DANIELA LUCA
„Viața și romanul sunt o iluzie, iluzia de a te întâlni pe tine însuți. Oare nu în tine însuți se află acele lucruri care, câtă vreme nu se știe ce sunt, nu sunt nici sigure, nici făurite pentru ca natura să inventeze arborele, nu și dulapul?
Cu aceste vagi și neîndoielnice iluzii e amestecat subconștientul vieții, care nu este subconștientul omului, ajuns la monotonie.
(…) Există o realitate care nu e nici suprarealitate nici subrealitate, ci o realitate laterală.”
Ramón Gómez de la Serna, Omul pierdut (p. 19)
Prolog, înainte de Întâmplări
Există în fiecare dintre noi suferințe de nenumit, pentru că sunt de neînchipuit, de nereprezentat, de negândit. Le dăm un nume doar prin acele cuvinte care ne sunt cumva cunoscute, familiare, pentru a ne atenua angoasele existențiale, narcisice, pentru a da sens și semnificație trăirilor: uneori melancolie sau durere sufletească, sfâșiere sau neputință, disperare, agonie fără limite. Numirea suferinței, apoi exacerbarea ei tocmai pentru a fi atinsă, sau disecarea ei în componentele cele mai minuscule, este fără îndoială un fel de a o putea îndura și o încercare de a face un doliu, până atunci imposibil, de a o integra în structura noastră identitară, fiind mai mult sau mai puțin „străini de noi înșine” (S. Ferenczi).
Și totuși, creația, literatura, pictura, muzica, dansul, artele par să ne arate câteva posibile căi de ieșire din melancolie și din doliu, care ne limitează complacerea și care, fără a transforma doliul în manie, asigură artistului, creatorului, o înstăpânire sublimatorie asupra obiectului cândva pierdut. Pe acești „melancolici fără melancolie” (Christian David), precum a fost și Max Blecher (8.09.1909-31.05.1938), care se pot cufunda în starea melancolică pentru a-și extrage resursele creatoare, vitale, îi regăsim printre artiști, istorici, printre cercetători, printre psihanaliști. Acest metalimbaj, precum și polivalența semnelor și a simbolurilor care destabilizează numirea și care, acumulând în jurul unui semn o pluralitate de conotații, oferă subiectului o șansă de a-și imagina non-sensul, sau adevăratul sens, al obiectului sau al lucrului. O altă ieșire este prin intermediul economiei psihice a iertării: identificarea locutorului cu un ideal primitor și binevoitor (obiectul artistic, obiectul cercetării, obiectul analizabil), capabil să suprime culpabilitatea răzbunării sau umilința rănii narcisice ce subîntinde disperarea melancolicului.
Într-o scrisoare către Sașa Pană, datată 7 iulie 1934, anul apariției volumului său de versuri, Corp transparent, Max Blecher îi mărturisea: „Idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni care se degajă din pictura lui Salvador Dali. Iată ce aș vrea să realizez – demența aceea la rece, perfect lizibilă și esențială. Exploziile să se producă între pereții odăii, și nu departe între himerice și abstracte continente. Vizita spectrelor să se facă normal pe ușa cu ciocănit politicos și cu politicoasa sugrumare. Supra realismul trebuie să doară ca o rană profundă.” Și i-a reușit impecabil acest vis de creație, în pofida zbaterii sale într-un corp imobilizat, pentru zece ani, un corp țintuit în posturi atât de neîndurătoare, încât, pentru a continua să existe, s-a putut sprijini pe realitățile multiple ale minții (fantazare, fabulare, imaginație eflorescentă, halucinare, uneori la marginea iluzoriului și a pânzei delirante), ale vieții sale psihice și sufletești, pe experiențele și amintirile din copilărie și adolescență, pe câțiva prieteni, pe dragoste, pe învelișurile protectoare ale scriiturii geniale, de o frumusețe și finețe arareori întâlnită în literatura română. Am scris „frumusețe”, în sensul în care se întreba Julia Kristeva într-un studiu despre lumea depresivului*, dacă: „Poate fi oare frumosul trist? Este frumusețea în parte legată de efemer și, astfel, de doliu? Sau, la fel de bine, este oare obiectul frumos acela care revine fără încetare după distrugeri și războaie, pentru a depune mărturie că există o supraviețuire morții, că imortalitatea este posibilă?” [trad. n.] Pentru Max Blecher, cuvintele au o prețuire aparte, o rezonanță sacră aproape, de aceea fiece paragraf sau vers, sau rând epistolar, pare a fi cules cu o grijă și o precizie, o luciditate și o exigență de sine remarcabile: „Cuvintele obișnuite nu sunt valabile la anumite adâncimi sufletești. Încerc să definesc exact crizele mele și nu găsesc decât imagini.” (Întâmplări în irealitatea imediată, Ed. Aius, 2014, p. 23)
La doar 19 ani, Max Blecher este diagnosticat cu morbul lui Pott, o formă letală de tuberculoză osoasă, care l-a imobilizat la pat, pentru tot restul vieții. Și, într-adevăr, este pus în ghips la Berck-sur-Mer („un orășel banal de provincie cu o «Avenue de la Gare» identică cu aceea din toate orășelele de provincie franceze, cu o stradă comercială banală, cu lume care umblă după târguieli ca oriunde aiurea, cu case vechi și desuete ce miros de departe a mucegai și aer închis”, unde „ghipsul e materia specifică a orașului așa cum la Creuzot e oțelul, la Liverpool cărbunele și la Baku petrolul”, cum îl descrie Max Blecher, și fiind „unul dintre cele mai importante orașe, o capitală, o capitală a suferinței și durerii”, cum descrie Radu Cosașu, citat de Doris Mironescu**) în apropiere de Canalul Mânecii, și trăiește ani în șir cu dureri atroce prin sanatorii din Franța, Elveția și România.
Publicarea, după volumul de versuri mai sus amintit, care a apărut în tiraj foarte restrâns, a celor două romane antume ale scriitorului, Întâmplări în irealitatea imediată (1936) și Inimi cicatrizate (1937), se datorează frumoasei prietenii cu Geo Bogza. După al Doilea Război Mondial, romanele sale vor fi reeditate în ediții îngrijite de Dinu Pillat (1970) și Sașa Pană (datorită căruia va apărea, postum, în 1971, Vizuina luminată și alte texte inedite). Adevărata descoperire în literatura română și europeană a lui Max Blecher, atingând chiar un cult al scriitorului, se întâmplă însă abia după 1990, printre scriitori mai ales, nu, din păcate, printre critici sau istorici literari. Mircea Cărtărescu mărturisește a fi un mare admirator al lui Blecher. La o privire minuțioasă, proza lui Cărtărescu, din Orbitor sau Travesti, nu ar fi arătat astfel fără existența și amprenta scrierilor blecheriene. Și alți scriitori optzeciști importanți au fost influențați de Blecher, printre ei Simona Popescu, Gheorghe Crăciun, Magda Cârneci.
Într-un excelent studiu dedicat intimității și intimismului, Simona Sora îi dedică lui Max Blecher un capitol aparte, cuprins în secțiunea „Forme ale intimității și corpuri ale modernității literare interbelice”.*** Remarcăm fina observație a Simonei Sora, referitoare la natura eului auctorial al lui Blecher: „Există un Blecher hiperlucid și altul mistic, care se vor întâlni, mai ales în Vizuina luminată… În termenii lui Kierkegaard, pe care M. Blecher l-a citit și la înțeles ca puțini scriitori din epoca interbelică, eroul «stadiului estetic» al poemelor și Întâmplărilor în irealitatea imediată, omul estetic al absorbției sinelui în imediat care cere să fie «uimit mereu mai mult», va cădea în «stadiul etic», stadiu temporal, minat de fatalitatea bolii și a morții. Există un Blecher de început, unde «simpla» autobiografie (copilăria și adolescența) e cu totul absorbită într-o scriitură mistico-vizionară, de o intensitate și o exactitate fără precedent în literatura română, și un Blecher de final, unde viziunea metafizică devine una existențială.”
Exerciții de supraviețuire,
întâmplări în spații interioare-exterioare,
scriitura ca viață
În fața unei scriituri, psihanalistul se află de fapt în fața unui „discurs viu” (André Green), însuflețit prin viața psihică, senzorial-afectivă și mentală a creatorului său, un discurs viu pe care îl primește spațiul său interior, și astfel se creează și se găsește/regăsește acel spațiu terțiar ce reunește psihismul psihanalistului și psihismul creatorului și produsul creat (scriitura). Iar ceea ce psihanalistul interpretează și redă după travaliul intern și metamorfoza acestei materii (scriitura) este un produs cocreat în acest spațiu terțiar, un fel de copil de iubire sau/și de ură, de viață sau/și de moarte al celor două lumi psihice: psihanalistul și scriitorul.
Scriitura lui Blecher ne permite plasarea în mintea autorului, în viziunea sa, în percepțiile sale – cum sesiza Herta Müller, chiar în percepțiile intens erotizate, ceea ce permite hiperbolizarea experiențelor senzitive, a simțurilor și a angoaselor, și exacerbarea realităților receptate, o minte în care lucrurile însuflețite sau neînsuflețite, personajele (Clara, Eugen, Doctorul-șoarece, Walter, Ozy, Paul Weber, Edda etc.), spațiile (odaia, orașul, câmpia, cabina artiștilor, cinematograful, panopticumul, magazinul, teatrul casa bunicului, cușca sufleurului etc.) capătă dimensiuni suprarealiste sau chiar hiperrealiste, tangențiale cu lumea halucinațiilor, a iluziilor sau a delirului. Surprinse de M. Blecher cu luciditate, scrutate, supranalizate de proprii ochi, impresiile senzoriale exterioare-interioare sunt alfabetizate, în sensul lui W.R. Bion și transformate în reprezentări funambulești, care reușesc parțial atenuarea furtunilor emoționale sau a durerilor atroce sau a angoaselor primitive. Confuzia realităților, utilizată și ca tehnică a scriiturii, ca stil al discursului, care dizolvă limitele și contururile realului, actează asemenea și asupra contururilor Self-ului, până la ne-recunoașterea de sine, până la discontinuitatea existenței și a dizolvării identitare, trecând prin stări de derealizare, decorporalizare sau depersonalizare: „Teribila întrebare «cine anume sunt» trăiește atunci în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine cu o piele și niște organe ce-mi sunt complet necunoscute.” (p. 19) Sau, așa cum regăsim în capitolul despre moartea bunicului: „…Etajul se descompuse bucată cu bucată, obiect cu obiect după moartea bunicului. El muri în odăița meschină și umedă din curte unde își alesese adăpostul bătrânețelor și pe care nu mai vroia s-o
părăsească decât pentru ultimul lui drum.” (p. 57)
În acest sens, facem aici o legătură și cu o percutantă afirmație a psihanalistului André Green, din cartea/colecția de interviuri, La Lettre et la Mort, în capitolul intitulat „Ecriture et vie psychique” [„Scriitură și viață psihică”]: „Esențial este că scriitura, în exercițiul ei, prin misterul pe care îl transmite, prin miracolul care îl emană, trebuie să fie protejată, aș spune nu atât de patologizarea propriu-zisă, cât de orice analiză psihică ce ar decortica ceea ce ea [analiza] consideră a fi montura scriiturii.” (trad. n.)
La Blecher, acest exercițiu (cum de altfel a fost și titlul inițial al romanului, Exerciții în irealitatea imediată) de fragmentare a lumii supraaglomerate de „obiecte bizare”, descompunerea lor în particule minuscule, cu care autorul se lasă confundat, făcându-se una cu materia, într-o metafizică nu atât deja cunoscută, ci, dimpotrivă, căutată, tânjită, de parcă a fi copacul, sau mâna de pământ, sau floarea, sau indiferent ce lucru/obiect nu ar face decât să dea sens propriului corp invalidat, într-o imaginație continuu în expansiune. Vedem același fenomen hiperbolic ca la Ramón Gómez de la Serna, diferența fiind însă trasată prin prezența la Max Blecher a unui misticism straniu, așa cum se regăsește îndeosebi în scrierea sa postumă, Vizuina luminată. În Întâmplări…, însă, accentul este mai degrabă pe căutarea identității de Sine, a sensului acestei existenței multifațetare, care devine năucitor de captivantă totodată, dar în care autorul se simte și captiv – melancolic captiv: „Era în toate astea un fel de melancolie de a exista și un fel de chin organizat normal în limitele vieții mele de copil.” (p. 24) și, tot aici, „Pentru a exista, el ar trebui să conție ceva din stupefacția care mă cuprinde când privesc o persoană în realitate și apoi îi urmăresc cu atenție gesturile într-o oglindă, apoi ceva din dezechilibrul căderilor în vis cu șuierătoarea lor spaimă ce parcurge șira spinării într-o clipă de neuitat; sau ceva din ceața și transparența locuită de decoruri bizare în bulele de cristal. (p. 24) sau „Invidiam oamenii din jurul meu, închiși hermetic în tainele lor și izolați de tirania obiectelor. Ei trăiau prizonieri sub pardesiuri și paltoane dar nimic din afară nu-i putea teroriza și învinge, nimic nu pătrundea în minunatele lor închisori. Între mine și lume nu exista nici o despărțire. Tot ce mă înconjura mă invada din cap până în picioare, ca și cum pielea mea ar fi fost ciuruită. Atenția, foarte distrată de altfel, cu care priveam în jurul meu nu era un simplu act de voință. Lumea își prelungea în mine în mod natural toate tentaculele; eram străbătut de miile de brațe ale hidrei. (p. 24)
În articolul său, „Le double et l’absent” [Dublul și Absentul], André Green sublinia această readucere în actual, prin scriitură, a unor răni narcisice sau traume, spre a fi elaborate, transformate sau sublimate: „Travaliul scrierii presupune o desprindere și o pierdere, o rană și un doliu, iar opera va fi transformarea ce are ca scop să le reacopere prin pozitivarea ficționalului.” (trad.n.). Să nu uităm și cuvintele lui Jean Laplanche, care descoperea în creator o sensibilitate anume față de traumatism (în lucrarea sa, Seducția originară), o „traumatofilie”, în tendința scriitorului de a repeta trauma, a o re-experimenta, pentru a o elabora și simboliza.
Creația, la Max Blecher, dacă preluăm și concepția psihanalistei Ella Freeman Sharp, ajunge la a fi mai mult decât sublimare, în măsura în care este o experiență fundamental bună, din punct de vedere psihic și fizic, triumfând asupra violenței interioare/exterioare, asupra agresivității, distructivității și angoasei, altfel spus asupra mortiferului inerent. Este cumva și în sensul gândirii winnicottiene, fiindcă regăsim în capacitatea de creație acea continuitate de a fi, în spațiul tranzițional al existenței psihice, o continuitate în timp atât a subiectului, cât și a obiectului (Celălalt). Și, de aceea, această arie de existență și de creație este esențială pentru a scrie, îndeosebi în condiția aparte în care a scris, timp de zece ani, Max Blecher. El nu exclude patologicul, ci îl recunoaște, îl asumă, include într-un cadru de elaborare și sublimare. Așa cum nu exclude nici realitatea sau proba realității, fiindcă ține seama de iluzie, halucinație, creativitatea primară, percepția primară și de obiectul găsit-creat. În linia lui Winnicott este și psihanalista Marion Milner, când afirmă că poetul originar se află în noi, atunci când creează pentru el lumea exterioară, descoperind familiarul în nefamiliar.
Experiența frumosului, a frumuseții, este totodată un land al narcisismului, chiar și atunci când autorul își exprimă, în discursul său mai mult sau mai puțin autobiografic, precum Blecher, leziunile narcisice ale eului său „fotografic”: „Toată viața mea proprie, a celui ce stătea în carne și sânge dincolo de vitrină, îmi apăru dintr-o dată indiferentă și fără însemnătate, așa cum persoanei vii de dincoace de sticlă îi apăreau absurde călătoriile prin orașe necunoscute ale eu-lui fotografic.” (p. 49)
Travaliul creator face (relativ) de nerecunoscut fantasmele care stau la originea acestuia, în același fel în care travaliul visului maschează dorința inconștientă. Însă lucrul la care suntem sensibili într-o operă este exact ceea ce atinge ea în noi, ceea ce corespunde cu intenția conștientă sau inconștientă a artistului și care nu va putea fi dezvăluită decât prin analiza operei. La Max Blecher, în Întâmplări…, confundarea fantasmelor cu stările onirice, cu reveria și visul este un modus vivendi, este o soluție necesară supraviețuirii.
Dincolo de toată diversitatea lor, formațiunile fantasmatice sau imaginare se nasc dintr-o aceeași identitate, însă o identitate metisată, din „sânge amestecat”: fantezii, vise diurne conștiente care țin de domeniul teatrului privat și fantasme inconștiente care pun în scenă sexualul infantil refulat; și unele, și altele au legături similare cu dorința inconștientă. Fantasmele originare, categoric inconștiente, constituie structurile organizatorice ale Psyché-ului, după cum subliniază J. Laplanche și J.-B. Pontalis. Structura fantasmei originare este caracterizată prin faptul că este un scenariu cu intrări multiple. Psihanaliștii Michèlle Perron-Borelli și Roger Perron au reluat acest studiu al fantasmei și au degajat o structură ternară ce cuprinde: un subiect, un obiect și o reprezentare a unei acțiuni. Însă fantasma blecheriană lucrează, atât în proză, cât și în poeme, conform unor multiple transformări: subiectul și obiectul se pot permuta, iar reprezentarea acțiunii poate lua, ca și verbul, forme active, pasive sau reflexive: „Când scăpam câteodată de viziunea plictisitoare și mată a unei lumi incolore apărea aspectul ei teatral, emfatic și desuet. În cadrul acestui spectacol general, existau alte spectacole mai uluitoare care mă atrăgeau mai mult pentru că artificialul lor și actorii care le jucau păreau să înțeleagă într-adevăr sensul de mistificare a lumii. Ei singuri știau că într-un univers spectacular si decorativ trebuia jucată viața fals și ornamental.” (p. 41)
Datorită structurii sale, fantasma oferă toate potențialitățile dinamice care permit legarea trăirilor de pierdere a Obiectului. Însă legătura dintre pierdere și fantasmă nu este reductibilă la un raport de tip termen cu termen. Michèle Perron-Borelli insista asupra faptului că cel mai adesea fantasma pune în scenă altceva decât ceea ce a putut fi în mod real la originea unei experiențe traumatice în momentul în care aceasta se găsește reactualizată. Un traumatism de doliu sau de separare ar putea astfel să se manifeste într-o fantasmă de seducție sau o fantasmă a scenei primitive sau de castrare. Fantasma este un mijloc de elaborare a traumatismelor: pierderea, doliul sunt resexualizate prin fantasmă. Max Blecher pare să cunoască mecanismele fine ale montării scenariilor fantasmatice, în relevantele descrieri ale primelor sale experiențe erotice, înnebunitoare, torturante chiar, fie din cabina artiștilor, unde Clara este sursa impresiilor, tensiunilor, fantasmelor și enactărilor senzualității sale amplificate de suferință: „Provoca în mine același leșin nedeslușit ca și imaginea obscenă, un fel de vid ce se făcea în piept în același timp cu o poftă sexuală îngrozitoare ce-mi strângea pubisul ca niște gheare.” (p. 28) La fel de lucid descrie și una dintre diferențele necesare, structurante psihic, ale oricărui subiect, anume, cea între sexe: „În nici un moment al copilăriei n-am ignorat diferența dintre bărbați și femei. Poate că a fost o vreme când toate ființele vii se confundau pentru mine într-o limpeziciune unică de mișcări și inerții; nu am nici o amintire exactă despre aceasta. Secretul sexual a fost întotdeauna aparent.” (p. 33)
Lui Max Blecher nu-i sunt deloc străine nici fantasmele sau dorințele mortifere, atât cele față de Doctorul-șoarece, cât și cele față de Edda, din finalul romanului, descrierea lor scenică, minuțioasă, cu detalii în micromișcări interioare, ne face să fim spectatori și actori totodată în fantasmatica blecheriană, să fim acolo, cu el, însoțindu-l, celulă cu celulă.
Aflat în matca disperării, a neputinței și a neajutorării, M. Blecher se cufundă până la deformarea Eului său, la pierderea echilibrului interior, chiar la pierderea de sine, la irespirabil, pentru a reveni într-o reconfigurare mai aproape de existența autenticului Self, deși tot mai înstrăinat de ceilalți, de lume.
Finalul romanului este remarcabil, o lovitură de maestru, de neuitat, cel puțin pentru un lector foarte aproape de aceste limite primitive ale experiențelor de a fi: „Este cert că e plină zi, că știu unde mă aflu și că trăiesc, dar lipsește ceva în toate acestea, așa ca în grozavul meu coșmar. Mă zbat, țip, mă frământ. Cine mă va trezi? În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde. Cine mă va trezi? Întotdeauna a fost așa, întotdeauna, întotdeauna.” (p. 97)
Este unul dintre adevărurile indelebile acela că abia după ce am putut să ne traversăm melancoliile (reamintim aici și articolul Juliei Kristeva despre traversa melancolică) până la a ne interesa de viața semnelor și sensul autentic al vieții, frumusețea poate să pună stăpânire pe noi pentru a transcende durerii de a fi separat de un Celălalt exterior: calea cuvântului dat suferinței, până la țipăt, calea sunetului sau a muzicii, a tăcerii dintre sunete și cuvinte, a plânsului și a râsului. Sublimul, magnificul este chiar „visul imposibil”, cealaltă lume a melancolicului, precum gândea și A. Green descriind logica suferinței, o logică depresivă, a absenței, a vidului și a imposibilului.
Epilog – sau dincolo de Întâmplare
Ascultând și reascultând vocea melancolică, repetitivă, uneori monotonă sau vidată de sens, inaudibilă chiar și pentru cel care a rostit-o, înainte ca acesta să se prăbușească în „marea tăcere”, ne dăm seama că sensul la melancolicul Max Blecher pare arbitrar sau că se clădește cu un mare suport de cunoaștere și de voință, însă pare secundar, închegat puțin în apropierea capului și corpului persoanei care ne vorbește. Sau că este dintr-o dată evaziv, nesigur, lacunar, aproape mut: ne „vorbește” deja convins că vorbirea lui este falsă și deci ne „vorbește” neglijent, „vorbește” fără să creadă în propriul discurs, în propriul Self.
Scriitura lui Max Blecher este încă o mărturie că numai sublimarea, frumosul și creația durabilă rezistă și transcend moartea. Obiectul frumos, capabil să ne vrăjească și să ne capteze în lumea sa, ne magnetizează, ne colează de el mai mult decât orice cauză de rănire sau de amărăciune, iubită sau urâtă. Depresia îl recunoaște și este de acord să trăiască în el și pentru el, însă această aderare la sublim nu mai este libidinală. Ea este deja detașată, disociată, a integrat deja în ea urmele morții semnificate ca nepăsare, distragere, lejeritate. Frumusețea este „a privitorului”, este un fel de artificiu al supraviețuirii.
Note:
* Este vorba despre capitolul „Le beau, l’autre monde du dépressif”, din lucrarea Soleil noir. Dépression et mélancolie, Folio, Paris, 1989.
** Mironescu D., Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Timpul, Iași, 2011., p. 72
*** Sora S., „M. Blecher – Sinele ca un altul sau butaforia scrisului”, în Regăsirea intimității, Editura Cartea Românească, București, 2008, pp. 182-191
Daniela Luca este, din 1998, redactor de carte (peste 80 de titluri), editor, consultant științific (psihanaliză, psihologie, filosofie, literatură). A tradus numeroase cărți și articole din franceză și engleză. Este autor de eseuri, articole, recenzii de carte, psihocritică. A scris două volume de poezie: Întâlnire în alb (2006) și Insight (2007) și volumul de eseuri de psihanaliză Cuvinte în negativ (2016).