Arundhathi Subramaniam (n. 1973) este o poetă din Mumbai cunoscută de asemenea ca prozatoare, traducătoare, jurnalistă și critic literar. Al patrulea său volum, When God is a Traveller (2014), publicat de Bloodaxe, a fost nominalizat la Premiul T.S. Eliot și a primit Premiul Khushwant Singh. În 2009 îi apăruse la aceeași editură Where I Live: New & Selected Poems. În 2017 i-a fost decernat Premiul Mystic Kalinga, asociat Festivalului de mitologie, poezie și performance Kalinga. Textele sale au fost selectate în antologiile A New Book of Indian Poems in English (2000) și Travelogue: The Grand Indian Express (2018), iar A.S. a editat, la rândul ei, Confronting Love (An Anthology of Contemporary Indian Love Poems) (2005), Eating God: A Book of Bhakti Poetry (2014), Pilgrim’s India (An Anthology of Essays and Poems on Sacred Journeys) (2011).
Sursa foto: Chair Poetry Evenings
ARUNDHATHI SUBRAMANIAM
Am crescut într-o epocă a poeților
„Mai bine să ne întâlnim în poeme” – Eunice de Souza
Am crescut într-o epocă a poeților
care mi-au spus că bucuria
e pentru verze,
până când am descoperit
că sub imperiile lor din sulf,
fumegând,
exista și un fior
de îndoială,
că și ei se întrebau,
așa cum și eu mă întrebam,
ce-o mai fi și asta, să ai
prea multe frunze,
să te veștejești,
să te strice
omizi parvenite
și să rămâi, cu toate astea, verde–
haotic și reavăn, puternic de
verde.
Întâlnesc acum poeți
care fac schimb de cărți de vizită,
sunt prieteni la cataramă cu dentistul,
una cu nădușeala lor odorizată,
poemele lor, cochilii răcoroase de scoică,
râsetele lor, coji de ouă crăpate,
poeți care nu se întreabă
despre verze niciodată,
mai bine să ne întâlnim în poeme.
Lucrul ciudat în legătură cu dragostea
e că te dizolvă
în substanța unui amator,
în ce te privește, niciodată în rolul profesionistului,
niciodată stăpân pe tine, ca subiect.
•
Lucrul ciudat
în legătură cu dragostea
e că dezaprobi,
dezaprobi totul, cu sălbăticie,
apoi realizezi că mai înțelept ar fi
să dansezi.
•
Lucrul ciudat în legătură cu dragostea
e că te alungă
de pe acest tărâm cu ecou unde
te credeai acasă
și te conduce
lângă prieteni
care stau pur și simplu
sub stele,
înmărmuriți în străveche stupoare.
Cum citești un mit indian
(lui A.S., care se-ntreabă)
Cum să citești un mit indian?
În aceeași manieră în care-l citești pe cel grecesc, presupun,
fără să-ți faci prea multe griji în privința
numelor străine
ori a conflictelor,
știind că nicio poveste
nu are
un singur înțeles,
luând-o pe calea hibiscusului roșu,
până în piele,
atent la trape, dornic
să bâjbâi puțin în întuneric,
ușor amețit
de soarele din Deccan,
dar cu o vioiciune în pas
care știe
că suntem fundamental
ușuratici, dopuri de plută,
concepuți ca să ne menținem la suprafață,
concepuți în așa fel încât să înțelegem,
iar chimia în care ne rostogolim
va susține,
cum a susținut și înainte,
ea știe o cale prin,
știe o cale peste,
știe că
cele două căi
nu se bifurcă.
este mitul cum ai citi o poveste de dragoste.
A ta.
Când peisajul devine femeie
Aveam opt ani când m-am uitat
prin gaura cheii
și mi-am văzut mama în camera de oaspeți,
cu sari-ul ei din mătase de culoarea hibiscusului
și degetele subțiri, încolăcite
în jurul unui pahar de Cola cu gheață,
m-am rușinat subit realizând
că n-o văzusem de fapt niciodată.
O cunoșteam bine, desigur –
ondulări senine de muselină albastră,
încheietură întretăiată de brățări din aur subțiri,
tandră convexitate a unui neg
pe antebrațul drept,
și tălpile ei arcuite –
mai bine decât mă cunoșteam pe mine.
Și-i știam vocea
ca apa curgătoare –
cuburi de gheață în cola.
Dar prin gaura cheii,
la petrecerea oamenilor mari,
mama nu mai era
geografie.
Părea să știe
cum să-ți încline gâtul,
când să soarbă
din băutura ei răcoritoare
și înțelegea limbajul
vocilor baritonale, al unghiilor lăcuite,
înțelegea cuvinte precum Urgență.
Aș fi putut-o privi noaptea întreagă.
Și așa am descoperit
că prin gaura cheii ți se arată mai multe decât
în pragul ușii.
Că o fisură într-un zid
e lucrul cel mai potrivit
ca să cazi
într-un univers paralel,
Că și mamele sunt femei.
Călugărul
(care a stat în tăcere
vreme de șaisprezece ani)
îmi scrie un bilețel
la standul de ceai yak
înconjurat de zdrențuite steaguri de rugăciune
sub vântul gri sughițând
pe drumul spre Kailish.
Chipul lui, falii și fisuri
și dinți strălucind.
Petrece zi după zi
Curățându-și altarul.
„Merită”, râde,
„Eu îmi curăț altarul,
iar el mă curăță pe mine.”
A fost vânzător de piese de schimb
într-un timp de care abia dacă-și aduce aminte
înainte să se abată asupra lui
ceva ce a resimțit
ca pe un munte de granit, dar invers,
cea mai adâncă surpătură
pe care a cunoscut-o vreodată,
prea adâncă
să poarte numele de dragoste,
s-a văzut transformat
într-o piesă de schimb,
degrabă dispensabil,
cu ferocitate neangajabil,
„Și dacă există o altă viață
asta aș cere”, îmi spune
(iar acum nu mai râde)
„Aceeași tăcere. Aceeași curățenie.”
Casă
Dă-mi o casă
care nu e a mea,
camere în care să mă pot strecura și din care să ies
fără urmă afară,
niciodată îngrijorându-mă
din cauza instalațiilor,
a culorii draperiilor.
a cacofoniei cărților de pe noptieră.
O casă pe care s-o port cu lejeritate,
unde camerele nu sunt înfundate
de conversațiile purtate ieri,
unde sinele nu se umflă
ca să poată umple crevase.
Un cămin cum e și corpul acesta,
atât de străin când încerc să-i aparțin,
atât de primitor
când decid că sunt numai în trecere.
Transplant
Arată-mi o plantă
care nu-și caută
ghiveciul,
care știe
dacă e făcută să crească
într-o livadă,
într-o pădure tropicală,
ori într-un borcan,
care știe, totodată,
dacă e agățătoare,
coniferă,
sau doar un șofran impertinent,
prea mândru de el însuși.
Ai zice că lucrurile se limpezesc odată cu vremea.
Nu e așa.
Și înainte să-ți dai seama
te trezești cu încă un palmier de apartament
în care urlă inima furioasă
a unui pin himalayan.
Sau doar cu un arbore banian
cerând să fie
ceva mai puțin antic,
ceva mai puțin universal,
ceva mai puțin absolut,
ceva mai mult un afurisit
de bonsai.
traducere de Olga Ștefan
Olga Ștefan (n. 1988) a publicat toate ceasurile (2006), urmată de Saturn, zeul (2016), Charles Dickens (2017) și Civilizații (2020). Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” (2010) și a programului masteral „Istoria imaginilor – Istoria ideilor” (2012), este din 2019 doctor în științe filologice.
Become a Patron!