je služila za svečane izlaske
– sada vreba ovakve prilike.
Staviću i crni veo ako treba,
I stati uz najbliže ožalošćene.
Najdraža za života – najdraža pokojnica.
Samo da budem obaveštena.
Da saznam na vreme.
Da ne otputujem nekuda.
Da budem na licu mesta;
Kada bude padala poslednja grudva zemlje
Život da uzmem u svoje ruke
I odložim ga na stranu kao dete –
Ja turistkinja u službi večnosti,
Što pod tuđim imenom živi,
Osećam zemlju na kapcima.
Traducere din limba sârbă
de Ioan Radin Peianov
S-a folosit ediția:
Radmila Lazić, Srce međ zubima, Izabrane i nove pesme, (Ed.:) Zadužbina Desanke Maksimović, Narodna biblioteka Srbije, Srpska književna zadruga, Beograd 2003.