Kenji Miyazawa (1896-1933) s-a născut în Hanamaki, un mic oraș din nordul Japoniei. Deși poate fi așezat alături de clasicii Natsume Sōseki, Akutagawa Ryūnosuke sau Dazai Osamu, Miyazawa a rămas mai puțin tradus decât compatrioții săi și e greu de anticipat prin prisma unor stereotipii culturale. În Japonia el rămâne de asemenea un autor aparte, greu de încadrat într-un curent literar. De formație geolog și pedolog, a publicat pe cheltuială proprie volumul Primăvara și Ashura în aprilie 1924, iar apoi, în decembrie al aceluiași an, colecția de povestiri pentru copii Restaurantul cu multe comenzi. Acestea sunt însă singurele volume publicate antum, Miyazawa rămânând aproape necunoscut în timpul vieții. Aprecierea față de opera sa a crescut semnificativ postum, iar în 1996, odată cu comemorarea a 100 de ani de la naștere, a izbucnit un mic boom literar legat de autor, în prezent continuând să inspire mulți scriitori, creatori de animație și muzicieni.
Sursa foto: Kamakura Museum of Literature archives, Public domain, via Wikimedia Commons
KENJI MIYAZAWA
în traducerea lui Martin Kumamoto
Neînvins nici de ploaie*
Neînvins nici de ploaie,
nici de vânt,
nici de zăpadă ori de căldura verii,
sănătos la trup
și fără dorințe care să mă lege,
fără a mă mânia vreodată
și în tot timpul râzând calm
cu patru cupe de orez brun pe zi,
supă și ceva legume,
fără a mă lua prea mult în seamă,
privind și ascultând însă toate cele din jur și înțelegând
și apoi neuitând,
în mica mea baracă cu acoperiș de paie
din umbra crângului de pini de la marginea câmpului
de-ar fi vreun copil bolnav la răsărit
ducându-mă și-ngrijindu-l,
iar la apus vreo mamă răpusă de oboseală de-ar fi,
ducându-mă și luându-i în spinare legătura grea de orez
de-ar fi cineva pe cale să moară la miazăzi
ducându-mă și spunându-i că nu trebuie să-i fie teamă,
iar la miazănoapte vreo ceartă sau vreo neînțelegere de-ar fi,
spunându-le să înceteze că e fără rost
vărsând lacrimi în vremurile de secetă
și negăsindu-mi locul în verile cu frig
numit de toți un nătâng
nelăudat
și neînjurat
…eu, un astfel de om
vreau să devin.
* „Neînvins nici de ploaie” este poemul cel mai cunoscut al lui Kenji Miyazawa în Japonia, fiind inclus în manualele școlare și adesea învățat pe de rost. Descoperit după moartea autorului într-un mic carnet de notițe, se consideră că poemul a fost scris în 1931, într-o perioadă când autorul se afla la pat sub îngrijire medicală, și exprimă dorința lui cea mai ardentă. După moartea surorii mai mici, Toshiko, de care se simțea extrem de legat sufletește, Miyazawa decide să se întoarcă în orașul natal și să se dedice agriculturii și educării comunității locale. Poemul este și o expresie a bosatsugyō, „practica bodhisattva”, o filosofie buddhistă ce presupune sacrificiu pentru binele celorlalți. (n.tr.)
Dimineața ultimei despărțiri*
Înainte ca ziua de azi să se sfârșească
tu, sora mea, vei pleca așa departe…
În lapovița care cade, afară e straniu de luminos.
(Nu-mi aduci niște zăpadă cu ploaie?)
Din norii roșiatici și mohorâți
lapovița cade necruțător.
(Nu-mi aduci niște zăpadă cu ploaie?)
Ca să-ți aduc zăpada cu ploaie pe care tu să o mănânci
în aceste două cupe de ceramică ciobite
decorate cu modele albastre de nuferi de apă,
m-am năpustit ca un glonț strâmb
în zloata de afară.
(Nu-mi aduci niște zăpadă cu ploaie?)
Din norii întunecați de culoarea bismutului
lapovița pătrunde necruțător.
O, Toshiko,
și acum, în ceasul morții,
ca să mă înseninezi pe mine pentru restul vieții
mi-ai cerut o cupă din zăpada asta proaspătă –
mulțumesc, brava mea surioară,
căci și eu de acum voi păși drept înainte.
(Nu-mi aduci niște zăpadă cu ploaie?)
Cu răsuflarea întretăiată și în pofida febrei arzătoare
mi-ai cerut
o ultimă cupă de zăpadă căzută din cer,
din această lume a atmosferei, Soarelui și galaxiilor…
…Lapovița se adună dezolant
pe două blocuri de granit.
Mă urc pe ele într-un echilibru precar
și de pe această ramură lucitoare de pin
acoperită de picături transparente și reci
menținând și ele echilibrul dintre apă și zăpadă ale unui sistem bifazic de un alb pur,
încerc să culeg ultima hrană
pentru buna mea surioară.
Astăzi îți vei lua rămas bun
și de la aceste modele indigo de pe bolurile de ceai
cu care am crescut împreună.
(Ora Orade Shitori egumo**)
Astăzi, tu chiar îți vei lua rămas-bun de la noi.
O, în camera aceea de suferință închisă,
în umbra paravanelor pliabile și a pânzei de țânțari,
tu arzi domol într-o lumină alb-albăstrie,
brava mea surioară.
De oriunde aș culege-o
zăpada asta e atât de albă;
zăpada asta minunată a venit
dintr-un cer atât de răvășit și terifiant…
(Când mă voi naște din nou
voi avea grijă să nu mă mai nasc ca să sufăr atât
doar pentru mine.)
Din suflet mă rog acum
către aceste două cupe de zăpadă pe care le vei mânca:
sper ca undeva ele să devină o înghețată cerească
care să ofere nutrientul sacru pentru tine și toată lumea –
mi-aș da toată fericirea pentru asta.
27 Noiembrie 1922
* „Dimineața ultimei despărțiri” se crede că a fost scris în ziua morții surorii mai mici a autorului și este, probabil, poemul cel mai cunoscut de către japonezi după „Neînvins nici de ploaie”. A fost inclus în volumul Primăvara și Ashura, alături alte câteva poeme ce abordează aceeași temă a despărțirii prin moarte. (n.tr.)
** „Eu, eu singură voi merge”. Spre deosebire de celelalte cuvinte în dialect nordic tōhoku ale surorii scrise în paranteză, acestea au fost intenționat redate în literele alfabetului latin în textul originar. Există mai multe interpretări, dar două posibile motive ale acestei alegeri făcută de autor ar fi: 1) durerea despărțirii transcende un limbaj anume și ar trebui mai curând sonor percepută de cititor; 2) motivul „mersului drept înainte” apare câteva versuri mai sus și apare și în alte opere, semnificând în sens larg dedicarea trup și suflet în realizarea binelui în lume ca singur răspuns la problema despărțirii eterne și a conștientizării morții; astfel, acestea nu sunt numai cuvintele surorii, ci devin și cuvintele fratelui și o „temă pentru acasă” pentru oricare dintre cititori. (n.tr.)
Prolog*
Fenomenul numit „eu”
e o lumină albastră dintr-o
ipotetică lampă de curent alternativ organic
(un corp compozit al tuturor spectrelor transparente),
o lumină albastră
a unei lămpi de curent alternativ karmic
care fără îndoială va continua să lumineze
pâlpâind neîncetat, neîncetat
odată cu peisajul din jur și cu toți.
(lumina persistălampa ei dispare)
Aceste cuvinte
sunt niște schițe ale unor imagini interioare**
reproduse întocmai
din direcția acestor ultime douăzeci și două de luni
percepute ca trecut
unind hârtia și cerneala minerală
(toate pâlpâind cu mine
și simțite simultan de toți),
secvențe una după alta de umbre și lumini
care s-au menținut până aici.
Despre acestea
oamenii, galaxiile, Ashura*** sau aricii de mare
ar putea gândi fiecare o ontologie nouă
în timp ce mănâncă pulbere cosmică sau respiră aer sau apă sărată,
dar într-un final și acelea sunt doar scene interioare.
Fără îndoială însă peisajele înregistrate aici
sunt peisaje așa cum au fost ele înregistrate,
iar dacă ele sunt nimic, atunci așa este nimicul însuși –
și într-o anumită măsură aparțin tuturor.
(fiindcă așa cum totul este fiecare din mine
și eu sunt totul din fiecare)
Cu toate acestea, aceste cuvinte,
presupus a fi transpuse corect
în acumularea unui timp imens și luminos al Cenozoicului și Holocenului,
și-au schimbat deja structura și substanța
în întunericul și lumina echivalente unui mic punct
(sau într-un miliard de ani de Ashura),
iar faptul că atât eu cât și tipograful
am simțit asta ca pe ceva ce nu se schimbă
e posibil ca tendință.
Probabil că așa cum noi percepem organele noastre de simț,
peisajele și oamenii,
și așa cum acestea nu sunt decât lucruri percepute în comun,
ceea ce numim însemnări și istorie, sau istoria Pământului,
împreună cu diversele lor date
(sub restricțiile spațio-temporale ale karmei)
nu sunt mai mult decât ceea ce percepem.
Probabil că în două mii de ani de acum înainte
o geologie diferită, potrivită acelei vremi, va fi folosită
și dovezi corespunzătoare vor apărea una după alta,
iar toți vor crede că în urmă cu două mii de ani
trăiau păuni incolori ce umpleau cerul,
academicieni promițători vor extrage splendide fosile
din orbitorul nitrogen înghețat
al straturilor superioare ale atmosferei,
sau poate vor descoperi
urmele gigantice ale unei specii umane transparente
în straturi de gresie cretacică.
Toate aceste teorii
sunt afirmate ca natura imaginilor interioare și a timpului însuși
în extensia cvadridimensională.
20 ianuarie, Anul 13 al erei Taishō (1924)
*„Prolog” este o introducere a volumului de poezie Primăvara și Ashura și reprezintă un fel de manifest artistic, formularea poetică a unui anumit mod de înțelegere a lumii. Ca sursă care a condus la alcătuirea acestei viziuni a fost indicată în primul rând sutra Avatamsaka, care descrie rețeaua zeului Indra ca pe o rețea de mii de perle care se reflectă unele pe altele, întreaga lume fiind reflectată în fiecare perlă. Rețeaua lui Indra devine astfel un simbol al interconectivității elementelor ce constituie realitatea. De asemenea, au fost indicate elemente ce se regăsesc în Eseurile lui Emerson, de care autorul a fost pasionat în tinerețe, precum și ale teoriei cvadridimensionale spațiu-timp (vezi ultimul vers; n.tr.) a lui Einstein, care în 1922 primește premiul Nobel și face o vizită de șase săptămâni în Japonia.
** Expresia „schițe ale unor imagini interioare” este folosită și pe post de subtitlu pentru întreg volumul Primăvara și Ashura. (n.tr.)
*** În filosofia buddhistă, Ashura sunt un tip de semizei ai Lumii Dorinței (una din Cele Trei Lumi, alături de Lumea Formei și Lumea Lipsei de Formă) caracterizați prin invidie, mândrie, agresivitate și ură. Alcătuiesc de asemenea unul dintre cele Șase Tărâmuri în care te poți naște și termenul poate desemna prin generalizare o lume a vrajbei și conflictului continuu. (n.tr.)
Martin Kumamoto este pseudonimul literar al unui scriitor român care locuiește în Japonia. A urmat cursurile Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București și a debutat cu romanul Camera de studiu (2024).
Numărul 35 (1/2025) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: