Cheswayo Mphanza este un poet american originar din Zambia. Născut în Lusaka, a copilărit la Chicago. Absolvent al Middlebury College, și-a luat masteratul în poezie la Rutgers University-Newark și a primit câteva burse (de la Fundația Hurston/Wright sau Universitatea Columbia). I-au fost decernate mai multe premii, cel mai important fiind Premiul de Debut Sillerman pentru poeți africani, în urma căruia i-a apărut în 2021 volumul The Rinehart Frames, din care fac parte poemele ce urmează.
Sursa foto: Konya Shamsrumi
CHESWAYO MPHANZA
în traducerea lui Vlad Drăgoi
Cadrul patru
după Playtime (Jacques Tati, 1967)
Ziua se târăște cu genunchii jupuiți
și întregul oraș e o sală de jocuri. Cerul
splendid ca fundul tigăii, alb ca o fantomă.
O lumină aurie mă salută,
caldă ca fața mea.
Soarele izbește cu forța unui reflector.
În vechiul parc pustiu, frunzele se leapădă de toamnă.
Coastele frunzelor zac în țărână
printre fuioare de cenușă și trandafiri sculptați în trunchiul copacilor triști.
Ca să ne încerce,
grămezile de bujori adunate vârf
își suflă polenul galben pe degete.
O bruschețe uluitoare în liniștea lor, în umezeala lor.
Am văzut mugurii și tulpinile înălțându-se prin lumină,
apoi prin întuneric.
Tusea luminii în tufișuri –
prea verde iarba tânără de aprilie.
O mică pasăre cântă în umbră,
rândunicile se strecoară în plin cântec, picură prin acoperișul primăverii.
Figuri albastre în dans, nuanțe de trecuturi albăstrii
țintuite în aer, oprite în timp.
Ceva precum fumul se distinge în zarea opacă.
O lacrimă de argint, o mică flacără –
sunetul apei curgând.
Umbrele aruncă umbre la nesfârșit –
o siluetă obscură într-o lumină ștearsă și sinistră.
Privind către cer, cu speranța că va elibera lumina,
liniștea asurzitoare nu mai poate fi ignorată.
Liniștea care dă formă vocii din beznă.
Arpegiile râsului erup în salturi pretutindeni –
voci scăzute sub dogoarea apusului;
atingerea ușoară a glasurilor fără limbă –
totul fortissimo.
Pașii măsurați din jurul meu, sunetul lor –
opintiți de vântul roșu.
Pornesc pe străzile râioase, pe aleile ca niște strigăte,
iar în intervalul dintre fețele cunoscute s-a întâmplat asta:
trenul a trecut ca gândul, încărcat cu lumină;
am văzut un măturător care se ruga, cu fruntea lipită de o coajă de pepene;
traficul blocat de cărămizile sfărâmate.
Mă apropii de zgomotul mașinilor –
un șofer își dorește moartea;
bisericile de mall cerându-și zeciuiala;
oasele curate ale zilei, pline de igrasie, pietre și cărămizi umede.
Crăpătura din zid ține piept razelor tot mai înverșunate.
Un copil aleargă, se oprește și se apleacă pentru a-și lega șiretul;
bătrânii se bat cu moartea pe la colțuri,
străzile atinse de ploaie.
Cineva jelește sau țese, numără sau cântă –
un chip ca de ied cu zâmbet filigranat –
un cântăreț obișnuit să nu respire.
Oameni în întuneric și lumină.
Cineva șoptește în urechea altcuiva, cineva plânge lângă o ușă
iar eu nu sunt atât de departe.
Cadrul cinci
Pe dinăuntru sunt negru ca pielea mea.
Trupul, o bucată de carne grea pe oase.
Trebuie să-i port de grijă.
De multe ori am fost altcineva.
De și mai multe ori nu am știut cine sunt.
Știu că bucăți din mine alcătuiesc o persoană,
o fâșie de lumină,
o strălucire ascunsă în timp,
o certitudine.
Cadrul șase
Zilele astea mă trezesc în lumina altei vieți ajunse la capăt.
Mă simt tot mai mult ca un străin.
Fără loc de baștină, fără casă.
Amintirile mele vin simultan din două fuse orare.
Cine poate ști, poate chiar mă cheamă altcumva decât știam
până acum.
Nu mă refer la un nume, cât la ceea ce înseamnă
un nume.
E un lucru tare straniu să strigi: ăsta sunt eu!
Pretutindeni am văzut convoaie ale durerii –
Precum ceilalți bărbați, și eu îmi alerg umbra pe străzi.
Uneori, în aceste spații, găsesc frica –
iar mintea mea le pătrunde adânc.
Dinspre liniște spre frică mă perind, și înapoi –
coșmarul prefăcut în vedenie piere în lumină.
Odată cu furtuna de mierle, vocea se înalță și se întoarce –
pe jumătate elegie, pe jumătate serenadă.
Pastorală
Pe câmpiile din spatele fermei bunicilor mei
din Chikumbi, mi-am făcut o praștie
dintr-o creangă ruptă, în forma
literei Y. Două fâșii de elastic negru și roșu
legate de petecul ce ține piatra. Am văzut
o dumbrăveancă liliachie care mă privea
din vârful unui arbore zebrano. Pasărea
flutura din aripi provocându-mă. Am tras
de petec și piatra a zburat. Trupul i s-a prăvălit
printre crengi și s-a oprit pe pământ
la picioarele mele. Zăcea pe spate și se chinuia
să dea din aripa moartă. I-am vârât piatra
prin ciocul fragil, rupându-l,
până când i s-a oprit în gât. M-am întins
pe spate alături de ea. Mângâiam ușor
piatra. Penele de pe aripa moartă
fremătau. Am pus pasărea într-o groapă,
cu praștia mea drept cruce înfiptă în pământ.
Palmele mele apăsând mormântul
să nu răzbată micul cutremur.
Gustul cireșelor (Abbas Kiarostami, 1997)
Alături de domnul Badii, în Land Roverul său bej, liniștea ne atinge urechile, lăsându-ne cu gura căscată pe jumătate, gâtlejurile noastre icnind când și când. Drumul din fața noastră se răsucește ca o bandă Möbius. Mâinile domnului Badii abia ating volanul. Privesc geamurile fumurii ale mașinii, întrebându-mă dacă pentru ceilalți șoferi suntem asemeni pisicii lui Schrödinger, însă îmi dau seama că devin fricos ca un struț atunci când el mă roagă să-i acopăr cu douăzeci de lopeți de pământ trupul întins în groapă, iar eu îi răspund doar cu tăcere. Pe o stradă la fel de discretă ca scopul nostru, în căutarea mormântului ideal pentru domnul Badii, ne învăluie un miros venit dinspre lac, amintindu-mi de verile triste. Încordarea pe care am ajuns s-o simt în preajma apei, după ce un prieten s-a înecat. Un grup de băieți adunați laolaltă ca niște sardine. Cutiile de suc în pungi de hârtie maro, pe care le căram după noi ca să trecem drept niște boschetari enigmatici. Greutatea semnului Pompe funebre Slaughter și fiul apăsându-ne umerii: [O moarte a avut loc sau este foarte aproape]. Lichidul maroniu și portocaliu pe care îl turnam peste peștii aduși de valuri la țărm. Trupurile lor ciuruite de ciocurile pescărușilor, ochii lor prăbușiți în găvane. Îi umpleam cu țigări fărâmicioase, mocnite, ca să nu ne mute nasul. „Nu vreau să-ți dau o armă cu care să mă ucizi; îți voi da în schimb o cazma”, spune domnul Badii. „Poți să te prefaci că lucrezi pământul și că eu sunt bălegarul pe care îl împrăștii pe câmp.” Oprim la un semafor. Ochii mei ajung din urmă autobuzul care a călcat-o pe fata vecinului. Mama alergând spre mâinile și picioarele împrăștiate, încercând să coasă la loc copilul frânt. Mă holbez uluit de posibilitatea acestui lucru. „Întreg orașul e un cimitir – pentru ce alegi să trăiești?”
Vlad Drăgoi (n. 1987) a publicat volumele de poezie Metode (2013), Eschiva (2015), sergio leone (2017), Aer păsări bere (2020) și Soare frumos (2023) și romanul Mica mea inimă de om singuratic (2019). A tradus cărți de Philip Schultz și Abbas Kiarostami.
Numărul 34 (2/2024) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: