Philip Nikolayev (n. 1966, Moscova) a crescut în URSS, petrecându-și o parte din copilărie în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, motiv pentru care vorbește fluent limba română. Fiul unui lingvist rus, a crescut vorbind mai multe limbi, printre care și engleza. A emigrat în Statele Unite în 1990, unde a studiat la Harvard și și-a luat doctoratul la Universitatea din Boston. A publicat în America Dusk Raga (1998), Monkey Time (2003) și Letters from Aldenderry (2006). Traduce în limba engleză din limba natală (de la Pușkin, Lermontov și Mandelștam la Denis Novikov sau Serghei Gandlevski), dar și din sanscrită, vorbind hindi și urdu, precum și franceză. Trăiește în Cambridge, Massachusetts.
Fotografie din arhiva autorului
PHILIP NIKOLAYEV
Aplecarea spre a pleca
Am avut multă vreme ceea ce psihiatrii sovietici
numeau „o aplecare spre a pleca.”
La patru ani obișnuiam să fug de acasă
în mod repetat pentru câte o zi întreagă, singur
sau uneori cu un prieten pe nume Boris,
de vârsta mea. Știam foarte bine că „pur și simplu nu putem face asta”,
dar din ghiont în ghiont și hlizeală după hlizeală
iată-ne în troleul nr. 10, cred,
am cumpărat bilete patru copeici de căciulă
din ce-am adunat și economisit toată săptămână,
le-am îndesat în perforatorul de pe perete,
am urmărit firfireii care cădeau când le scoteai,
și am traversat tot Chișinăul în jumătate de oră,
pentru a coborî lângă acel restaurant de neuitat,
construit ca să arate ca un butoi uriaș de vin.
Am aruncat o privire înăuntru, era răcoare.
De aici aveam două opțiuni:
să mergem să ne bălăcim în lacul artificial din apropiere
(Nu știam încă să înot),
să rătăcim în tot timpul ăsta de-a lungul malului,
prinzând broaște pentru a le lua acasă într-un borcan
cu scopul de a popula o mică balastieră (de ce
folosea mereu când făcea asta tricoul meu?),
sau să mergem să explorăm târgul de vechituri,
lucru care nu era deloc lipsit de primejdii,
dar chiar și la patru ani, e fain să ai opțiuni.
(Un tip vindea ceea ce noi credeam că ar fi un pistol,
l-am întrebat și el a confirmat.
În perioada aia erau epidemii de holeră
în Moldova. Când ni se făcea foame, obișnuiam
să cumpărăm de la țărani porumb furajer fiert,
ne certam cu babele pentru câteva copeici.
Abia la apusul soarelui luam troleul înapoi.
Apoi, mereu aceeași imagine:
ferestruica se deschide, mutantul proprietarului
latră cu spume, tricoul ud mi se lipește de piele,
ies din întuneric
și mă îndrept către mama care mă așteaptă lângă ușa
„casei noastre temporare” de pe strada Kaluga,
care era mai degrabă un drum de pământ, probabil încă mai e.
A plâns, mă conduce înăuntru.
O cameră și o bucătărie (fără baie,
fără apă curentă); în cameră
era o sobă de cărămidă, bucătăria
avea podea de pământ (cu șoricei și uneori iarbă)
și un lavabou alb – versurile astea
e tot ce-a mai rămas din ele.
Multă frumusețe se afla în mizeria lor.
A plâns, mă conduce înăuntru,
îmi spune că mă va certa mai târziu.
Știu că în curând. Mai întâi trebuie să-i sune
pe polițiști să le spună că am fost găsit.
Bineînțeles că pe atunci nu înțelegeam nimic:
nici felul în care își rănește un poet mama,
nici cât de alienat poți fi (mersi, Marx, pentru termen)
încă de la bun început și liber
în menghina celui mai mare paradox dintre toate –
o copilărie sovietică fericită.
Testul Litmus
N-aveam chef din start să mă duc la nenorocita aia de petrecere,
voiam să „prind o prelegere” a doua zi dimineața
despre Florența Renașterii, unul dintre acele evenimente idioate
de sâmbătă, de la 9 a.m., dar amicul a insistat sangria, șansa ideală
să le scrii Jessicăi și lui Jake, așa că la miezul nopții
am plecat. Sangria o laie. Adică era super gustoasă,
bombă, dar rămăseseră fără gheață,
iar Jessica și Jake plecaseră deja. Jumătate de oră mai târziu,
trei vulcani purpurii de mărime
neprecizată, bolborosind, dar complet inofensivi și ospitalieri,
au ieșit ca azvârliți din textura feței de masă făcându-mi cu ochiul,
vărsând asupra mea o interminabilă listă de cuvinte plină de cuvinte
în farfurii zvâcninde cu chip de Buddha. Fotoliul meu
plutea în briza mării, pe deasupra covorului infestat de alge,
flagrant delict. Încercam să fiu prudent, să nu mă bălăcesc în apele lui
din Marea Moartă, cu toate că trebuia să mă piș. Amicul a început, omule,
cred că tocmai am băut niște acid, ar fi trebuit
să vărsăm chestia aia care era pe ușă, dar eu o voiam rece
de la frigider pen’că nu au gheață
dar în fine putem oricând sau mai târziu, știi ce
zic, acum cel mai bine rămânem aici, cel mai bine să o ardem aici fii atent
știu că îți vine rău să te piși, dar ascultă-mă
săptămâna asta m-am gândit toată săptămâna zi după zi
de trei ani deja, simt că o iau razna dintotdeauna
am vrut să vorbesc cu tine despre cum știi
sentimentul ăla căruia îi zicem sublim sau subliminal indiferent care
îl simți și tu nu ce sentiment binefăcător
o pasăre sărind din creangă în creangă în creangă în lumina limpede
o albină cățărându-se din bractee în bractee un ciudat sentiment plin de lirism cumva
inexprimabilul pe care l-am simțit în copilărie
e tot ceea ce ne interesează cu adevărat ca și cum ți-ar da indicii
daune și beneficii te-ar ține în chinuri și suplicii. Pac,
o muzică bizară a început să cânte singură și nu se mai oprea,
stranie muzică ce nu se dă bătută. În fine, când au cântat
la mulți ani dragă Humphrey
la două noaptea, am simțit că mă piș pe mine rău de tot
și m-am târâit prin interminabilul apartament
cu toate că amicul nu-și finalizase încă discursul.
Nu mai fusesem niciodată într-un apartament non-finit,
după 27 de camere am încetat să mai număr
pentru că aproape că m-am pișat pe mine înainte de a găsi baia
plus că a mai trebuit să aștept zece minute
pentru că i se făcuse rău cuiva înăuntru.
Și-n cele din urmă, când am simțit că-mi revin
și-mi spălam mâinile, m-am zărit în oglindă
care era în gama mi bemol minor, un belphegor
înaripat purtând coarne de aur în frunte
și spirale colorate rotindu-mi-se în loc de pupile, privirea mea
expresia vie a blestemului universal.
Apoi a urmat coborârea pe scara de jad lungă
de cinci kilometri și gigantice expediții pe munți de diamant.
Amicul și cu mine stăteam, spre marea noastră mulțumire pe grilajele aburinde
de pe trotuar lângă magazinul non-stop încălzindu-ne
(cu toate că de fapt era cald) împreună cu alte personaje nocturne,
care din fericire nu păreau să știe deloc engleză, iar în cele din urmă
mi-am dat seama că suntem chimie din cap până în picioare,
atât de limitați doar chimie, în timp ce alunecam prin insecte de cristal spre vârful
muntelui conic al spațiu-timpului, cu toată masa ei, însă fără greutate,
alcătuire pură. Curând, în scârțâitul trecătorilor împrospătați
m-am arătat deschis ideii că mai era doar o oră până la prelegere.
Cafeaua de la supermarket conține în mod inerent o așa paletă de gusturi,
sau e doar chimia radical condiționată a papilelor mele
care îi schimbau temporar gustul? Amicul plecase să doarmă
(ehei, să fi avut eu grijile lui), dar am încercat să recompun singur
banala coerență a vieții. Tot ce auzeam erau dubioasele
reverberații ale unui tren de la mijlocul anilor ‘90, trecând pe sub pământ.
Predica lui Savonarola, la care în cele din urmă am ajuns
traversând Alpii, concentrat pe idealurile ascetismului, sărăciei
și pietății vizionare. Proiectul său, al unei republici boeme,
mă atrăgea profund și-mi notam totul fidel
în diagonală pe caietul meu (care nu putea fi ridicat).
Colegii aspiranți mă cercetau cu priviri inchizitoriale,
dar i-am alungat cu un gest, holbându-mă la falca descărnată,
nasul enorm, sutana cu glugă întunecată, în profil a predicatorului. Apoi,
pentru restul zilei de sâmbătă nu mai aveam nimic de făcut, ori planificat,
decât să mă întorc acasă în studioul meu devorat
de molii doi biți cu multele ei găuri topologice
și să-mi deconectez creierul. Am trecut peste niște literatură,
în drum spre patul meu solitar, dedicat în exclusivitate scopurilor gemene
studiatul și dormitul și m-am întins cât am putut de bine.
Dormitul nici nu încăpea în discuție, problemele ireductibilei
multiplicități îmi presau fără milă lobii suprasolicitați.
Tânjeam să fiu unul, complet, așa că m-am arcuit și m-am întins
după telefon. Da, am băgat niște acid aseară,
pentru prima oară în viața mea, n-am dormit. Vino, te rog, să mă salvezi,
urăsc acidul. Nici tu n-ai prea dormit de când am fost la New York,
dar ai ajuns instantaneu, ca și cum să-ți croiești drum printr-o ninsoare crâncenă
ți-ar fi la fel de ușor pe cât îi e unui sfânt să leviteze.
Am izbucnit în râs, pentru prima oară în ultima lună,
șocat să descopăr că părul tău roșcat avea culoarea lui obișnuită.
Aveai țigări American Spirit (eu rămăsesem fără),
și în doar câteva minute stăteam la poalele Bucătăriei Cantoneze a lui Lee Bo,
al cărui etaj doi părea imposibil de atins mergând pe jos.
Am răsuflat ușurat în liftul pentatonic.
În baie, lucrurile au mers bine de data asta,
fără dragoni în oglindă. M-ai hrănit cu o lingură,
apoi cu bețigașe. Supa fierbinte și acră
era într-adevăr fierbinte și acră, mi-a contracarat frigul interior,
iar creveții uriași cu sare erau fără doar și poate sărați și uriași.
Ceaiul verde pe care l-ai turnat în mine, înghițitură mică după înghițitură mică
m-a făcut să-mi dau seama pentru prima oară
cât de perfecți eram unul pentru celălalt. Am plâns ca o balenă.
Mi-ai schimbat compoziția chimică pentru totdeauna.
traducere din limba engleză de Andrei Dósa
Andrei Dósa (n. 1985) a publicat volumele de poezie: Când va veni ceea ce este desăvârșit (2011), American Experience (2013), Nada (2015), adevăratul băiat de aur (2017), Expectativa luminoasă (2020) și romanul Ierbar (2018). Traducător din maghiară și engleză, a transpus în română mai multe cărţi, printre care volume ale unor importanţi poeţi maghiari recenţi (Borbély Szilárd, Kemény István) și o antologie a tinerilor poeţi maghiari din Transilvania.
Become a Patron!