ANDREW DAVIDSON-NOVOSIVSCHEI
Jack Spicer a fost un poet, lector universitar, lingvist, scenarist, editor, activist gay, proprietar al Six Gallery din California. S-a născut în 1925 și a murit în 1965. A studiat limbi germanice vechi și germană modernă la University of Redlands din California de Sud și la University of California, Berkeley, intenționând să urmeze un doctorat în lingvistică. Și-a încheiat însă studiile după masterat, în 1950, când în California s-a dat o lege care-l obliga, în calitatea lui de asistent universitar doctorand și, prin urmare, angajat al sistemului public, să semneze un jurământ de loialitate Statelor Unite ale Americii (Sloan-Levering Act). A refuzat să o facă.
Jack Spicer ținând „Capul lui Spicer” în apartamentul lui Robin Blaser, la sfârșitul anilor 1950.
Foto: Robert Berg
Courtesy: Kevin Killian
Sursa foto: openspace.sfmoma.org
Tot
ce ochiul meu a văzut sau a putut vedea vreodată
iubesc
iubesc – zgomotul sec al pleoapei
văd
poezie rece
la marginea retinei.
(fragment din Elegii Imaginare I)
Jack Spicer a fost și anarhist. A refuzat drepturile de autor pentru cărțile publicate, întrucât nu avea pretenția că ar fi proprietarul poeziilor pe care le-a scris. Credea că poetul este doar un radio care primește semnale de dincolo de corp, de dincolo de pământ, de dincolo de viață și le trimite mai departe. A practicat dicteul automat și, despre individualitate, spunea că e „o mare minciună”. Dar scrisul lui rămâne plin de umor, de furie, de o personalitate care, chiar dacă vrem să credem că nu este doar a lui, cu siguranță nu aparține vreunui alt poet. Tot el, însă, zicea și „scoate-ți cuvintele din gură și bagă-ți-le în suflet”. Găsim simultan urmele unui poet auster, dar și deocheat, un poet cinic, dar și vulnerabil.
E ca și cum am invoca morții și ei ar vorbi doar
prin portavocele noastre afurisite, prin intermediul nostru afurisit:
„Sunt micuța Eva, o prințesă neagră din raiul însorit”.
Vocea e blondă și înaltă.
„Sunt mătușa Minnie. Aici, în rai, dragostea e blândă precum lumina lunii.”
Vocea e blondă și înaltă.
„Sunt Barnacle Bill. M-am scufundat odată cu Titanicul. M-am trezit în raiul sărat.”
Vocea e blondă, e înaltă, e blondă și înaltă.
Rămas-bun din tărâmul spiritelor, din tărâmul blând și platonic al spiritelor,
Nu ne puteți vedea în tărâmul spiritelor, iar noi nu putem vedea nimic.
(fragment din Elegii imaginare I)
Jack Spicer era tânăr și abia începuse să scrie serios când se termina cel de-al Doilea Război Mondial, când creșteau rapid marile mișcări de contracultură ale mijlocului de secol XX, când apărea ceea ce urma să se numească în anul 1960 „noua poezie americană”. Dar, încă de la început, creația lui s-a distanțat de poezia Beat și de cea a Școlii de la New York, plasându-se contra amândurora. Am putea spune că Jack Spicer a rămas în afara contraculturii, că a fost contra-contraculturii, dar această afirmație n-ar fi decât o interpretare facilă a autorului acestui articol.
Homosexualitate
Trandafirii care poartă trandafiri
se desfată în oglinzi.
Trandafirii care poartă trandafiri trebuie să se desfete
cu florile ce îi îmbracă.
Trandafirii ce poartă trandafiri mor
răsfrânți în oglinzi.
Nu suntem mai tineri, însă trandafirii
mor.
Bărbații și femeile fac nunți și înmormântări
sunt concepuți și distruși într-o procesiune
de fațadă.
Trandafirii mor pe un pat de flori,
iar oglinzile plâng după ei.
A avut probleme de sănătate încă de mic, astfel că nu a fost înrolat în armată pe timpul războiului. A început să scrie poezie la 14 ani. Tot la 14 ani citea Oscar Wilde și A.E. Housman. De la Lewis Carroll și Edward Lear a deprins o afinitate pentru cărțile pentru copii. Despre Rimbaud și Dickinson a scris că „m-au plesnit ca niște proiectile când aveam 15 ani.” La 21 a trecut la modernismul lui T.S. Eliot, Dylan Thomas și Stefan George și la jazzul modern al lui Billie Holiday și al lui Art Tatum. Tot atunci, în 1946, i-a cunoscut pe Robin Blaser, pe Robert Duncan și pe Landis Everson, alți poeți queer din Berkeley. Împreună, cei patru s-au auto-numit Berkeley Renaissance, iar Spicer și-a schimbat anul nașterii: 1946. În această perioadă, a scris primele trei Elegii imaginare, iar creația sa fluctua, fiind uneori elegiacă sau lirică, alteori modernistă și homoerotică.
Se face târziu. Pune-ți haina.
Se face întuneric. Se face frig.
Aproape totul se petrece pe înserat
când soarele apune și luna încă nu a răsărit
și pământul dansează.
Aproape totul se petrece pe înserat
când nici un ochi nu mai e deschis
și pământul dansează.
Aproape totul se petrece pe înserat
când pământul dansează
și Dumnezeu e orb ca un liliac uriaș.
Deasupra piscinei, băieții se scaldă în soare.
Stau cu vintrele lipite de cimentul cald.
Pare că visează. Pare că trupurile lor visează.
Scapă-le trupurile de soarele otrăvit,
apără-i pe visători. Acum sunt ca racii
încinși stacojii și retrași în timp ce visează.
Se visează pe ei.
Visează că se visează.
Visează că visează că se visează.
Împroașcă-i cu înserarea ca un liliac ud.
Dezleagă-i pe visători.
Poete,
fii aidoma lui Dumnezeu.
(fragment din Elegii imaginare III)
În 1950 a plecat din Berkeley și a predat la University of Minnesota timp de doi ani, apoi s-a întors în Berkeley și producția lui poetică s-a redus. A scris Post-scriptum pentru Berkeley Renaissance și al patrulea poem din seria Elegii imaginare, în care părea să investigheze „minunea” Berkeley Renaissance dintre 1946 și 1950.
Da, fii aidoma lui Dumnezeu. Mă întreb la ce m-am gândit
când am scris asta. Visătorii sunt un pic mai greoi
ca și cum cinci ani s-ar fi adunat peste carnea lor
sau peste ochii mei. Cu ce să-i trezești?
[…]
Asta-i limpede, își zic ei, cei ce ne-au dat fiori,
ne-au smuls un geamăt și-un hohot de râs
sunt la fel de reci ca noi. Luminile s-au stins.
Luminile s-au stins.
Vei simți mirosuri vechi de când e lumea –
mirosul de sare, de urină și de somn
înainte să te trezești. Asta am învățat
în acești cinci ani în care-am pierdut și-am câștigat:
timpul nu încheie un poem.
Ce-am adus în așternut în toți acești ani?
Ce-am adus plângând în așternut
de dragul meu?
(fragment din Elegii imaginare IV)
A urmat o perioadă scurtă, experimental-creativă, dar și retrasă, care s-a încheiat în 1953 când Spicer s-a alăturat mișcării activiste LGBT Mattachine Society. A coordonat comitete și acțiuni stradale, a scris documente oficiale și declarații despre misiunea organizației, printre altele. Și toate acestea timp de câteva luni. La sfârșitul anului 1953, tensiunile cu liderii organizației au crescut și și-a dat demisia. Sunt voci care susțin că el ar fi fost prea radical, întorcându-i împotriva sa pe conservatorii din organizație. Mattachine Society avea o politică de stânga, iar tatăl lui Spicer fusese membru al IWW (Muncitori din Industria Lumii). De la el, Spicer păstrase o carte de imnuri muncitorești. Dar s-a simțit abandonat de politica stângii. Stânga abandonase comunitățile gay și pe altele oprimate. Într-un jurnal de-al său apare o povestire neterminată în care naratorul se uită la doi băieți dansând într-o cafenea din Berkeley, notează:
Cineva-mi zice că băieții ăștia sunt oameni. O prostie. Nu sunt oameni, ci homosexuali. Nici evreii nu sunt oameni, nici negrii, nici invalizii. Nu ești om dacă nu te simți om. Nimeni dintre cei de aici nu se simte om.*
* Dintr-un carnet de la Berkeley (Jack Spicer Papers 2004/209, The Bankcroft Library)
Jack Spicer nu a avut o politică radicală, ci o umanitate radicală, pioasă, care l-a făcut un activist al oprimaților. A respins însă total politica. S-a întors în mediul universitar pentru a ține cursuri la California School of Fine Arts (care devenise între timp San Francisco Art Institute). S-a alăturat unor artiști plastici pentru a înființa un spațiu de avangardă, Six Gallery. În 1955, Allen Ginsberg a citit acolo, pentru prima dată, din Howl; avea să devină faimoasa „lectură la Six Gallery”. În același an, Spicer s-a mutat la New York.
Dar poemul nu s-a sfârșit.
El continuă să existe
multă vreme după ce toată lumea
s-a pus ghiftuită pe râs.
Nemernicii ăia
de pe dosul paginii
râd mai departe.
HEI
NU MAI RÂDEȚI
POEMUL NU S-A SFÂRȘIT. Năbădăi.
Știam că o să fie năbădăi.
(fragment din Cântec despre Bird și despre mine)
Deși n-a fost să fie, mutarea s-ar fi putut potrivi cu practica lui creativă. Într-un manifest din 1949, Spicer scria „trebuie să devenim cântăreți, comedianți […] este mai mult din Orfeu în Sophie Tucker decât în R.P. Blackmure”** („we must become singers, become entertainers […] there is more Orpheus in Sophie Tucker than in R.P. Blackmure”). În facultate, adaptase poezia „Young Goodman Brown” de Nathaniel Hawthorne pentru scenă.
**Din „The Poet and Poetry”, apărut în Casa pe care Jack a construit-o: Prelegerile lui Jack Spicer, ed. Peter Gizzi (Wesleyan U P: 1998).
Era vremea teatrului poeților, iar operele lui Dylan Thomas, ale lui T.S. Eliot și ale altora erau adaptate pentru scenele din New York și Boston. I-a cunoscut și se vedea cu poeții Școlii de la New York, cu Frank O’Hara, John Ashbery și alții. Dar nu și-a găsit un serviciu, așa că s-a mutat la Boston, unde a obținut un post la biblioteca municipală. Au avut loc evoluții semnificative în Boston. Jack Spicer afirma că de la poeții din Boston a învățat cum să scrie la furie. Și a scris Cântec despre Bird și despre mine și manifestul lui provocator Manifestul Unvert.
1) Unvertul nu este nici invertit, nici exvertit, nu este nici pervertit, nici convertit, nici introvertit, nici retrovertit. Unvertul hotărăște să n-aibă unde să se ducă.
2) Trebuie neapărat să se masturbeze la colțul străzii.
[…]
6) Unvertul nu trebuie să fie nici homosexual, nici heterosexual, nici bisexual și nici autosexual. Trebuie să fie metasexual. Trebuie să-i placă să se culce cu propriile lacrimi.
(fragment din Manifestul Unvert)
A doua evoluție a venit odată cu apariția antologiei Poemele lui Emily Dickinson în 1955, editată de Thomas H. Johnson. Spicer i-a scris o cronică în care notează și detaliază confluența estetică și semantică – rezonanța – dintre poemele și scrisorile publicate. Observațiile din această cronică urmau să-l conducă spre proiectul său mai amplu, După Lorca, în care scrisorile (cu toate că sunt doar niște false, pretinse scrisori) creează scheletul unui volum – un volum alcătuit dintr-o comunitate de poeme care „sună și răsună între ele,” care „își creează rezonanța” și nu sunt doar poeme puse laolaltă. Poemele, spunea el, sunt „precum noi, nu pot trăi singure”. Mai spunea și că poemele care există în afara unei comunități de poeme sunt „aventuri de o noapte”. Jack Spicer, pretinzându-se poet californian, a lăsat coasta de Est și, în 1956, s-a întors din nou în San Francisco.
Pentru Jack
Spune-le tuturor să aibă coaie
Nu te lăsa
Arată că ai coaie până ce coaiele
dau pe dinafară
curate și pure
ca dragostea.
Lumea se schimbă
devine obscură
asemenea cuiva care
în aerul nemișcat și lugubru al nopții
spune –
Tată
vreau vocea ta
La San Francisco State University a susținut celebrul curs-atelier, „Poezia ca vrajă”, iar la University of California, Berkeley a ocupat un post de cercetător lingvist. Proiectul După Lorca a fost și el în plină desfășurare. Inspirat de experimentele cu scrierea automată ale lui W.B. Yeats și de filmul Orphée, al lui Jean Cocteau, în care poezia vine de dincolo de mormânt, Spicer susținea că proiectul îi fusese dictat ori de García Lorca ori de forțe necunoscute pe care el le numea marțieni. Împreună cu Robert Duncan a dus conceptul mai departe, adăugând noțiunea de comunitate poetică, și a creat poemul-serial: un volum în care fiecare poem contribuie la o singură mișcare; așa cum poetul aprinde și stinge becul într-o încăpere, apoi trece la următoarea și așa mai departe. Spicer a predat despre poemul-serial la atelierul „Poezia ca vrajă”. Atunci când poetul continuă mișcarea prin încăperi doar cu ceea ce-și aduce aminte din licărirea luminii, se construiește o structură mai amplă – lumea interioară. Fiecare vers există ca artefact al unui raport cu necunoscutul.
De la stânga la dreapta: Ida Hodes, Jack Spicer, Ruth Witt-Diamant and Robert Duncan (1957, Poetry Center, San Francisco State College)
Foto: Harry Redl
Sursa foto: nytimes.com
Se schimbă florile când îți ating pielea?
E doar untișor. Nu par pe moarte. Mor
și știi, privindu-le cum mor, că vara s-a sfârșit.
Și sezonul de baseball.
De fapt,
nu-mi amintesc să-ți fi atins niciodată spatele când
florile (untișor și păpădii) așteptau să moară.
Sfârșitul verii
Sezonul de baseball încheiat.
Călătoria bondarilor pe deasupra câtorva flori amărâte.
Ne-au tăiat craca de sub picioare. Atingerea
mâinilor tale pe spatele meu. The Giants
câștigând 93 de meciuri
e la fel de imposibil
de conceput
ca iarba pe care am putea călca.
(din Poeme de dragoste)
I s-a adresat hăului în limba vorbită a vremii, a fost și un poet al dragostei și al mâhnirii, un poet religios târziu cu o atitudine când ireverențioasă, când plină de devoțiune, și un poet erudit care a organizat „Blabbermouth Night” unde poeții invitați nu citeau poezii, ci vorbeau în limbi. A refuzat ideea profesionalismului în artă și i-a proclamat drept clasici pe cei care l-au respins (precum Charlie Parker). Opera îi reflectă pasiunea pentru jocuri și sisteme – de la baseball și pinball la religie și lingvistică – în care o comunitate de cititori s-ar putea juca încontinuu. Este o operă plină de disonanțe, neînțelegeri, îndrumări greșite, jocuri de cuvinte și intuiții eronate, în care poetul dărâmă simțul practic. În aceleași timp, nu există lipsă de sens, ci exces. Tot ce creează sens, fie din literatură, fie din muzică, fie din baruri și de pe stradă, în opera lui Jack Spicer se unește ca într-o cameră cu rezonanță.
„Și suntem îngeri, Bird?”
„Tocmai asta încercăm să le spunem, Jack,
Că nu exisă îngeri decât atunci când
tu și cu mine suflăm viață în ei.”
Așa că Bird și cu mine
cântăm la fereastra voastră
Așa că Bird și cu mine murim
la fereastra voastră.
Iată minunata lume Dixieland
Jos cu
jigodia aia nenorocită de Sfântul Duh.
Acesta e sfârșitul poemului.
N-aveți decât să începeți să râdeți, scârbelor. Acesta
e sfârșitul poemului.
(fragment din Cântec despre Bird și despre mine)
În ultimii nouă ani ai vieții, a publicat șapte volume de poezie, a înființat revista „J” în care a publicat poeziile studenților, a fost redactor la revista „Open Space”, i-au apărut poeziile timpurii Elegii imaginare I-III în antologia de referință îngrijită de Donald Allen, The New American Poetry 1945-1960, și a ținut conferințe despre poezie și lingvistică. În 1965 a murit la 40 de ani, din complicații cauzate de alcoolism. Ultimele cuvinte i-ar fi fost: „vocabularul meu mi-a făcut asta”. Se pare că au rămas cel puțin zece cărți nepublicate, dintre care cinci au apărut postum în antologia îngrijită de Robin Blaser, The Collected Books of Jack Spicer (1975), împreună cu cele șapte volume apărute în timpul vieții: After Lorca / După Lorca, Admonitions / Admonestări, A Book of Music / O carte de muzică, A Red Wheelbarrow / O roabă roșie, Billy the Kid, Fifteen False Propositions Against God / Cincisprezece propoziții false împotriva lui Dumnezeu, Apollo Sends Seven Nursery Rhymes to James Alexander / Apollo îi trimite lui James Alexander șapte ghicitori pentru copii, Lament for the Makers / Lamentație pentru Creatori, Heads of the Town up to the Aether / Din capătul orașului până-n eter, The Holy Grail / Sfântul Graal, Language / Limbaj, Book of Magazine Verse / Carte de versuri pentru reviste.
traducerea în limba română a versurilor din corpul articolului îi aparține Domnicăi Drumea
Andrew Davidson-Novosivschei (n. 1987) e un poet bilingv născut în Arizona. A studiat la Arizona State University, unde a susținut un master în Literatură Comparată. Poet și traducător, locuiește din 2015 în București. A tradus din limba română texte de Gellu Naum, Nora Iuga, Mircea Cărtărescu, Lavinia Braniște ș.a.
Domnica Drumea (n. 1979) a debutat cu volumul Crize (2003), urmat de Not for Sale (2009) și Vocea (2014), care au impus-o ca pe una dintre cele mai admirate prezențe feminine din poezia începutului de secol. A tradus din limba engleză cărți de Anthony Burgess, Tennessee Williams, Carson McCullers, Allen Ginsberg, Charles Bukowski, Amy Tan, Michel Faber.
Become a Patron!