ILIE SĂLCEANU
| fragment din romanul Gelin. Mireasa din Ada Kaleh, în curs de apariție |
S-au îmbrățişat numai după ce Mehmed a tras barca la mal. A coborât întâi vela, a adunat-o cu grijă într-un sul lung şi gros, a întins-o cu un icnet de-a lungul bărcii şi a înfăşurat-o într-o prelată. Țărmul era aproape, Mehmed a luat pe rând fiecare vâslă şi a înfipt-o în urechea de pe marginea bărcii, s-a aşezat pe o băncuță, o scândură de fapt între cele două borduri, şi le-a afundat în apă. Barca a zvâcnit uşor, părea că s-a trezit pe neaşteptate, s-a rotit la fel de încet până când prova ei, botul acela ascuțit s-a îndreptat spre malul sârbesc. Mehmed a ochit dintr-o singură aruncătură de ochi un loc, mai degrabă o potecă între crengile sălciilor, şi a luat-o într-acolo. Era un loc ştiut mai demult, el nu descoperea acum pentru prima oară țărmul Serbiei, putea şi într-o noapte adâncă, prin bezne să acosteze acolo ca şi altădată. Barca a trecut cu un foşnet printre crengile sălcilor, s-a izbit de mal, a fost o lovitură grea ca un geamăt, izbitura a scuturat barca. Din locul acela nu se vedea nici Dunărea, darămite malul celălalt. Era cel mai bun ascunziş al unui contrabandist, tăbăcit de drumurile de peste noapte.
Parcă s-au liniştit toate. Parcă peste întreaga lume s-a lăsat liniştea. Sunt nenumărate împrejurările când oamenii simt o astfel de linişte. Au stat amândoi smirnă să o asculte şi să o simtă. Meriem a ieşit din cabină, el sta pe aceeaşi banchetă, proptit pe scândura aceea, cu gâtul lungit, un gest poate deprins în nopțile când lucra şi aducea marfa şi cerceta pericolele, sau poate doar mirat de tăcerea din jurul lor.
Meriem s-a apropiat de el, nu i-a păsat de uşoara legănare a bărcii şi s-a aşezat în fața lui. A coborât până a ajuns în dreptul chipului lui. Abia acum a izbutit să-i desluşească trăsăturile, să-i vadă brazdele din obraji, cât de adânci sunt. A întins un deget, degetul arătător, era prelung alb şi subțire, străveziu, ca toate degetele ei. Era însă luminoasă, o înconjura o lumină mai lesne de văzut în întunecimea din jur”.
Brusc, Zechir şi-a întrerupt povestea. Eu, Şezay, îl ascultam cu mirare, bătrâna slugă părea să fie un om mai instruit decât îl credeam. De undeva de departe, din întunecimile aducerii aminte, venea chipul din tinerețe al lui Zechir. Cândva şi-a dorit să fie cadiu în insulă după o şcoală terminată la Istanbul, dar când a revenit în insulă, a şi intrat în familia Kadri. Nu s-a despărțit de ei. Îi ştia bine de mici pe cei doi frați, şi pe Ali, şi pe Mehmed şi de aceea reuşea să construiască din presupuneri o poveste. Mult mai adevărate sunt povestirile născute din bănuielile povestitorului. Realitatea este altfel, e chiar periculoasă, este tulburată de mici întâmplări neprevăzute, de şicane, de potrivnicii nedorite, ele distrug povestea.
Zechir continua să mă privească, gândea la ceva:
„Ai făcut vreodată dragoste într-o barcă?”, m-a întrebat el.
„Nu se poate face dragoste într-o barcă. Numai dacă barca este urcată pe mal, bine înțepenită. Dacă este în larg sau chiar dacă este la mal, agățată cu un odgon, nu se poate. Barca are propriile ei mişcări, altele decât ale îndrăgostiților. Cei doi îmbrățişați, la rândul lor tulbură mişcările bărcii, legănarea ei creşte şi apare primejduia ca cei doi să se trezească pe neaşteptate din nebunia lor”.
„Aşa este”, m-a aprobat Zechir, „aşa mă gândeam şi eu. Dar pe cei doi nu i-a interesat barca, nici legănările ei, deşi barca era legată la mal, şi nu trasă pe uscat. De acolo, de la băncuța dintre cele două vâsle, Meriem a tras bărbatul spre cabină, l-a târât dacă vrem să o spunem pe şleau. Înăuntru nu era mare lucru, ei doi au plecat în pripă, au fugit din insulă cu gândurile ca vrejurile de plante agățătoare şi în cabina bărcii erau doar câteva pături, cine ştie de când rămase acolo. Pe păturile acelea s-au aruncat cei doi.
Meriem a făcut un lucru pentru întâia oară în viața ei. A întins mâna spre bărbat, l-a prins cu nădejde şi l-a tras după ea. În cabină l-a aruncat peste ea, cu o putere ce nu putea fi bănuită la o ființă firavă. Fără forme, aşa cum o ştim, ea părea mai degrabă o femeie neputincioasă şi că este o femeie neputincioasă asta a fost bănuiala mea dintotdeauna. Dar ceva zace în orice om, nu poți să ştii dinainte ce. E un foc, e numai o scânteie, dar când se aprinde e prăpăd”.
„Aşa e, eu la circumciziune am văzut asta”, am adăugat eu. Ceea ce zici tu acum e adevărat. În aceeaşi odaie, noi oficiem circumciziunea mai multor băieți, aflați în acelaşi timp acolo. Nu numai eu sunt sünnetçi, maestrul de circumciziune, de obicei o fac împreună cu fiul meu de suflet. În fiecare pat este câte un băiețel. Noi avem în mână un mil, un instrument de os ca un bețişor ascuțit la un capăt. Agățăm prepuțul într-o dungă de la capătul acestui bețişor, îl tragem şi îl secerăm cu briciul. Să vezi băieții, unii plâng în gura mare, ăstora le înfundăm gura cu miere, se li se lipească buzele, dar alții nu scot un sunet, au în ei puteri mai mari decât ai fi crezut, nu să rabde, ci să răzbată deasupra durerii”.
„Da, aşa a avut ea puterea să-l urce deasupra ei pe Mehmed. Totul era nou pentru ei doi. Ea era îmbrăcată ca mai toate femeile din insulă: avea şalvari largi până la glezne, papuci cu ciucuri, şi peste ei un anteriu, o pelerină largă. Cu mâna dreaptă, cu o mişcare energică, el i-a tras şalvarii, ca şi cum ai smulge aripile unei păsări. Pelerina, ea, Meriem, şi-o aruncase de multă vreme în fundul cabinei.
Era despuiată şi el i-a cercetat trupul. Nu, nu e ceea ce credem noi, sau nu e cum gândim noi. Noi am zice că în sfârşit Mehmed Kadri se lămureşte cât de costeliv este trupul ei, pricepe că nu merită femeia nicio oboseală, se ridică şi pleacă fără să o salute. Sau se ridică, aruncă undițele şi aşteaptă, sau se ridică şi aruncă prostogolul, îl trage cercetând dacă a prins vreo albitură, vreo ştiucă sau vreun roşpârț. Nici vorbă. I-a căutat sânii, a dat doar de nişte sâmburaşi. I-a mângâiat gâtul, slab ca un gât de pasăre. Nu, nu a protestat. Şi-a lipit buzele de sâmburaşii aceia, i-a răscolit cu limba de parcă aveau dulceața smochinelor. Şi pe măsură ce-şi făcea de lucru cu ei, devenea mai aprig, mai pătimaş. Nu îl interesa că nu are sub buzele lui nişte sâni bine crescuți, mândria oricărei femei de pe fața pământului. El simțea doar că trupul ei se topeşte, e fierbinte apoi mai fierbinte şi îi atrăgea luarea aminte doar fierbințeala aceea. La fiecare mişcare a lui, ea răspundea cu un geamăt stins, dar ştii cum sunt femeile, fac din gemetelea acelea o adevărată muzică, e muzica lor, cu ea farmecă mințile. Tocmai asta e muzica din poveşti, din legende, cu care o femeie ține în lanțuri un bărbat şi el uită de toate, de casă, de mamă, de nevastă şi copii.
Era prea de tot, din cale afară, bărbatul nu că şi-ar fi pierdut cumpătul, dar vroia să o pătrundă, vroia cu tot trupul lui să se strecoare şi să se piardă prin hățişurile farmecelor ei din trup. Ce căuta? Îşi căuta iubirea, o căuta şi pe ea, căci ea nu era numai o femeie într-o cabină de vas, în spatele conturului ei, înăuntrul trupului mai era ceva şi el vroia să ajungă acolo. Întotdeauna un bărbat crede că înăuntru, în carnea unei femei mai este o femeie şi abia aceea merită toată nebunia.
Coapsele ei erau desfăcute de mai multă vreme, nu trebuia el să piardă timpul. I-a venit la îndemână să cerceteze cu buricul degetelor între coapse, să ia aminte la tot ce simte. Nu ştim dacă a fost surprins că Meriem nu arăta ca femeile din insulă. Toate îşi smulg firele dintre coapse, unele cu ceară, altele la o femeie din ostrov pricepută să transforme, cu un brici, locşorul acela într-un obraz de copil, neted, delicat. Însă el nu a întâlnit, în căutarea sa, asprimea țepoasă a părului, ci doar câteva fire mătăsoase, prelungi”.
„Noi întotdeauna când încercăm să judecăm ce fac alți bărbați credem că ei au timp pentru astfel de observații”, i-am curmat vorba lui Zechir.”Un bărbat se poate gândi la aceste amănunte numai după ce tăvălugul patimii a trecut peste el. Astea sunt clipele când Allah ne ia mințile şi ne pune să ne împreunăm cu o femeie pentru mulțumirea Sa”, l-am lămurit eu să nu creadă că ceea ce s-a petrecut în barca lui Mehmed a fost făcut la voia întâmplării.
„Da, aşa o fi. Dar Meriem nu îi era nici nevastă, nici țiitoare, nici femeia găsită pe stradă de un bărbat înfometat, ea era femeia fratelui său”, a devenit dintr-o dată aspru Zechir. „O astfel de femeie nu trebuie drăgostită, legea noastră spune că trebuie aruncată în mijlocul Dunării.”
Ce să mai spunem de momentele când Mehmed a pătruns-o. El avea mintea întunecată de patimă, dar ea, cred, gândea la cele ce se petreceau. Ea îl poseda pe Mehmed, nu Mehmed pe ea. Allah nu dă astfel de porunci femeilor, ci bărbaților. Ele trebuie doar să se supună şi să rabde ori de câte ori împreunarea se repetă. Ele o fac spre cinstea bărbatului şi nu crâcnesc nici când se trezesc cu răni sau rupturi pe dinăuntru, dureroase.
Ea nu era bărbatul, ea era femeia. Însă ea se zbătea sub Mehmed mai abitir decât o făcea el fiind deasupra ei. Iar la urmă, când o femeie cuviincioasă trebuie să-şi pună palma la gură, să-şi înece geamătul de la urmă, ea a scos un țipăt ascuțit ca un strigăt disperat, auzit pesemne în toată Techia.
În acel moment, el s-a trezit. Bărbăția lui s-a revărsat în trupul ei şi el s-a deşteptat. Se întâmplă asta, ca întâi să revină lumina, să vezi ce este în jur, culorile, apoi conturul obiectelor, să-ți revină mirosul. A auzit atunci şi clipocitul valurilor de sub barcă şi valul lin, dar ambițios bătând malul. A ieşit din cabina bărcii, era răcoare afară. Începuse să se lumineze, peste Dunăre cădea o albeață. În dreapta lor, în Techia, cântau cocoşii. Ea a mai rămas întinsă o vreme în cabină, apoi şi-a tras şalvarii, anteriul şi feregeaua. A ieşit şi s-a lipit de Mehmed aşezat pe marginea bărcii, deşi nu se cuvenea să o facă. Ea ar fi trebuit să se ridice prima, să înmoaie un prosop în apa Dunării şi să-l şteargă. Bărbatul trebuie curățat din creştet până-n tălpi de murdăriile împreunării”.
„Zechir s-a oprit, nu că nu ar fi avut ce să mai povestească, dar părea căzut pe gânduri. Cei doi, Mehmed şi Meriem se găseau de acum în afara insulei şi li se putea întâmpla orice. În Ada Kaleh erai prins ca într-o plasă, toți călcam acelaşi pământ şi din țărâna insulei ni se hotărau gesturile, faptele, nu era nimic la voia noastră. Mehmed nu s-a gândit să fugă în capătul celălalt al ostrovului, la marginea lui dinspre Cladova, un loc pustiu, ar fi fost supus judecății unei puteri ce nu putea fi dibuită, cu atât mai puțin stăvilită. Nu ştim, niciodată nu vom şti, dacă sunt puterile insulei sau nu. Pesemne că Mischin Baba ştia asta, dar a luat ştiința cu el în pământ după ce s-a bucurat de ea o sută de ani, mă întrebam eu, Şezay, privindu-l pe Zechir”.
„Într-o bună zi a venit la mine o femeie din Techia, Ielița mi-a zis că o cheamă”, s-a trezit deodată Zechir, părea că abia acum îşi aminteşte. „Era o femeie mărunțică, avea ochi rotunzi şi vioi, scăpărau în vreme ce vorbea, părul ei părea negru pe sub broboada ei cu cusături pe creştet. Broboada legată la spate îi înlesnea vorbele, nu îi cădeau în nodul de sub bărbie. Venise în insulă să mă caute şi era hotărâtă să-mi verse tot ce ştia. A ajuns până aici cu o barcă, ea singură cu o barcă, m-am mirat că o femeiuşcă precum ea era în stare să tragă atât de vârtos la rame până în Ada Kaleh.
„Bărbatul adăpostit în casa turcului din Techia este fratele stăpânului tău?”, m-a întrebat ea de cum a dat cu ochii de mine.
„Da”, i-am răspuns eu, „este Mehmed Kadri, fratele lui Ali Kadri”.
„De câteva zile, de când într-o dimineață, pe răcoare, a urcat costişa dealului şi s-a oprit la casa turcului de deasupra Techiei, m-am întrebat cine ar putea să fie”, a adăugat ea. „De atunci, de când l-am zărit cu o femeie în urma lui, m-am gândit că numai Mehmed poate să fie, se vorbesc multe despre el la noi”.
Eu, Zechir, stam cu femeia din Techia pe treptele casei lui Ali Kadri, era dimineață şi se vedea după ora când a venit că a fost nerăbdătoare să ajungă, am priceput că ea a pornit de dincolo de ape cu noaptea în cap.
Femeia a început din nou să vorbească: „A doua întrebare a fost ce caută cu o femeie, într-o casă stingheră, un om atât de bogat ca Mehmed Kadri şi cine este femeia? O țiitoare, mi-am zis, nicio pagubă, la turci sunt alte obiceiuri. Dar dacă este o femeie fugită, nevasta cuiva, că fiica unei familii cu scaun la cap nu are cum să fie, orice părinte şi-ar încredința fata unui bărbat ca Mehmed Kadri, nu trebuie el să o fure. Ori, femeia adusă de el este o femeie răpită. Altfel de ce ar sta ascunsă, de ce nu iese măcar la fântână, să sloboadă ea găleata şi să o ridice, că au o fântână cu apă bună la doi paşi de casă. De ce nu iese nici bărbatul, Mehmed este temut pe Dunăre, Techia îl ştie, nu numai că s-a îmbogățit cu marfa dusă pe ascuns, hoțeşte, dar se povesteşte că noaptea mai jefuia câte un vas cu marinari fricoşi, dar cu mărfuri prețioase. Şi asta nu de ieri sau de alaltăieri, ci de când era mai tânăr”.
Femeia vorbea şi sârbeşte, dar amesteca în vorbele ei şi cuvinte româneşti şi turceşti. Era sigură că spune lucruri însemnate, de aceea a venit până în insulă, la mine, cu sufletul la gură.
„I-am văzut în dimineața aceea”, a continuat muieruşca să-mi zică, „dar apoi nu au mai ieşit din casă două zile. Casa este a unui turc, mai mult plecat la drum lung şi o foloseau noaptea numai ciraci de-ai lui, cărau după miezul nopții marfa pe ascuns, o doseau acolo, apoi veneau alții să o ridice noaptea următoare. Cu marfa asta treceau munții, o luau pe poteci ascunse până-n satele dinspre Bor. Când a ajuns în Techia, Mehmed nu avea nimic în mână, nici în spate, nu purta nicio încărcătură ca atâția alții, avea doar un mic bagaj sub braț, poate nişte pături. Femeia avea mâinile libere. Două zile nu au ieşit nici să scoată apă din fântână, nici să caute de mâncare, pesemne că o făceau numai noaptea. După trei zile m-am apropiat tiptil, pe întuneric, de casă. Mi-a fost uşor, noaptea nu era luminată, cerul era negru, noros, drumul îl cunoşteam bine. O vreme nu am auzit nimic, niciun zgomot. Doar la oblonul din spatele casei am desluşit nişte voci înfundate, erau sunete scoase din gâtlej parcă. Şi se auzeau doar din când în când, între vorbele rostite clipocea ceva, şuşuia, sunete fără noimă. M-am depărtat fără să înțeleg ceva, am priceput numai că cei doi încă se mai află acolo. A patra zi, Mehmed a ieşit din casă. Singur. Era ziua în amiaza mare şi asta mi-a dat de gândit, dintr-o dată, aşa pe neaşteptate, el nu se mai ferea. A ieşit de bună voie în bătaia puştii, cum s-ar spune”.
Şi femeia s-a aşezat pe treptele casei. Nu ştiu ce o obosea, drumul lung, pe ape, cu barca, sau povestea. Într-adevăr era de mirare că Mehmed a ieşit la lumina soarelui. Fugit cu Meriem, ar fi trebuit să stea ascuns, era prea cunoscut în Techia, să stea pitulat până găseşte un drum, o cale de a pleca de acolo, oriunde, şi la Negotin sau Ciupria era bine, cât mai departe de Dunăre. În partea astalaltă, pe malul românesc nu avea nicio şansă, unde să se ducă, era bine ştiut, avea şi mulți duşmani.
„Parcă era obosit, după cum mergea”, a zis iar femeia din Techia, „părea că are ceva în spate, o povară peste puterile lui, era şi uşor aplecat, îi cădea fruntea spre potecă, ochii îi coborau în picioare. Barba i-a crescut, îi înnegrea fața, îi acoperea şi bărbia şi obrajii. S-a pierdut între case, iar când am coborât şi eu, l-am zărit prin geamul mare la o masă într-o cafană”.
Ascultam povestea femeii şi încercam să brodesc ce s-a petrecut în casa aceea de deasupra satului. De cum au intrat în locuința turcului, primul lor gând a fost să caute un aşternut. Nu putea să fie altceva, nu îi interesa atunci, în dimineața aceea decât aşternutul. Nu pentru că erau obosiți, nu simțeau ei oboseala, nu i-au răzbit nici emoțiile nopții, ale fugii printre sălcii până la barca lui Mehmed, nu a însemnat nimic Deli Papaz, apărut ca din pământ urmărind-o pe Meriem, nici lupta dintre ei doi nu a fost mare lucru, pentru Mehmed era floare la ureche să înjunghie un răspopit deşirat, guraliv.
Că s-au iubit în barcă, în cabina aceea a bărcii după ce au ajuns la marginea Techiei iarăşi nu era mare scofală. Ardeau unul de dorul celuilalt, şi ăsta, dorul, îi înzestra cu puteri nemaivăzute. Greu a fost doar până au găsit un pat. Hrana, apa nu le trezea interesul, ei se hrăneau cu patima lor, le era de-ajuns. Dar de astă dată au procedat cu mai multă tocmeală. Ea şi-a aruncat iute hainele, o stânjeneau, nu l-ar fi simțit aproape, nu s-ar fi bucurat de trupul lui dacă şi-ar fi păstrat anteriul şi şalvarii.
El s-a dezbrăcat cu mişcări mai cumpătate. De aici, de la felul cum se dezbrăca, se poate zice că a început cu adevărat să roiască ceva în mintea lui. La început a fost un licăr, ca o părere, a alungat-o însă. S-a aşezat lângă ea, erau culcați amândoi față în față, îşi adulmecau respirația şi aşa cum erau, două ființe strângându-se în brațe, el a pătruns-o din nou şi a rămas nemişcat cu bărbăția în trupul ei. Şi ea şi-a curmat legănarea, s-a unduit numai până în clipa aceea, apoi s-a înfipt în snaga lui, s-a rezemat cum s-ar spune şi s-a pierdut într-un geamăt uşor, lin, ca mângâierea unei pale de vânt. Prin crăpăturile obloanelor a intrat lumina zilei, razele desenau cu voiciune peretele opus, după care spre seară întunericul le-au alungat. Au stat aşa îmbrățişați toată noaptea, apoi toată ziua, apoi cealaltă noapte până s-a ridicat bezna. Nu au stat însă şi nemişcați, din când în când patima, mai puternică decât ei, îi frământa, îi înverşuna, se strângeau în brațe gata să le rupă, îşi înfigeau unghiile unul în spatele celuilalt, pe spatele lor s-a desenat un şirag de linii însângerate, apoi cădeau în nesimțire după ce se descărcau de tulburelile iubirii.
Pe la amiază Mehmed s-a ridicat din pat. A stat o vreme pe marginea lui şi dintr-o dată, nu se ştie cum i-a venit în minte insula şi fratele său Ali Kadri. A întors capul şi a zărit-o pe ea încă stând culcată pe o parte, cu ochii scânteietori. Orice se poate spune despre Meriem, dar nu că ar fi fost obosită după câteva zile şi nopți de dragoste.
Aici e aici, de aici au început frământările lui Mehmed, de la privirea aceea aruncată în spate spre Meriem.
Cum, nu se ştie cum, i-a venit în minte imaginea mamei lui. Nu vom şti niciodată cum ne bântuie un chip, o întâmplare venită de departe, cum apare acest licăr, memoria are căile ei, singură îşi alege drumurile. Stai aşa, uneori fără niciun gând, sau faci orice altceva, urci un deal, arunci o piatră, deodată în minte răsare un mesaj, nu îl pricepi ca mesaj, nu îl descâlceşti aşa, dar chipul, ori întâmplarea venite în mintea ta, te copleşesc şi te țin treaz multă vreme. Te bântuie? Nu, nu este un cuvânt potrivit. Chipul mamei nu îl bântuia, era doar o mare durere după plecarea ei dintre cei vii.
Acum însă, chiar acum, în casa din Techia, cum sta el aşa pe marginea patului cu Meriem în spatele lui, mama lor, a lui şi a lui Ali Kadri îi trimitea un mesaj. Îi vedea chipul palid, îi auzea şi vocea, simțea încă sub buze mâna sărutată de el şi de la sentimentul acesta ca o căldură dureroasă au început toate. Niciodată ca atunci, el şi cu Ali Kadri nu au fraternizat mai sincer, mai puternic, ca în fața morții. S-a dovedit că moartea e mai puternică decât dragostea pentru o femeie. A continua să rămână cu Meriem era o încălcare a unei legi stabilite de mama lor, de existența şi de moartea ei, iar Mehmed nu o putea încălca”.
Eu, Şezay, l-am oprit aici pe Zechir:
„Chiar crezi că Mehmed s-a despărțit de Meriem?”, l-am întrebat eu, el a fugit cu fata, a trecut Dunărea, s-a aşezat în casa unui turc, într-o casă deasupra Techiei, o casă izolată înțeleg eu, şi acolo s-a topit în îmbrățişările ei. Cum să se despartă, sau cum să se despartă atât de repede când iubirea lor abia înflorea?”
„Şezay, un frate nu e numai un om viu, cu mâini şi picioare, un frate se găseşte şi în sângele tău. Dacă iei un jungher şi îți crestezi brațul, în sângele scurs îți afli şi fratele. Sângele tău este şi sângele fratelui tău. Niciodată vrăjmăşia dintre doi frați nu trece un anumit prag, iar pentru ei doi acel prag nu este foarte înalt. De aceea când Mehmed s-a ridicat în picioare, hotărârea lui era luată. S-a îmbrăcat fără să se mai uite la femeie, din momentele acelea ea încetase să mai existe, şi a coborât în cafeneaua satului, în cafană cum zicea Ielița, muieruşca vorbăreață din Techia. Nu e de mirare că ea l-a zărit cocârjat, aplecat sub o povară grea, acum înțeleg ce însemna povara asta”.
„Acum o să înțelegi de ce am venit eu aici, în insula voastră, să îți povestesc despre Mehmed Kadri”, a continuat femeia. Nu mai părea doar o femeie limbută, în vocea ei s-a strecurat ceva grav, glasul i-a coborât, se pregătea de o mare mărturisire. M-am aşezat şi eu pe una din treptele casei, şi parcă şi în jurul meu s-a lăsat o linişte tot atât de adâncă.
„În aceeaşi zi i-am văzut pe amândoi coborând spre Dunăre. Nu au mai intrat în Techia, în sat, de la casa turcului era o potecă lată, putea să coboare şi un car până la Dunăre, dacă avea o piedică la roți cum se obişnuieşte. El păşea înainte, ea în urma lui, am luat aminte că el călca altfel. Era spre seară, dar era de-ajuns de multă lumină ca să-i văd. Am ieşit din casă, am stat o vreme în fața casei mele să-i pot vedea mai bine. Nu s-au uitat spre mine, nimic din jurul lor nu mai însemna nimic pentru ei. El la coborâre cădea parcă, întindea pasul şi părea că pică într-o groapă, apoi mai făcea un pas şi îi ieşea în cale o altă groapă. Ea sărea peste gropile astea închipuite. Nu ştiu dacă era indignare sau disperare în umbletul ei. Jos, între sălciile unde au ascuns barca au ajuns repede. După ce s-au afundat în coroanele pletoase, nu i-am mai văzut, nu aveam cum.
Au ieşit la vedere când barca s-a strecurat din ascunzătoare. El, aşezat cu fața spre fundul bărcii, trăgea vârtos ramele, ducea cu nădejde vâslele la piept, bătea apa cu ele, le afunda şi le scotea ca să le afunde iar repede, părea că a început pentru el o goană. Ea era în spatele lui, la vârful bărcii, sta în picioare, dreaptă, înaltă, subțire, privea înainte. Nu cred că se uita la insulă, Ada Kalehul nu mai însemna pentru ea ceea ce înseamnă pentru voi, cei de aici, oameni ai insulei. Mai degrabă era pentru ea un loc blestemat, asta ar trebui voi să ştiți mai bine decât mine. Eu pot să spun doar ce am văzut.
Pe neaşteptate, Mehmed s-a ridicat. A lăsat vâslele prinse în urechile de pe marginea bărcii, să plutească în voie ca şi barca, s-a ridicat şi s-a întors. Era seară, soarele tocmai a apus în Cazane, s-a ascuns în spatele Ştirbățului Mare, vârful cel mai semeț al stâncilor de acolo, a rămas deasupra lui o geană de lumină roşietică, însângerată. Era ora când coboară o tăcere grea şi când Dunărea scoate un vaiet uşor înainte de a se lăsa întunericul.
Mehmed sta drept în spatele ei, ea la fel de dreaptă privea înainte, nu ştiu dacă a lăsat să treacă o clipă, două clipe, dacă el şi-a lăsat timp să mai gândească o dată. Sigur este că a întins un braț apoi celălaltul şi a împins-o în valuri. Nu a fost uşor, ea s-a îndoit, a rămas o vreme aplecată în față, pesemne şi-a încordat picioarele, era disperarea celui ce înțelege deodată că va muri şi capătă deodată puteri supraomeneşti. Fiecare dintre noi luptăm în astfel de momente să prindem un fir salvator. El s-a îndârjit, a mai împins-o o dată. S-a auzit până sus, la mine, un țipăt, o vorbă nedesluşită şi un țipăt şi ea s-a prăbuşit în apă. S-a zbătut, am văzut de sus, de la casa mea cum se afundă, cum iese iar la suprafață, cum ridică o mână, era o chemare, cum piere în cele din urmă în valuri. Mehmed a luat ramele în pumni, nu s-a mai uitat în urmă, a tras vâslele la piept după ce a îndreptat barca spre Ada Kaleh”.
Aici femeia a tăcut, şi-a tras broboada peste ochi, a zis „Eu am venit să-ți spun cum stau lucrurile”, s-a întors şi a plecat fără altă vorbă.