DORIN MUREȘAN
Alexandru Mușina, Teoria și practica literaturii (Editura MLR, 2013)
După cum îi spune și titlul (Teoria și practica literaturii), volumul regretatului poet și profesor Alexandru Mușina, apărut la Editura Muzeul Literaturii Române în 2013, se vrea un compendiu teoretic (preponderent ideologic și parțial estetic) asupra poeziei, și, deopotrivă, o susținere demonstrativă a acestuia prin intermediul unor texte poetice originale. Ideea mai largă pe care o urmărește aici fostul universitar brașovean are legătură cu demersurile pe care le-a făcut, de-a lungul timpului, în favoarea scrierii creatoare „ca materie esențială în programele facultăților de litere din România”. Cât despre poemele grupate la sfârșitul volumului, prezența lor este justificată de una dintre regulile asertorice emise de Ezra Pound: „Nu crede nimic din ce-ți va spune cineva care nu a scris în viața lui măcar un vers valabil.” În ce mă privește, cred sincer că acest volum, nu foarte stufos și nici foarte complicat (prin structură și conținut), ar merita să fie, în viitor, nelipsitul manual al neofitului într-ale poeziei. Dincolo de teoria nu foarte greoaie care îl validează și îl actualizează, micile picanterii extrase din experiența profesională, inserate din loc în loc de-a lungul expunerilor, dau vitalitate textului, făcând volumul greu de lăsat din mână.
Alexandru Mușina a militat cu destulă vreme în urmă pentru o poezie a cotidianului. În concepția lui, chiar dacă omul modern nu mai crede în sacru, iar articolele din întâia parte a cărții (cele care vizează postmodernismul și prelucrează distincția dintre poezie și reportaj) vin să explice această idee, el nu și-a pierdut predispoziția pentru a căuta în lume ceva semnificativ, ceva valoros, ceva de ordinul sacrului. Căci sacrul nu a dispărut, ci s-a topit, s-a ascuns în profan. Rolul poetului este chiar acesta, de a valorifica banalul, de a-l îmbrăca într-o haină poetică, de a etala ceea ce e semnificativ în acest banal, pe scurt, de a transfigura cotidianul prin poezie. Deja o mare parte dintre poeții contemporani și-au însușit, cu rezultate remarcabile, această perspectivă.
N-aș vrea să redau școlărește, punct cu punct, demersul ideatic al fiecăruia dintre eseurile volumului în discuție. M-aș restrânge la o perspectivă sintetică asupra ideologiei societății actuale, evidențiind, deodată cu autorul, rolul poetului și al produsului său în acest context.
Tendința omului (post)modern este aceea de a experimenta noul, de a-l trăi, renunțând la distincții de tipul antic/ modern în favoarea unei distincții de tipul interesant/neinteresant. „Poezia exprimă – poate la gradul maxim – ceea ce ne mișcă, lucrurile de care ne pasă” (pag. 12). Astăzi, ne place o poezie scrisă în antichitate nu pentru că avem un sentiment de pietate față de cultura antichității (vă amintiți de Vattimo), ci pentru că în acea poezie găsim o perspectivă nouă pe care o putem valorifica, aici și acum, trăind-o. Este sorgintea unei experiențe noi, interesante, pentru simplul fapt că ea astăzi nu mai există. Așadar, continuă Mușina, „trecutul dispare ca sistem de referință, (…) fiind redescoperit ca nou (și există, dar altfel)” (pag. 14). Trecutul este prezenteizat (Mircea Muthu ar spune „prezentificat”), este așezat, de către societatea postmodernă, în Muzeu. Foarte multă poezie (în general, proastă) se scrie în și din acest Muzeu. Practic, poetul încearcă să comunice ceea ce vede acolo. E ca și cum, atrage atenția Mușina, ai dori „să concurezi cu Eminescu pe terenul lui” (pag. 16). „Curatorii” acestui muzeu sunt criticii și teoreticienii literari. Însă mai important decât Muzeul, unde sunt așezați „poeții (…) excepționali (…) selectați ca exponate, alături de vârfurile altor funcții din trecut” (pag. 17), este Parcul Tematic. Parcul Tematic (bunăoară Disneyland) este rezultatul star-system-ului, cel care „reciclează Muzeul” și promovează exponatele din acesta ca personaje, ca eroi. Batman și Ovidiu sunt puși pe același soclu, unul lângă celălalt, ca personaje, nu ca obiecte de muzeu. Parcul Tematic face trecerea de la sintagma „ne pasă”, la mai superficiala „le pasă”, de la poezie (individuală, scrisă pentru un cititor, adică „ceea ce interesează o singură persoană în momente și locuri diferite”, pag. 19) la reportaj („ceea ce interesează mii de oameni în același timp”, pag. 19) În sensul acesta, ideea de comunitate a dispărut, luându-i locul publicul, „format din anonimi indistincți” (pag. 20). Dacă poezia premodernă era poezia unei voci care reprezenta comunitatea, poezia de azi se pune „în slujba publicului consumator” (pag. 20), riscând să devină produs comercial. De aici și nevoia poeților de a avea succes. Dar, atrage atenția Mușina, „dacă succesul e singurul lucru de care realmente îți pasă, te afli la antipodul acțiunii poetului dintotdeauna” (pag. 21). Din pricina star-system-ului, azi suntem toți eroi. Principiul după care sunt făcute reclamele este tocmai această denaturare statutară a individului. Ești un erou întrucât cumperi ce e mai bun (adică produsul promovat). Așadar, toți telespectatorii sunt întru câtva (potențial) eroi. Centrul s-a mutat, astfel, în interiorul fiecăruia dintre noi. Sufletul colectiv s-a spart în suflete individuale, iar poezia s-a mutat în centrul acestora. Pentru că poezia „ne fascinează, (…) arătându-ne chiar lucrurile de care ne pasă”, poetul este azi necesar, iar poezia este resimțită ca esențială. Față de formele masive ale poeziei premoderne, poezia de azi, poezia modernă deci, acuză o „obsesie a intensității și preciziei”, este marcată de „psihismul individual” (în opoziție cu cel al clanului, al comunității), se impune structural prin ruptură, prin salt, prin fragmentarism (pag. 25). Singurul reper pe care îl avem pentru a intui viitorul poeziei sunt lucrurile de care ne pasă.
Ideea aceasta, de erou, de specimen unic, de individ exemplar (noul antropocentrism) există încă de la Marcel Proust. În capodopera sa, „În căutarea timpului pierdut”, „individul postmodern (…) se percepe pe sine ca supraom, dar, totodată, aproape că nici nu există pentru cei din jur” (pag. 28); el „nu mai este decât o urmă scripturală, iar individul un lucru care produce obiecte, care generează semne, într-un efort permanent de a se institui drept prezență, dar nereușind să realizeze decât o absență semnificantă, cel mult o diferanță”. Timpul pierdut, timpul trecut devine timp prezent (prezenteizarea). „A regăsi timpul înseamnă a reconstitui nexul semantic, pragmatic, epistemic al trecutului” (pag. 45). Cum? Prin text, prin reconstituire textuală sau prin textuare. Scriitura este azi Dasein-ul heideggerian. „Nu mai avem existență, doar texistență, pentru că totul e intermediat, iar orice intermediere e, în ultima instanță, discurs” (pag. 48).
O altă problemă adusă în discuție privește rolul și locul artistului în contextul actual. Opera de artă, în lumina corolarului ideatic de mai sus, și-a pierdut valoarea estetică, funcția ei fiind aceea de re-amintire, de re-constituire, de prezenteizare. Din acest motiv, opera de artă tinde să se materializeze, să se manifeste in concretum, acum și aici, prin performance, happening, body-art etc. Sub această presiune de exteriorizare a artei, spațiile culturale s-au modificat. Muzeului i se alătură show-room-ul, magazinul și Halda de gunoi. Obiectul cultural a devenit produs comercial, iar „cultura a devenit ceva de grad secund, un spectacol al culturii” (pag. 59). În asta rezidă și tragismul omului contemporan. Întrucât el este adumbrit de spectacol, se izolează până acolo încât interesul i se prelinge înspre o cultură a singurului obiect la care mai are acces (și cel mai apropiat, de altfel): propriul corp. Ce mi se pare interesant în demonstrația universitarului brașovean e faptul că, dintre formele vetuste ale show-room-ului, el enumeră și cărțile sau revistele, menționând că, abia acum, în era informatică, omul modern a reușit să le înțeleagă funcția aceasta, de show-room-uri la purtător. În tot cazul, culturalizarea corpului nu se face dintr-o intenție intrinsecă, pentru binele lui, ci în virtutea unui spectacol, dacă e posibil chiar televizat. Corpul nostru e important „în măsura în care joacă un rol în proiecțiile fantasmatice ale celorlalți” (pag. 60). Superb jocul de cuvinte între eternitate și Pet-ul suprem (ambalajul nostru carnal), rezultând peternitatea, adică visul omului modern de a trăi cât mai mult și cât mai spectaculos în corpul său.
Deși nu pare să existe o legătură între prima parte a cărții și partea dedicată scrierii creatoare, ea se învederează tocmai prin aceea că un astfel de context desacralizat și comercializat reclamă o profesionalizare a artistului, în speță, a poetului, a celui care, prin produsul său artistic, atrage atenția exact asupra lucrurilor de care ne pasă sau de care ar trebui să ne pese. În consecință, Alexandru Mușina a selectat câteva dintre textele în care consideră (nu fără a lipsi argumentarea) scrierea creatoare ca preexistentă meseriei de poet, analizând treptele de dezvoltare a unui scriitor (ucenicia prin citit, mimetism, experiment sau pe lângă un maestru), necesarele distincții între amatori și experți, obligativitatea experimentului pentru a ajunge la un produs literar unic și edificator, ca și excelentele reguli, în număr de 23, pe care ar trebui să le respecte orice începător într-ale scrisului. Substanțial și delicios este și interviul realizat de Doina Ioanid, publicat în 2010 într-un număr al revistei „Observator cultural”, și în care sunt reiterate cam toate ideile deja expuse, cu un bonus critic asupra poeziei mizerabiliste din care citez (spre edificarea începătorului, cum altfel?): „Poezia mizerabilistă (…), mai exact ceea ce numim mizerabilism este, de asemenea, o simplificare și o convenționalizare a realității, la fel ca poezia idilică. Sau, mai rău, un jurnalism deghizat în poezie, un Reportaj al mizeriei (să ne reamintim diferențele dintre poezie și reportaj, amintite mai sus n.m.), e văicăreală cu pretenții. (…) dacă ea apărea acum 30 de ani, ba nu, acum 70 de ani, avea un chichirez. Acum e cam târziu, pentru că acest tip de poezie s-a mai făcut, nici măcar nu e original. (…) Acum nu mai are nici un haz, pentru că poezia trebuie să fie tot timpul în avans față de celelalte forme de exprimare culturală: jurnalism, film ș.a.m.d. (…) Perspectiva asta mizerabilistă este perspectiva știrilor de la ora 5, senzațională și stupidă. Oricum, prea puțini reușesc să realizeze un Teatru al Sinelui cu «tema»: viața e de căcat” (pag. 124-125).
Aș dori să închei cu unul dintre poemele care, în concepția mea, exprimă și întemeiază emblematic poezia cotidianului. În felul acesta, pe de o parte, valorific aserțiunea deja enunțată a lui Ezra Pound, și, pe de altă parte, imit structural chiar volumul acesta al cărui autor, să nu uităm, a fost întâi de toate un foarte bun poet și, abia apoi, (nu accidental, cât forțat de principiile meseriei) un teoretician al textelor sale.
Dorin Mureșan (n. 1977) este licențiat al Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. A publicat mai multe volume de poezie și proză, printre care Poemul delahoya (2011) și romanele Orașul nebunilor (2011) și Gestul animalului mort (2012).