Gloria Anzaldúa (1942-2004) a fost o poetă americană de origine mexicană. S-a născut în Valea Rio Grande din sudul Texasului, iar bunica din partea tatălui avea rădăcini spaniole și germane, fiind descendenta primilor europeni care s-au așezat în South Texas. Absolventă a Universității Pan American (astăzi University of Texas Rio Grande Valley), iar apoi a unui masterat la University of Texas at Austin, s-a mutat în 1977 în California, unde s-a ocupat de studii Chicano și scriere creatoare, contribuțiile ei la mișcarea feministă și la queer theory fiind apreciate la superlativ (eseurile sale sunt considerate azi texte fondatoare pentru domeniul studiilor care au în centru egalitatea de gen). Este autoarea Borderlands/La Frontera: The New Mestiza (1987) și a coeditat, împreună cu Cherríe Moraga, influenta antologie This Bridge Called My Back: Writings by Radical Women of Color (1981).
Sursa foto: Medium
GLORIA ANZALDÚA
în traducerea Gabrielei Ilie
Să trăiești la frontieră
Să trăiești la frontieră înseamnă că
nu ești nici hispana india negra espanola
ni gabacha, eres mestiza, mulata, ești corcitură
prinsă în schimbul de focuri dintre tabere
în timp ce duci toate cele cinci rase în cârcă
neștiind către care parte să te îndrepți, de care să fugi;
Să trăiești la Frontieră înseamnă să știi că india din lăuntrul tău, trădată
de 500 de ani,
nu mai vorbește cu tine,
mexicanii îți spun rajetas, că, negându-ți partea anglo din tine,
e la fel de rău ca atunci când ai nega Indianul sau Negrul;
Cuando vives en la frontera
oamenii trec prin tine, vântul îți fură vocea
ești burra, buey, țap ispășitor,
înaintașul unei noi rase,
jumi-juma – și femeie și bărbat și-n același timp niciunul –
un nou gen;
Să trăiești la Frontieră înseamnă să
pui chile în borș,
să mănânci tortilla din făină integrală de grâu,
să vorbești Tex-Mex cu accent de Brooklyn;
să fii oprit de la migra la punctele de control;
Să trăiești la Frontieră înseamnă că lupți din greu să
reziști elixirului auriu care te cheamă din sticlă,
apăsării țevii pistolului,
frânghiei care-ți strivește scobitura gâtului;
La Frontieră
tu ești câmpul de luptă
unde dușmanii sunt înrudiți între ei;
ești acasă, un străin,
disputele despre frontieră au fost rezolvate
salva de focuri a făcut praf armistițiul
ești rănit, dispărut în luptă
mort, ripostând;
Să trăiești la Frontieră înseamnă
că moara cu dinții albi ca briciul vrea să-ți jupoaie
pielea măsniliu-roșiatică, să-ți zdrobească miezul, inima ta
să te lovească să te frământe să te întindă
până miroși a pâine albă dar moartă;
Ca să-i supraviețuiești Frontierei
trebuie să trăiești sin fronteras
să fii o răscruce de drumuri.
Cântecul canibalului
Este obiceiul nostru
să consumăm
persoana pe care o iubim.
Carne tabu: umflate
organe genitale sfârcuri
scrotul vulva
tălpile picioarelor
palmele mâinilor
inima și ficatul sunt cele mai gustoase
Canibalismul e binecuvântat.
O să-ți port mandibula
în jurul gâtului
o să-ți ascult vertebrele
os bătând în os în încheieturile mele.
O să-ți înșir degetele în jurul taliei mele
ce îmbrățișare riguroasă.
Peste inima mea o să port
o broșă cu o șuviță din părul tău.
Noaptea o să dorm legănându-ți
craniul ascuțindu-mi
dinții în rictusul tău știrb.
Duminica e Liturghie și împărtășanie
și-ți voi pune moaștele să se odihnească.
Noii vorbitori
(Pentru Frieda)
Cuvintele sunt meseria noastră
le rostim blând
le rostim aspru
nu împingem mâna
care scrie, vremurile fac asta.
Suntem portavocea epocii noastre.
Nu este nevoie ca cuvintele
să putrezească în mințile noastre
ele germinează în gura
deschisă a copilului desculț,
în mijlocul mulțimilor agitate.
Se veștejesc în turnuri de fildeș
și sunt disecate la cursuri în facultate.
Cuvinte. Unele vin ușor,
alunecând pe cerul gurii. Altele vin greoi
Unele sunt grăbite de prieteni,
Altele sunt stârnite de trecători.
Criticii le pun etichete vorbitorilor: bărbat, femeie.
Atribuie organe genitale cuvintelor noastre
dar noi nu suntem doar penisuri sau vaginuri
iar cuvintele noastre nu sunt ușor de clasificat
Unii dintre noi încă mai cred
în arta făcută de dragul artei
și simt că poetul
e pentru totdeauna singur.
Izolat.
Mai sensibil.
Un proscris.
Răni vindecătoare
Am fost sfârtecată
de un cuvânt, o privire, un gest
al meu, al seamănului și al străinului.
Sufletul meu sare afară
repezindu-se în ascunzătoare
șontâcăi ici-colo
căutând mângâiere
încercând să-l conving să se întoarcă acasă
dar eu care sunt casa
am devenit o străină fără el.
Văitându-mă, mă trag de păr
îmi trag mucii și-i înghit
îmi pun ambele mâini peste rană
dar după toți acești ani
încă sângerează
și nu mi-am dat niciodată seama că pentru a te vindeca
trebuie să ai răni
că pentru a repara trebuie să fie stricăciune
că pentru a avea lumină trebuie să fie întuneric.
A trebuit să cobor
Abia dacă am pus piciorul pe la etajele de dedesubt.
Lemn care scârțâie se extinde se contractă.
Ticăitul neregulat al centralei
animal sălbatic care dă cu picioarele-n cușca lui de fier
care mă înspăimântă.
Nu știu ce m-a îndemnat să cobor.
Ar fi trebuit să aștept până dimineață.
Scările erau întunecate
diavolii de praf se învârteau în colțuri
și ciucurii covorului deșirat
te sâcâiau ca un copil abandonat
lăsat prea mult în scutece murdare
dâre de praf îmi brăzdau cămașa de noapte.
Am zăbovit la etajul doi
tremurând în frig
strângând în brațe mătura fărașul mopul și găleata.
Am aprins toate luminile,
am tras draperiile îngreunate de timp,
am răzuit lacrimile uscate de pe ferestre,
am descoperit patul de cearșafurile lui înțepenite
am coborât cu brațele pline la primul etaj.
A trebuit să fac o crăpătură în perete
să deschid ușa
cu partea lată a ciocanului.
Am auzit pași la subsol
un intrus care dădea spargerea.
Dar era doar ropotul picăturilor de ploaie
lovind geamul
sau vântul stingându-mi lumânarea din mână.
Am stat printre copacii iernatici
cenușii și desfrunziți în curtea scufundată
cerul vast și etern
am adunat lemnele putrezite.
Mi-a luat o vreme să aprind focul.
Gabriela Ilie (n. 1980) a activat în presă, iar poemele ei au apărut în antologiile colective Generația O Mie de Semne (2022) și Ce-ți spui noaptea înainte de culcare (2024).
Numărul 35 (1/2025) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: