Meir Wieseltier. Poezia trebuie să fie ca un prag care e rupt
| Note de Svetlana Cârstean |
Cum l-aș fi putut descoperi oare mai bine pe Meir Wieseltier dacă nu la el acasă, scufundat ca un anonim în inima orașului Tel Aviv și totodată strălucind și ieșind la suprafață ca unul dintre poeții cei mai prețioși ai acestui oraș și ai Israelului?
Era o seară de iarnă, cu trei zile înainte de Anul Nou. Acolo pe malul Mediteranei, iernile umede, sâcâitoare, cu temperatură de 16 grade, sunt mai greu de suportat decât cele cu minus 10 și zăpadă. Afară ploua, tuna și fulgera. Scriam într-o cafenea, chiar peste drum de Habima Square. Am remarcat într-o pauză fugară, la masa din fața mea, un domn în vârstă, așteptându-și mâncarea, supa de seară. Nu am să știu niciodată de ce mi-a atras atenția din primul moment. Poate l-am privit cu atenție fiindcă, după ce a terminat de mâncat, și-a notat ceva într-un carnețel. Și cine scrie ceva, orice, stârnește în mine curiozitatea. M-am reîntors și eu la scris, am uitat o vreme de personajul din fața mea. Între timp însă a mai venit cineva, o femeie, pe care probabil o aștepta. M-a dus cu gândul la Helen Mirren. Vorbeau amândoi, el i-a dăruit o carte, a scris mai întâi o dedicație pe prima pagină, ea a început să citească. Prietenul cu care eram acolo în acea seară a descifrat de la distanță numele autorului pe coperta dinspre noi, mi-a scris apoi pe șervețelul de lângă laptop numele autorului. Meir Wieseltier. Am tastat numele imediat pe Google și-n primul rând am realizat că numele și omul din fața mea sunt unul și același. Apoi mi-am dat seama că e un poet. Am căutat poeme traduse în engleză și am început să citesc. Mi-a plăcut absolut tot ce am citit. Apoi am înțeles că era nici mai mult nici mai puțin decât unul dintre cei mai importanți poeți ai Israelului. Așa l-am descoperit pe Meir Wieseltier, absolut întâmplător în Nehama, privind coperta unei cărți și un om care mânca liniștit o supă, apoi nota ceva într-un carnețel. Nu am îndrăznit să-i vorbesc atunci.
Am înțeles mai târziu, citind articole și interviuri cu Meir, că era imposibil să nu atragă atenția oriunde s-ar fi găsit. Înalt, cu statura unui baschetbalist, cu părul alb și privirea fermă, și blând și aspru, intimidant, a ajuns înaintea mea, pe 18 februarie 2019, la întâlnirea noastră, care s-a întâmplat premeditat de data asta, la trei ani după povestea de mai sus, tot în cafeneaua Nehama. Atunci chiar am vorbit despre poezie, plecând de la antologia sa The Flower of Anarchy, apărută la University of California Press, în 2003, în traducerea lui Shirley Kaufman.
Un foarte „telavivian” poet, așa a fost numit, dar și un poet al rezistenței. „Poetul sălbatic, dar plin de compasiune al Tel Avivului: un poet curajos, chinuit și jucăuș al unui oraș curajos, torturat și sexi”, așa îl descria Amos Oz. Un neînfricat, un poet antisistem, un critic lucid al politicii recente israeliene. S-a născut în 1941, la Moscova. Nu și-a cunoscut niciodată tatăl, care a fost ucis în Leningrad, unde lupta ca soldat al armatei sovietice. A ajuns împreună cu mama și surorile lui în Israel în 1949, după peregrinări prin Polonia, Germania și Franța. A trebuit, după cum spune Wieseltier, „să ucidă limba rusă din el”, fiindcă-i „amenința capacitatea de a scrie”. Dar tot el a descoperit în poemele sale, mai târziu, urmele lui Pușkin și Lermontov, poeții din care recita atunci când era mic. A publicat primele poeme pe la sfârșitul anilor ‘50 în revista „Masha”. Iar consacrarea sa a venit imediat în anii ‘60, când era unul dintre băieții răi ai poeziei israeliene pe care o reînnoia alături de alți poeți tineri precum Yona Wallach și Yair Horvitz. Ei au făcut în acea epocă pentru limba ebraică veche și pentru poezie ceea ce au făcut, pentru generația de dinainte, Yehuda Amichai și Natan Zach. În anul 2000, a primit Premiul Israel. Un premiu acordat pentru opera lui curajoasă și subversivă, după cum s-a spus. Printre cei pe care i-a simțit înrudiți cu vocea lui poetică au fost și Mallarmé, Apollinaire, Neruda, Eliot, Pound, Cummings. A tradus mult din engleză: Shakespeare, dar și Charles Dickens, Robert Graves, Aldous Huxley, Virginia Woolf, D.M. Thomas și Joseph Heller.
„Un poet trebuie mai înainte de orice să scrie poezii – abia după aceea poate scrie un manifest. Poezia trebuie să fie ca un prag care e rupt. Statutul ei trebuie să fie scăzut, numai așa poeții sunt mai aproape de adevăr. Dacă le dai statut poeților, vor deveni și ei la fel ca toate celelalte chestii de rahat. Astfel măcar pot scrie dintr-un unghi corect. Dar nu vă faceți griji, statutul poeziei nu se va îmbunătăți deloc în viitorul apropiat.”
A scris permanent poezie și nu și-a abandonat spiritul critic, luciditatea lui feroce și poziția ideologică, una care era împotriva războiului și a soluțiilor radicale. Era greu să nu-l remarci, dar nu voia să se transforme într-un star, în același timp practica o poziție anti-sistem care l-a transformat rapid într-un personaj respectat, dar incomod. Deși nu credea în poezia politică, a scris unele dintre cele mai puternice poeme politice ale Israelului din ultima jumătate de veac. Poezia lui chirurgicală e infuzată și cu dulceață și cu subversiune. Și cu atașament și cu amărăciune. Cu umor negru și visceralitate. Traducătoarea sa în engleză, Shirley Kaufman, mărturisea cât de dificil e să redai în altă limbă toată complexitatea stilului lui Meir Wieseltier: jocuri de cuvinte, în care e un adevărat maestru, metafore extinse, aliterații, onomatopee, elemente de ebraică biblică arhaică juxtapuse cu expresii din limbajul colocvial. Un stil deopotrivă brutal și sofisticat.
„Existența este rezistență. Un mort nu rezistă la nimic. Îl iau, îl întorc pe spate, pe burtă, îi bagă un tub în fund și nu obiectează. O persoană vie rezistă, cât de mult poate. Aceasta este esența existenței – aceea a unei persoane, a unui oraș, a unei țări.”
Pe 30 martie 2023, „Haaretz” titra „Israeli literary giant Meir Wieseltier dies at 82”. Ne rămâne poezia lui, forma sa de rezistență absolută într-un oraș paradoxal. Și într-o țară pe care a numit-o acasă, cum spune în poemul „Departe de steagul de paradă” (din Poeme încete, 2000), un text marcat de nostalgia primilor ani în Israel – când locuia în Netania – și de un atașament pur și străin de orice formalitate și festivism față de locul în care ajunsese înainte să împlinească zece ani:
„Umbra curgând din copaci,/ capetele grele ale portocalelor Shamutti/ împrăștiate în jurul meu/ o strălucitoare plină de sevă lume pusă la picioarele mele/ departe de steagul de paradă./ Asta am numit eu patrie./ Asta a fost cu mult timp în urmă./ Un fel de faptă vitejească/ a unui băiat care a găsit/ ceva ce nu căuta.”
Știu că orașul Tel Aviv mi l-a făcut cadou pe Meir Wieseltier, mi l-a pus în față în așa fel încât să fie imposibil să nu îl văd. Mă întreb aproape zi de zi ce ar fi gândit el din 7 octombrie până acum – el care era atât de prezent pe Facebook, unde combina comentarii politice zilnice, observații nemiloase asupra societății în care trăia, cu fotografii întâmplătoare din oraș și poeme.
Poate că ar fi răspuns cu acest „Sonet: în contra ideii de a face sângele să vorbească” din Scrisori și alte poeme (1986):
Dacă într-o bună zi o să mor de glonțul unui tânăr ucigaș –
un palestinian care trece granița de nord –
sau din cauza grenadei de mână pe care el o aruncă,
sau într-o explozie a unei bombe în timp ce mă uit să văd cât costă
castraveții în piață, nu cumva s-aveți îndrăzneala de a spune
că sângele meu vă permite să vă justificați greșelile –
că ochii mei dați peste cap vin în ajutorul orbirii voastre –
că mațele mele împrăștiate dovedesc că e imposibil
să vorbiți cu ei despre un acord – că e posibil
să vorbiți cu ei doar folosind arme, celule de interogatoriu, stări de asediu, închisori,
expulzarea, confiscarea pământului, blesteme, pumni de fier, o inimă de piatră,
care crede că îi alungă pe amoriți, distrugându-i pe amaleciți.
Lăsați sângele să se scurgă-n țărână; sângele e sânge, nu cuvinte.
E teribilă – iluzia Regatului ce zace în inimi obtuze.
Foto: Meir Wieseltier | Credit foto: Dirk Skiba
MEIR WIESELTIER
în traducerea lui Vlad Drăgoi
Vremea
Cel mai mult îmi place pe lume
vremea din Tel Aviv într-o noapte de iarnă.
Tel Aviv, ca o femeie aruncată într-o cadă
cu tot cu haine. Niște golani i-au făcut asta, iar acum se târâie
plină de rușine pe străzi, cerșind îndurare.
Fie-vă milă de acest oraș, spuneți-i o vorbă bună.
Nisipul jilav parcă respiră. Acum, umezeala asta dulceagă
bântuie somnoroasă, așteptând cu încântare noaptea.
Îi mângâie obrazul în treacăt, dar nu se oprește.
Râulețe de umezeală se strecoară printre casele în formă de cub
jupuind tencuiala. Tel Aviv adoarme
în picioare, geme în somn.
Spuneți-i ceva frumos, merită puțină milă.
La arme
Micul Prinț, luat cu japca,
se va trezi cu o mitralieră în mâini și îi vor spune:
oi fi venit tu din nu știu ce stea
dar acum ești aici
și ăla nu-i un elefant
care iese de sub pălăria vopsită, ci un tanc.
Lampagiul e un terorist
și dacă nu arunci în aer oile alea
s-a zis cu capul tău.
Cam așa stă treaba, micule prinț.
Despre minuni
Inima mea era făcută din machiaj, secretele ei
în curs de disoluție, dezvăluite pe jumătate doar mie însumi,
în adâncul vieții mele precum și în afara ei,
păsările își făceau cuib în mine.
Bestii feroce treceau prin mine ca printr-un hol.
Șoapte, venite de dinăuntru, ascundeau
de mine misterele mele. Depindeam
de minuni. De ce altceva
dacă nu de toată splendoarea asta. Mă vegheam de sus,
ca aplecat deasupra unei fântâni, cu secretul
tristei mele copilării atârnat veșnic de gât.
Oriunde mergeam, sosirea îmi era știută de toți
și cineva care mă așteptase ani de zile
mi se dăruia cu totul. Îmi era rușine.
Răsunam ca un clopot. Aveam oase de dinozaur
care trosneau și cântau.
Va urma
Politicii îi urmează războiul,
Așa cum Galileei Superioare îi urmează Libanul de Sud:
Așadar, e mai mult decât firesc ca statul
să-și poarte războiul în Liban.
Copilăriei îi urmează adolescența,
așa cum Galileei Superioare îi urmează Libanul de Sud:
Așadar, e mai mult decât firesc ca băieții și bărbații mai tineri
să se împuște între ei în Liban.
După rabinat vin mormintele,
așa cum Libanul de Sud vine după Galileea Superioară:
Așadar, e mai mult decât firesc ca Divizia Rabinică de Gropari Militari
să sape morminte noi în Liban.
Presa e ceea ce vine după bârfele de la colț de stradă,
așa cum Libanul de Sud vine după Galileea Superioară:
Prin urmare, ziarele dezbat cu mare solemnitate
rezultatele războiului din Liban.
Poezia este opusul declarației
atât în Libanul de Sud, cât și în Galileea Superioară.
Așadar, ceea ce s-a spus e egal cu ceea ce nu s-a spus
și din nou ne vom duce războiul în Liban.
Copilul-rege
E un copil mic ce stă deasupra unui ou,
ani întregi a iubit un rege mort.
Cântecul oului îi pare asemeni
cuvântării regelui într-o sală de palat.
Nu-și dă seama că propriul cântec se cațără,
rupe din vârfurile copacilor până când
frunze zdrențuite îi ating gâtul
și părul îi albește ca într-un ecou.
Copilul devine rege,
regele e îngropat sub o piatră,
pasărea nu-și poate da seama
când iese din ou și când moare.
Sângele cald se îmbibă în picăturile de rouă,
apare un licăr, apoi dispare.
E-un rege ce stă deasupra unui ou.
E un copil îngropat sub o piatră.
Tata și mama s-au dus la film, Ilana rămâne singură într-un fotoliu răsfoind o carte gri
Ea dă paginile, unchi dezbrăcați
atât de dezbrăcați și de slabi, o iau la fugă și
până și mătușile în fundul gol
și alții în pijamale, ca-ntr-un spectacol,
cu stele îngălbenite cusute pe brațe.
Cu toții atât de urâți și de slabi,
cu ochi mari și rotunzi ca găinile.
E atât de ciudat, atât de gri. Ilana are creioane – roșii
albastre, verzi, galbene și roz.
Se duce în camera ei,
își ia toate creioanele frumoase
și le desenează tuturor, cu mare talent,
ochelari și fețe zâmbitoare.
Mai ales acelui băiat chilug, numai piele și os,
îi pune o mustață mare și roșie,
iar pe vârful încârligat cocoțată – o pasăre.
Avraam
Cel mai mult pe lume, Avraam îl iubea pe Domnul.
Nu iubea zeii altora. Acei oameni
dormeau laolaltă cu nevestele și se îmbuibau cu carne și vin.
Zeii lor purpurii, făcuți din lut și lemn,
erau vânduți la piață precum cepele, oricui dădea mai mult.
Așa că și-a închipuit propriul Dumnezeu și a devenit supusul Lui.
Îl iubea pe acel Dumnezeu mai mult decât orice.
Nu se închina la zeii altora; le spunea: voi veți merge spre dreapta,
iar eu spre stânga, voi spre stânga, eu spre dreapta.
Le spunea: nu mă puteți numi parvenit.
Lua și dădea
doar cu voia Domnului. La cuvântul Său
Avraam I-ar fi încredințat totul. Absolut totul. Chiar și pe Isaac, singurul său fiu credincios
(căci unde e Domnul, acolo sunt și îngerii).
Pentru Avraam, Dumnezeu era cel mai de preț lucru dintotdeauna.
Fiindcă nu păcătuia niciodată împotriva-I, ei se asemănau întru totul.
Isaac, în schimb, își iubea fiul destrăbălat, iar Iacob
era orbit de femei, șchiopăta schingiuit în noapte sub pedeapsa Domnului,
visând mereu scări pline de îngeri.
Nu și Avraam. Îl iubea pe Domnul și Domnul îl iubea la rându-I.
Și, împreună, i-au cules pe cei vrednici din orașe, după care
le-au făcut una cu pământul.
Vlad Drăgoi (n. 1987) a debutat în 2008 cu Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito, urmat de volumele de poezie Metode (2013), Eschiva (2015), sergio leone (2017), Aer păsări bere (2020) și Soare frumos (2023) și romanul Mica mea inimă de om singuratic (2019). A tradus volume de Philip Schultz și Abbas Kiarostami.
Numărul 32 (2/2023) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: