DIANA MARINCU
Artista Nan Goldin, cunoscută în special pentru fotografiile sale fruste și directe ale undergroundului newyorkez de la finele anilor 1970, a revenit recent în discuție datorită unui film documentar remarcabil: All the Beauty and the Bloodshed, regizat de Laura Poitras, la rândul ei o figură importantă a artei subversive actuale, dar și a jurnalismului de investigație. Odată cu filmul despre ocuparea americană a Irakului, My Country, My Country, foarte premiat și elogiat, Poitras a „deranjat” suficient guvernul american încât a fost ani la rând monitorizată și interogată pentru a-și dezvălui sursele. Mai târziu, filmul ei despre Edward Snowden (care a apelat la ea printr-o serie de emailuri criptate), Citizenfour, apărut în 2014, a câștigat premiul Academiei americane de film pentru cel mai bun documentar, prezentând o confruntare directă cu metodele abuzive de urmărire a convorbirilor telefonice și a traficului de date, folosite de Agenția de Securitate Națională. Curajul cu care se apropie Poitras de aceste subiecte nu poate fi egalat decât de temeritatea cu care Goldin se expune, nu doar în filmul All the Beauty and the Bloodshed, ci zi de zi, în lupta ei de a face vizibile cele mai incomode subiecte: epidemia SIDA, odioasa producție farmaceutică de oxicodonă, stigmatizarea dependenței și a lucrătorilor sexuali. Astfel, întâlnirea dintre cele două ne furnizează o istorie comună a nesupunerii și a revoltei radicale, dar și un regal vizual ce provine din împletirea materialului fotografic al artistei cu filmarea incisivă a regizoarei.
Din capul locului ni se dezvăluie două fire narative ale filmului, paralele, dar atât de subtil întretăiate. Unul este cel al familiei lui Nan Goldin și al amintirilor, celălalt al activității ei artistice și activiste. Cele două nu pot fi însă clar delimitate în „personal” versus „profesional” deoarece una dintre devizele feministe ale anilor 1960, „The personal is political” pare a se aplica perfect în cazul artistei.
„Este ușor să-ți transpui viața în povești”, spune vocea lui Nan Goldin la începutul filmului în timp ce privește succesiunea diapozitivelor sale din tinerețe, „dar este mult mai dificil să înduri amintirile reale. [Mă refer la] diferența dintre narațiune și aducere-aminte. Experiența reală are miros și e mânjită, nu este împachetată în finaluri facile. Amintirile reale sunt cele care mă tulbură acum. Pot să se ivească lucruri pe care nu vrei să le vezi, unde nu te afli în siguranță. Și chiar dacă nu-ți eliberezi amintirile, efectul lor este acolo. Este în corpul tău.”
Filmul deschide răni adânci, izvorâte din traume încă nevindecate, expuse de Nan Goldin cu multă căldură și naturalețe, lăsând durerea să-și urmeze cursul și să se absoarbă firesc în fiecare material pe care ni-l prezintă.
Felul în care Goldin a schimbat limbajul fotografiei este de necontestat. Iar istoria fotografiei ne consemnează o ruptură vizibilă care împarte clar lumea în „înainte” și „după” Balada dependenței sexuale. Acest titlu, preluat din Opera de trei parale a lui Bertholt Brecht, însoțește primul proiect major al lui Nan Goldin, expus pentru prima dată în 1985 și transformat în anul următor într-o carte care a fost reeditată de atunci de zeci de ori. Imaginile, aproape 700 de portrete și de ipostaze tip snapshot, traversează locurile în care a stat Goldin în anii 1970-1980 (Boston, New York, Berlin), adună laolaltă persoanele pe care le-a întâlnit și momentele pe care le-a trăit, de la cele mai intime experiențe sexuale, la cultura gay, la situații surprinse în cluburi sau în alte contexte, până la consumul de droguri și la violența domestică. Goldin îl consideră un jurnal expus publicului cu scopul de a deține controlul asupra propriei vieți. „Am făcut aceste fotografii pentru a nu permite nostalgiei să-mi coloreze trecutul. Am vrut să-mi construiesc o arhivă a vieții mele pe care să nu mi-o poată corecta nimeni: nu o versiune comodă și curată, ci o redare a felului în care arătau, se simțeau și miroseau lucrurile.” Aceste imagini sunt însoțite de un eseu semnat de artistă, care pledează pentru o viață în care tinerii nu trebuie să „înghită” normele societății și să accepte cleiul lipicios al suburbiei format din negarea realității, așa cum îl numește Nan Goldin.
„Nu am putut să accept miturile pe care familiile și le spun lor însele și pe care le prezintă lumii. Am înțeles foarte devreme că experiența mea putea fi negată.”
Această negare perpetuă a avut efecte devastatoare și asupra surorii sale, care s-a sinucis. Dar de la ea a învățat Nan Goldin foarte timpuriu ce înseamnă rebeliunea și libertatea.
Alegerea de a face mai mult decât a ilustra viața „marginalilor” s-a tradus în cazul lui Nan Goldin în a se portretiza și pe ea însăși în timp ce face sex sau după ce a fost bătută atât de rău încât putea să-și piardă viața. Această marginalitate era pur și simplu răsucită și transformată în ceea ce ea considera centrul existenței sale, transformându-și prietenii în starurile vieții ei (printre ei, Cookie Mueller, Vittorio Scarpati, David Wojnarowicz, David Armstrong, Greer Lankton și alții), atunci când păreau cu toții nemuritori și când încă nu muriseră pe capete de SIDA, iar casa ei devenise cartierul Bowery. Aceasta era familia ei și toți cei „normali” erau marginali. Goldin le-a dedicat o expoziție în 1989, Witnesses: Against Our Vanishing, invitându-i pe toți să contribuie și semnalizând public drama epidemiei de SIDA care decima ceea ce fusese comunitatea Bowery. Scandalul din jurul expoziției a determinat National Endowment of the Arts să-și retragă finanțarea, polarizând mediul cultural de atunci.
În 2017, Nan Goldin a fondat organizația P.A.I.N. (Prescription Addiction Intervention Now) cu scopul de a destigmatiza dependența de medicamente și de a determina instituțiile dedicate artei să nu mai accepte ca familia Sackler să-și spele banii și propria imagine prin donații grandioase pentru artă. Filmul debutează cu un protest regizat de Nan Goldin în Metropolitan Museum of Art, aripa Sackler, și cu sloganul: „Sacklers lie, people die”. Artista a experimentat pe pielea ei dependența de OxyContin în urma unei operații în 2014, acest opioid fiind chiar mai puternic decât morfina și determinând o dependență pe termen lung foarte gravă. Deși era un medicament prescris la scară largă, efectele sale secundare erau covârșitoare și despre ele nu vorbea nimeni. Nan Goldin a publicat în 2018 în cunoscuta revistă Artforum o serie de fotografii și un text care urmăreau lupta ei pentru a reuși să iasă din dependența gravă în care intrase „peste noapte”, cum declară artista. De la trei pastile pe zi, așa cum prescrisese medicul, aceasta a ajuns la optsprezece pastile pe zi și la tot mai multe resurse investite în direcția obținerii pastilelor. Prețul pastilelor pe piața neagră crescuse la un moment dat la de o sută de ori prețul din farmacie pe rețetă, iar numărul victimelor (cunoscute) acestui drog a ajuns la 500.000 (în 2022 fiind atins vârful, cu 109.000 de morți de supradoză).
Filmul urmărește îndeaproape acțiunile protestatare ale grupului P.A.I.N. prin care se punea presiune pe muzee și galerii să respingă donațiile familiei Sackler, deținătorii companiei Purdue Pharma, producătoarea medicamentului ucigaș. Nan Goldin reușește să fie un catalizator pentru aceste acțiuni, folosindu-se de asemenea de numele pe care și l-a creat pentru a pune și mai mare presiune pe muzee să ia atitudine. Rând pe rând, MET, National Portrait Gallery, Muzeul Guggenheim, Muzeul Louvre, Victoria and Albert Museum și altele au îndepărtat numele Sackler de pe pereții lor și au încetat să mai fie complici ai acestei filantropii toxice.
Nan Goldin reușește un lucru remarcabil și tot mai rar astăzi – să rămână fidelă lucrurilor în care crede cu tărie, să atace cinismul sistemului artistic în fibra lui cea mai sensibilă și să își asume total, cu un curaj nemaipomenit, tot ceea ce trăiește, cu autoironie și simplitate. Atunci când povestește vizita la Marvin Heiferman, își amintește că pentru a urca toate fotografiile într-o ladă grea a ajutat-o taximetristul în schimbul unei felații. „Așa am pășit în lumea artei”, își amintea amuzată Goldin.
Filmul All the Beauty and the Bloodshed rulează în prezent la festivalul fARAD, alături de alte filme premiate și continuă să genereze discuții. A mai fost proiectat în România la One World Romania (ca film de deschidere) și la TIFF Cluj, și a câștigat Leul de aur de la Veneția, alături de alte numeroase premii la alte festivaluri.
Nan Goldin mărturisea că fotografia este pentru ea o modalitate de a traversa frica. Completând, aș zice că acest film poate funcționa ca un mod de a depăși nepăsarea și uitarea. Parcă ne-ar aștepta pe partea cealaltă spunându-ne că orice e posibil, de fapt.
Foto: captură din filmul All the Beauty and the Bloodshed | Sursa: NEON
Diana Marincu (n. 1986) a absolvit Facultatea de Arte și Design din Timișoara, are un doctorat în Teoria Artei și este curator și critic de artă.
Numărul 32 (2/2023) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: