DIANA MARINCU
Arta contemporană românească stă smirnă, lipită de perete pe un coridor întunecos, așteptând să își ridice diploma de absolvire. Ştampila vine din Vest și fără ea, actul e nul. Nu există certificare sau recunoaștere în țară fără dovada unei „isprăvi” occidentale: un premiu la Cannes, un articol în Flash Art, o expoziție la Tate, etc. Scena românească e una minoră, incapabilă să își canalizeze resursele spre o construcție solidă de instrumente și instituții cu care să opereze. Instituțiile implicate sunt puține, fragile și instabile. Există „marele eșec” MNAC, pierdut încă în controverse interminabile și există inițiative independente, pierdute și ele, dar în probleme de finanțare. Prin urmare, avem o scenă de artă șchioapă în România și o alta veselă și zglobie, occidentală. Ele se desfășoară în paralel, cu rare intersecții și dese ratări reciproce. În acest context cel puțin interesant, CIV organizează o serie de expoziții menite să împingă la o autoreflecție sistemul de artă și să arunce o privire asupra ultimilor douăzeci de ani ai scenei artistice din România, din perspectiva unui comportament cultural local. Se dorește a fi o „re-examinare a parcursului și principiilor în jurul cărora aglutinează scena de artă RO, deschizând noi posibilități de angajare și poziționare, de filtrare a unor priorități, urgențe și necesități”.
Primul capitol al acestei serii este Dan Perjovschi S.A. (abreviere pentru scena de artă), proiect deschis din 31 martie până în 30 aprilie 2010. Artistul pornește de la câteva întrebări și teme de gândire: Ai câștigat o libertate. Ce faci cu ea? Ai conștiința acelei libertăți? Cum te raportezi la ea? Ce s-a schimbat în ultimii 20 ani?
Expoziția, sau poate mai potrivit spus intervenția în galeria Centrului de Introspecție Vizuală, este, declarativ și deschis spus, un atac direct la piața de artă. Perjovschi nu se ferește să irite și să incite discuții pe teme foarte spinoase care se adresează tuturor sectoarelor artei. De la critica street-artiștilor (textele scrise cu cretă albă pe perete se adresează și lor: „Băi artiștilor urbani, sunteți prea estetici!”) până la ironia îndreptată spre artiștii vedetă („Sunt în Flash Art, deci exist”), tot peisajul contemporan authton se regăsește aici, într-o imagine șifonată și contradictorie. Uniunea Artiștilor Plastici și-a pierdut complet relevanța, după spusele lui Dan Perjovschi, iar platformele dedicate artei și personajele implicate sunt atât de puține încât le poți număra pe degete. Galerii, muzee etc. se pot vedea într-o singură zi, iar problemele și discuțiile rămân prinse în aceleași capcane de ani de zile, într-un „sistem înțepenit”. „România nu a creat o structură credibilă de instituții și nici o bază teoretică care să susțină o scenă de artă serioasă”, spune artistul în interviul suplimentului ce însoțește expoziția. Astăzi, arta a câștigat o libertate dar și o nouă condiționare: aceea a banilor, sponsorilor și profitului.
Traseul expoziției pornește de la un catalog din 1988, de la Bienala Tineretului ținută la Baia Mare, cu artiși până în 35 de ani. Catalogul rezervă fiecărui artist câte o pagină cu date personale, fără fotografii cu lucrări. Sunt niște fișe absolut inutile, dar democratic atribuite fiecărui artist participant. La polul opus, peste 20 de ani, se află catalogul „100 to Watch”, recent apărutul instrument de lucru , care conține o foarte subiectivă ierarhie, dar care prezintă extrem de catchy și de atractiv lucrări de artă contemporană românească. Acesta din urmă este un catalog „de piață” gândit comercial și pragmatic. „Un catalog e poverist alb-negru și pare conceptual, al doilea e masiv full color și pare că prezintă mostre de vânzare”. Între cele două există o distanță de aproximativ 20 de ani, pe care artistul o numește „gaura neagră” și pe care o tratează ca pe o tablă școlară. Aici scrii teoreme și ecuații, aici fiecare își face demonstrația. „Îmi place suprafața neagră, îmi place fragilitatea și vizibilitatea cretei. Îmi place să șterg teoriile cu dosul palmei.”, spune în același interviu Dan Perjovschi.
La mai bine de doi de la atacarea peretelui „troian” al Centrului Național al Dansului, desenele lui Perjovschi revin în peisajul bucureștean comentând cu umor și uneori cu subtilitate ierarhizarea sterilă și superficială din cadrul artei: director, curator șef, galerist șef, superstar local, mare pictor, etc, fiecare cu pătrățica lui și fiecare cu orgoliul lui. Pe vitrina galeriei textele și desenele se privesc pe fundalul bisericii și al mașinilor parcate în față. Iată că în felul ăsta, desenele sale ies din spațiul închis, urcă pe biserică și umplu spațiul public, devenit demult spațiu comercial. Publicul care intră tebuie să sesizeze ironiile și să aibă o disponibilitate de a reflecta și de a „zgâlțâi” puțin scena artei, care înseamnă mai mult decât noaptea muzeelor, a galeriilor și alte evenimente artistice cu iz monden.
Pentru a încapsula perioada la care se referă, Perjovschi recurge la documente: cataloagele deja menționate, ziarul care se găsește în galerie, dar și contractul sau scrisoarea. Se poate consulta aici și un întreg teanc de contracte pe care artistul le-a semnat. Spre exemplu, există contractul prin care el donează onorariul primit în urma ilustrării lui Urmuz, unui număr al ziarului Stare de Urgență. Semn al libertății de decizie și al încăpățânării de a nu deveni o parte, o rotiță dintr-un sistem disfuncțional prin care artiștii sunt prinși în capcana banilor.
Dan Perjovschi, un artist independent din toate punctele de vedere acționează ca un artist-cetățean, un artist protestatar epuizat de problemele nesfârșite ale lipsei de solidaritate din scena artei românești. „Dacă platformele existente (și cele care vor mai apărea) se pot lega într-un network solidar care să promoveze proiecte bune, pe care să le dezbatem sincer, dacă vom fi critici în pas cu lumea, vom avea o scenă principală.”