Adriana Carrasco s-a născut în 1985 la Cuernavaca și a trăit în Ciudad de México, unde a urmat cursurile UACM, de unde a ieșit licențiată în Asistență Socială. A lucrat în mai multe aziluri și centre sociale și a scris în urma experiențelor sale volumul de poezie Dezmembrați (2009). A murit în vara anului 2012, în apropierea casei sale din Tepito, într-un schimb de focuri dintre două bande rivale, împreună cu partenera sa, fotografa Maria Hirschpek.
ADRIANA CARRASCO
Citindu-ți scrisorile, Alejandra
Citindu-ți scrisorile, Alejandra, m-am simțit
în sfârșit răzbunată.
Ca atunci când a lovit uraganul Fausto
sau ca-n ziua în care i-au
crăpat țeasta scârbei de Mario Serra
cu un pietroi.
Pe tine n-o să te mint, Alejandra, pentru că
ești oricum moartă. Ești moartă
și cuvintele tale mă răzbună
deși eu râd când sunt lovită și arunc înapoi
către lume flaconul ăsta cu acid
care-a desfigurat o generație întreagă.
Nu mă mai tem, Alejandra: cu pieptul meu
pipernicit, cu gura asta strâmbă, părea că
am fost programată de la naștere
să fiu victimă.
Eu, care sunt încăpățânată și rea,
care îngrijesc oameni dezmembrați
și îi spăl cu un burete aspru ca Mexicul,
eu care fac dușuri reci și citesc
literatura pornografică a Americii,
eu care le arunc în față literaților
tot adevărul despre mamele lor și
care le-aș scoate ochii cu ghearele, eu,
Adriana Carrasco, ademenesc fetele cuminți
și îi pun coarne
președintelui în fotografii oficiale.
Dar tu, Alejandra, pe care în orice secol
te-aș fi iubit, știi că iubesc și burțile goale
și chipurile deformate sub măști de gaze,
iubesc emoticoanele hidoase de care
poezia mea-i plină și de pe urma cărora
mai mult ca sigur o să mă-mbogățesc,
și pasărea călcată-n picioare pe scările
muzeului de artă, și contabilii măcelăriți
din viciile și infamia documentelor oficiale.
Străină și singură, cu o trompetă în mână,
mă pregătesc să suflu sau să o-nfig
în gâtul unei canalii, în gaura unei sfinte.
Cântec lucid
adevărat îți spun
fiecare e târfa cuiva și asta
o știe oricare
din cei ce rătăcesc
dintr-un bar în altul de pe o
banchetă soioasă
pe alta
pentru câinii de pripas cărora
alții le-au futut mințile
linge mâna care plătește nota
sau mușc-o tare
și fugi
în orașul ăsta bolile incurabile
sunt singurătatea
secretomania râncezind
ca rahatul în cortex frica
de a nu fi părăsit
primul
gestul muribundului care-ar
lua cu el
colțul de lume pe care îl știe
pentru că nimic nu e
mai murdar decât
terorismul
amanților de o noapte
frenezia amară
într-un gang mucezit în care
de atâtea ori ți-ai promis
că n-o să mai ajungi
dar ajungi și
totu-i mereu foarte simplu
se termină repede cu
câteva smucituri câțiva stropi
de salivă un firicel de
pișat
după care îți tragi pantalonii
în grabă
și te cari fluierând
19 septembrie 1985
Eu sunt copilul cutremurului
cea expulzată direct dintre dărâmături,
fără ursitoare și bufnițe înțelepte
la căpătâi, țâșnind
din uterul mamei mele
ca dintr-un morman de moloz
în care se-ncurcă șomoioage de păr,
păpuși dezmembrate, cabluri, placente
eu sunt ruptura din orice context
vântul nu mă atinge apa se scurge
pe coapsele mele ca pe coloanele
unei case coloniale
în care se strâng orfanii, femeile mutilate
și bătrânii tăietori de agave.
Eu sunt copilul cutremurului
o breșă în lucruri, în amintirile prin care
nu se poate face ordine decât cu buldozerul
sunt o despicătură
pe care nu o acoperă nimic
și nu o umple nimic
și de aceea îmi găsesc loc doar printre ruine
zguduită de tot ce mi-au arătat oamenii.
Legiune
Mi se spune că poemele mele par
scrise de mai mulți poeți, de mai multe
voci care se ridică și coboară în
întuneric, ca mâinile dirijorului atins de Alzheimer,
pentru că fărâmițarea limbajelor a-nceput
și extincția e-aproape.
Foarte bine.
Mă voi semna Legiune și voi intra
într-o turmă de porci. O să ne distrăm de minune,
eu și vocile mele căptușite cu șunci și grăsime
din belșug. O să ne ungem țâțele și o să
guițăm până la ziuă pe străzile tale,
Ciudad de México.
Atunci să văd care dintre voi, poeți de doi bani
și fii de curve zgârcite, o să aveți curajul
să mă scoateți de-acolo.
Luis
Când l-am cunoscut, plimba o maimuță
într-un cărucior de supermarket
era îmbrăcat în cămașa lui vernil iar maimuța
înțelesese prea târziu că
nu va fi o plimbare obișnuită.
Prin învălmășeala de pe Toltecas,
pe lângă vânzătorii de jocuri video, periculos
de aproape de colțul ochilor roșii,
căruciorul avea o roată înțepenită
iar maimuța privea cu ochii ieșiți din orbite
tot tărăboiul din jur, degetele care o
împungeau, gurile știrbe gata să o-nghită
cu blană cu tot. Nu se întâmpla
nimic deosebit, cum ar fi spus ministrul
de Interne, dar maimuța era îngrozită.
Luis se prefăcea că nu vede și
trecea mândru împingând căruciorul
salutând în stânga și-n dreapta
după cum e obiceiul în cartier.
Nu se întâmpla nimic deosebit, dar maimuța
se ciucise-ntr-un colț cu ochii închiși
și începu să-și roadă testiculele
fiindcă un animal cu cât e mai speriat
cu atât e mai caraghios.
Câteva săptămâni mai târziu,
după ce-și terminase numărul cu maimuța,
m-am urcat în Dodge-ul lui vechi
moștenit de la taică-su, mașina aia
hodorogită care troncănea din toate
încheieturile. Până să ajungem la Cuernavaca
(Luis își schimbase cămașa vernil și
purta acum un tricou negru, ținea doliu pentru
maimuță, care se electrocutase într-o noapte,
beată criță, la Arcade), noul meu prieten
nu a tăcut o clipă,
iar când totuși a închis gura, a dat drumul
la radio, din care urlau tot felul de
cântece idioate, pentru că, spunea el,
nu îl poate da mai încet.
Era clar: orice numai să-i acopere gândurile.
Orice numai să n-audă ce-i tot
zicea de pe lumea cealaltă maimuța,
pentru că, se știe, după ce mor
maimuțele încep să vorbească
cu adevărata lor voce, vor să recupereze
tot ce-a rămas nespus – dar asta numai
în capul celor care se simt vinovați.
Cine are pe conștiință o maimuță,
trebuie să fie poet, cu adevărat poet,
mi-am zis în timp ce-l priveam în
retrovizoare pe Luis, în tricoul lui cu
AC/DC, mutra îi era schimonosită
de rușine și frică
și eu râdeam înfundat pe bancheta
din spate, nu mă puteam opri
văzându-i colțurile gurii lăsate în jos,
ochii scânteind de spaima și nebunia
poeților înjosiți. Maimuța nu-l lăsa
o clipă în pace, îi turuia întruna în cap
acum că aparatul fonator nu
mai era un obstacol.
Luis era livid, ar fi fugit cu mașina aia
și cu mine în ea până la capătul lumii,
doar să n-o mai audă.
traducere în limba română de Claudiu Komartin