| EXCLUSIV ONLINE |
COSANA NICOLAE ERAM
În 1947, tânărul Isidore Isou își asuma în biografia omonimă „un nume și un Mesia”, inaugurînd o manieră de autopromovare ce avea ca ingrediente afirmarea de sine, retorica nonșalantă și mai ales dorința manifestă de a inventa un nou sistem de gândire și de creație. Astăzi, în ciuda expozițiilor și articolelor care îi sunt consacrate în fiecare an, inventatorul Letrismului rămâne deopotrivă ilustru și necunoscut, ultimul „copil pierdut al avangardei”, pentru a relua titlul volumului lui Henri Béhar ([^1]). Deși curatorii și cataloagele de expoziție ne informează cu privire la datele biografice ale acestui autor, născut în România și emigrat la Paris după al Doilea Război Mondial, figura lui rămâne prea puțin cunoscută publicului larg. Prolificul Isou, mort în 2007, și-a rafinat franceza foarte devreme. Totodată, și-a propus, ambițios, să vină cu teorii noi în toate domeniile cunoașterii, inclusiv în artă, filozofie, știință, economie, tehnică – integralitate pe care a numit-o kladologie. Scopul său a fost să își legitimeze autoritatea, vorbind aproape în fiecare carte, cu titluri și subtitluri emfatice, chiar fanteziste, despre formarea și activitatea transformatoare a unui singur individ înzestrat cu puternice predispoziții teoretice. Astfel, sistemul său de creație susceptibil de a se aplica tuturor domeniilor vieții va lua numele de Creatică ([^2]).
Isou a privilegiat strategia scandalului ca marcă personală. Primul gest afirmativ al Letrismului a fost în 1946, în timpul premierei piesei Fuga de Tristan Tzara la Théâtre du Vieux-Colombier, pe care a întrerupt-o împreună cu prietenul său Gabriel Pomerand, cu care a urcat pe scenă, pentru a citi un manifest. Apoi, în 1949, în timpul slujbei de Paște, patru letriști au intrat brusc în catedrala Notre-Dame și au proclamat că „Dumnezeu a murit”. Mai târziu, Isou a fost condamnat la închisoare și a primit o amendă considerabilă pentru afront la adresa bunelor moravuri, din cauza publicării cărții La Mécanique des femmes (Mecanica femeilor). Valul polemic nu a scăzut în intensitate și, un deceniu mai târziu, același roman a servit drept muniție fostului său discipol Guy Debord, care spunea despre Isou că este un autor „care-și asigură subzistența printr-o pornografie neîndemânatică” (într-un scurt articol intitulat „Slab economic”, apărut în Potlatch pe 22 decembrie 1954). Apariția unei alte cărți, Initiation à la haute volupté (Inițiere în înalta voluptate), a fost la rândul său considerată scandaloasă și a avut interdicție de difuzare timp de șaptesprezece ani.
Eticheta de pornografie pe care a primit-o Isou servește unei reflecții profunde despre distincția dintre pornografie și artă, ce se poate înscrie într-o dezbatere teoretică departe de a fi încheiată. De fiecare dată, preocuparea de a delimita strict cele două noțiuni (delimitare bazată pe conținutul reprezentării, statutul moral, calitatea artistică sau o reacție predeterminată) se situează într-o dimensiune în care atât arta, cât și pornografia pot cădea de partea greșită a caracterizării normative. În sânul acestei polemici, ideea libertății de expresie deschide un câmp discursiv în care chestiunea limbajului este centrală, din momentul în care Catherine MacKinnon, reluând teoria „actelor de limbaj” a lui Austin, a încercat să definească pornografia drept ceva ce „se face” și nu ceva ce „se spune”: imaginile erotice sau pornografice definesc sexualitatea masculină și feminină, ca și subsumarea acesteia din urmă ([^3]).
Drept răspuns, obiectivul acestui articol este de a discuta raportul între teorie, erotism și reprezentare artistică printr-un scurt studiu de caz asupra a trei romane hipergrafice ale lui Isou: Les Journaux des dieux (chapitre 1) (Jurnalele zeilor (capitolul 1)) precedat de L’Essai sur la définition, l’évolution et le bouleversement total de la prose et du roman (Eseu asupra definiției, evoluției și bulversării totale a prozei și romanului 1950/51), Initiation à la haute volupté cu subtitlul Cantique des Cantiques (Cântarea Cântărilor) și Jonas ou le corps à la recherche de son âme (Iona sau corpul în căutarea sufletului său, 1984). Trebuie să precizăm aici că metagrafia sau, mai târziu, hipergrafia lui Isou este o artă
care înlocuiește pe parcursul frazei elementele fonetice cu desene, grafisme sau anti-grafisme din toate imaginațiile individuale sau colective, cu caligrafii ale tuturor popoarelor, cu toate felurile de enigme și de cuvinte încrucișate, cu fotografii, cu posibilități de imprimare suprapusă, reproducere sonoră, cinema, arhitectură. ([^4])
Pornind de la ideea lui Isou (pe urmele lui James Joyce) că proza și-a epuizat cuvintele, este vorba aici despre o adevărată bulversare a romanului prin utilizarea de imagini, texte, șarade, anagrame, cuvinte încrucișate, alfabete reale sau imaginare ca elemente estetice suplimentare. Les Journaux des dieux este alcătuit din 50 de planșe grafice numite „Geneza”. În Initiation à la haute volupté sunt inserate 208 planșe hipergrafice de supra-scriere și în Jonas ou le corps à la recherche de son âme 476 de planșe gravate. Astfel, de la prima lectură, întreg acest ansamblu ne dezvăluie dorința demiurgică a autorului de a desena sau de a adnota Biblia, metafora vizuală a oricărei creații, și de a reevalua orice relație între masculin și feminin sau relație umană în general. Particularitatea acestor cărți, unitare stilistic și conceptual, este aceea că imaginația, fantezia, dorința sexuală și transferul voyeurist asupra cititorului sunt mobilizate în egală măsură de text și de imagine.
Și dacă ar fi să-l includem pe Isidore Isou, care are o concepție originală asupra erotologiei, într-o discuție pe această temă în anul 2016? Asimilarea sa ne-ar permite să înțelegem mai bine filiera în care se înscriu lucrările lui. Libertatea de a produce lucrări polemice cu tendință pornografică a iscat controverse în cadrul avangardei, în materie de critică a obiectivizării femeii de către subiectul masculin. În domeniul suprarealismului, punerea corpului sub semnul întrebării în mod radical, precum și vocabularul violenței, maniera de a traversa granițe înainte de netrecut prin reprezentarea actului sexual ca metaforă mecanizată au fost deja discutate de nenumărate ori pe cele două maluri ale Atlanticului. În plus, o literatură considerată transgresivă, prin extravaganțele sexuale, temele controversate și comportamentele dincolo de normele sociale, legale sau morale, după cum explică și Michel Foucault ([^5]), se remarcă și prin acuzațiile de obscenitate aduse autorilor care o practică, sfidând pericolul de a merge acolo unde nimeni nu a mai ajuns, la granițele experienței.
Psihologia, erotismul și sexualitatea, în ansamblul lor, sunt definite de către Isou ca fiind o secțiune din ramura tehnică a aplicării utilitare a domeniilor fundamentale ale cunoașterii, unde-și găsesc locul în domeniul sănătății sau al activităților de petrecere a timpului liber. Teza mea pleacă de la ideea că arta acestui autor oferă o compensare teoretică bine căutată ce anulează reprezentarea așa-numit obscenă. Unghiul metodologiei interpretative a acestui eseu va privilegia abordarea metadiscursivă cu privire la procesul de creație, dar, de asemenea, și o abordare formală care ne va permite să găsim motivația căutărilor artistice ale lui Isou. Analiza va utiliza de asemenea vocabularul studiilor vizuale și cel al studiilor de gen cu scopul de a dezvălui modul în care scrierile lui prezintă delicatul subiect al sexualității.
Mai întâi de toate, este pornografia un subiect pentru artă? Cuvântul, provenind din limba greacă și format cu prefixul porne/prostituată și cu sufixul graffein/a scrie, ca ilustrare explicită a sexualității, se definește, conform dicționarului, ca o reprezentare deschisă a unor subiecte și detalii obscene într-o operă literară, cinematografică și artistică, cu scopul de a excita sexual. În ceea ce privește acest erotism liber exprimat, pornografia aparține unui spațiu de subversiune sub acuza că aduce prejudicii societății prin faptul că sporește violența sexuală, se bazează pe formule-tip (pe „copularea clișeelor” ([^6]), conform expresiei lui Vladimir Nabokov, el însuși acuzat de pornografie) și este lipsită de sugestii ce duc la contemplare și la experiență estetică. Nu ne abatem de la subiect dacă reamintim aici că arta și pornografia au motive și scopuri diferite, mai ales în măsura în care pornografia este o industrie cu o cifră de afaceri de mai multe miliarde de euro pe an. De altfel, pornografia denotă o nuditate vidă, implozivă. Erotismul, dimpotrivă, conotează o nuditate plină de sens, explozivă.
Sexualitatea a fost dintotdeauna configurată epic sau vizual. Împotriva moralismului estetic și a posibilității de „panică morală” ([^7]), lupta pentru reprezentarea sa artistică în Franța conține nume și titluri bine cunoscute care frizează pornografia – de la libertinajul lui Sade până la sexualitatea liber exprimată în romanele lui Michel Houellebecq – chiar dacă putem afirma că publicul larg de astăzi este sedat din cauza banalizării și avalanșei de nuduri în mass media. Sexualitatea a fost un subiect cu numeroase fațete pentru suprarealiștii care se înclinau cu toții în fața zeului Eros. Încă de la primele experimente, cum ar fi romanul erotic Le Con d’Irène de Louis Aragon, poemele din Imaculata Concepțiune de André Breton și Paul Éluard inspirate de Kama Sutra, precum și operele de artă ale lui Salvador Dalí, Joan Miró sau Marcel Duchamp, pentru a da doar câteva exemple, obscurul obiect al dorinței a rămas eterna căutare a artiștilor suprarealiști. Inspirați de idealurile iubirii libere ale Revoluției ruse de la 1917 și de reacția respectivă inițială împotriva instituției căsătoriei, suprarealiștii s-au opus, la rândul lor, barierelor sociale. În plus, să ne amintim de „Cercetările asupra sexualității” publicate parțial în revista La Révolution surréaliste în 1928, care au marcat un angajament pe tema sexualității penalizat ideologic la acea vreme. În aceeași perioadă, dar și mai târziu, Claude Cahun, Unica Zürn, Leonora Carrington, Leonor Fini sau Dorothea Tanning experimentează în arta lor revolta împotriva condiției femeii, adică împotriva comportamentului prescris și a ideii că reproducerea este funcția ei cea mai importantă.
Printre numeroasele cărți ale lui Isou, care se reclamă direct din Casanova, D. H. Lawrence și James Joyce, scrierile erotice sau care teoretizează erotismul sunt la loc de cinste ([^8]). Ceea ce poate fi interpretată ca o agendă pornografică reflectă și o panică morală legată de penalizarea relațiilor între bărbați și femei și stigmatizarea libertăților sexuale în a doua parte a secolului XX. Pe urmele expresionismului și ale suprarealismului, letrismul a participat la rândul său la exprimarea eliberării sexuale, prin contestarea cenzurii. Concepția erotologică propusă de către creatorul Letrismului se conturează clar odată cu volumul Isou ou la Mécanique des femmes. Cele trei romane hipergrafice menționate mai sus marchează debutul unei faze decisive în cadrele ansamblului său teoretic, fază în care acestea, cu cuvintele lui Roland Sabatier,
se succed într-o ordine în același timp evolutivă și organică, se unesc în zona rafinamentelor senzuale, conținând date biologice, fiziologice, economice și culturale, definite ca o mecanică moștenită a pasiunii. ([^9])
Întâlnirea amoroasă se construiește, deci, potrivit unui proces înscris într-un context teoretizat. Pentru Isou, desenele-texte pe care le produce, la răscrucea dintre poetica letristă și erotism, trebuie privite mai puțin ca expresii ce încarnează fantasmele consumatorilor și mai degrabă ca discurs polemic. Isou este ostil suprarealismului din cauza „dezordinii termenilor și imaginilor”, pentru că acesta, după părerea lui, se îndepărtează de esențial și „se dovedește incapabil de a utiliza, într-un mod obiectiv, în orice domeniu al Cunoașterii și al existenței, conceptele pe care le inițiază. ([^10])” În consecință, automatismul privilegiat de suprarealiști „nu creează decât haos și vid” deoarece „suprarealismul pur este un simbolism superficial dadaist ([^11])”. Isou reproșează, deci, stilului suprarealist ceea ce el consideră „mecanica irațională pe post de sistem de fabricare a imitației, a produselor de serie prin intermediul asocierii libere ([^12])”. O altă „insuficiență ([^13])” suprarealistă este preeminența emoției estetice împotriva căreia Isou elaborează propriile sale concepții, fondate pe raționalitate și știință.
În cercetarea metodică a lui Isou, cuplul se manifestă în cadrele numite de el „sectorul cuceririi voluptoase”, obținute prin calculul probabilistic al tuturor posibilităților mecanice de „cucerire pasională integrală”, ce înglobează toate mijloacele senzuale posibile. El discută chiar și normele din „sectorul îmbrățișării”, care conțin „îmbrățișarea neîntreruptă pură”, dublată de „îmbrățișarea negativă” și „îmbrățișarea sugerată”; în continuare, „sectorul perversității”, după cum îl definește Isou, se referă mai întâi de toate la „multitudinea postùrilor posibile și imposibile” umane, animale, vegetale, materiale, cosmice, de gândire, care pot fi percepute de simțurile noastre în real sau în imaginar, în grade diferite și exprimate în formule matematice; apoi sectorul iubirii prodigioase, ce conține suma factorilor ideali complementari ai cunoașterii sau cel al mecanicii, seducției, îmbrățișării și perversității; și în sfârșit sectorul anti-iubirii, ce include anti-erotologia, completată de către anti-iubirea negativă și anti-iubirea fracțională sau neterminată. ([^14])
În cartea sa, Ways of Seeing, criticul britanic John Berger constată că, potrivit tuturor convențiilor, prezența socială a femeii este diferită de cea a bărbatului. Altfel spus, imaginea femeii este în mod tradițional limitată la un univers în care ea este „posedată” și „păzită” de bărbatul care o supraveghează ([^15]). Din punctul de vedere al studiilor de gen, spațiul public este saturat de imagini ale femeilor, dar care funcționează într-o lume a bărbaților, deoarece acceptă toate regulile patriarhale. Astfel, spectatorul ideal al acestei lumi este deja preconfigurat, pentru că personajul masculin este întotdeauna cel care privește, în timp ce personajul feminin se lasă privit ([^16]). În contextul reprezentării artistice, a ne imagina un nud masculin poate avea un efect violent asupra retinei, căci așteptările spectatorilor sunt categoric legate de nudul feminin. Care au fost soluțiile lui Isou la acest hățiș de complicații?
În primul rând, în cărțile lui se remarcă disocierea dintre narațiune și partea grafică. Trama epică nu este uneori decât un accesoriu necesar vizualului, bazat pe desenarea diverselor interacțiuni umane (de pilda, figura triplă a psihokladologui-psihanalist-psihiatru, fiecare pe umerii celorlalți, rămâne emblematică în Jonas) și de asemenea pe reprezentarea a numeroase raporturi intime, heterosexuale, homosexuale, zoofile sau cu ajutorul obiectelor. În Les Journaux des dieux, viziunea lui Isou asupra Genezei amintește indirect, prin scrierea hipergrafică figurativă de tip hieroglific, de caricaturile grotești, uneori concupiscente, executate de către călugări medievali în anluminuri fără legătură cu textul ([^17]). Desenatorul contemporan întreprinde o acțiune similară de desacralizare, ca un fel de o anacreontică actuală, o exagerare a stării de voluptate din timpul întâlnirii amoroase. Imaginile respective au o calitate umoristică neașteptată datorită multiplelor anacronisme decelabile pe post de obiecte și ustensile moderne în povestea biblică și de asemenea prin intermediul mai multor desene ireverențioase ce ilustrează capitole din Geneză ([^18]). Aspectul cel mai important al stilului grafic al lui Isou se leagă de manipularea vizuală a corpului, căci acesta nu devine util decât dacă este deopotrivă „corp productiv și corp aservit” pentru a relua ideea bine cunoscută a lui Michel Foucault. În Initiation à la haute volupté, precum și în Jonas, corpul „ca revelator al ineditului” ([^19]) este fixat printr-o repetiție perpetuă în registrul unei constante puse în scenă, de altfel, în Les Journaux des dieux exclusiv prin intermediul scrierii hipergrafice. Planșele, cu alte cuvinte, celulele în care locuiesc personajele, sunt desenate pornindu-se de la o scenă primitivă sau scenă originară (în sens freudian) care expune o dinamică biblică. Corpurile se află între cei patru „pereți”, comprimate între înscrisuri în multiple limbi, luate în stăpânire și încarcerate în acest tip de panoptic.
După părerea lui Frédéric Acquaviva, Initiation à la haute volupté este o odă adusă iubirii și femeii, o iubire prodigioasă, infinită, diferită de iubirea suprarealistă, căci se află sistematizată și explicată în ecuații matematice ([^20]). Titlurile capitolelor corespund diferitelor noțiuni din teoria lui Isou: „Baza erotică; Înfățișarea seducătoare totală și infinită; Seducția totală și infinită; Descrierea unei îmbrățișări; Erotismul pozițional; Figură a iubirii prodigioase; Oboseala infinită a iubirii; După iubire” ([^21]) În mijlocul orgiilor decadente ce amintesc de filmul noir Eyes Wide Shut de Stanley Kubrick, personajul principal, un asasin, caută o tânără martoră a unei crime, se îndrăgostește de ea și în final (atenție, dezvăluim intriga!) o ucide accidental înainte de a fi el însuși ucis. Raportul dintre posesie și iubire se revelează prin intermediul acestui personaj narator la persoana întâi, care este un colecționar de imagini, de gesturi și de momente intime cu femei. Monologurile sale dezvăluie un pornograf exasperat de predominanța hormonilor în societate și care își asumă sarcina de a-și pune întrebări asupra condiției masculine. Există o morală centrală, universală a existenței? A schimba întrebarea nu este decât o marcă dezonorantă a laxismului. Prezent în eboșă drept Jean le Hypergraphe/Ioan Hipergraful, Isou nu ratează ocazia de a se exprima asupra iubirii pentru a proclama de la bun început că femeia reprezintă absolutul dorinței.
În vreme ce personajul principal se află într-o relație amoroasă, de exemplu cu Véronique în Initiation à la haute volupté sau cu Simone și Geneviève în Jonas, celelalte femei, reale sau imaginare, revin în forță pe aceeași pagină prin intermediul unor imagini repetitive. Intimismul acestora nu ne dă iluzia de veridicitate, căci scopul lor este de a ne transmite angoasa, de a ne atrage în obsesie, în momentul de compulsiune mereu prezent. Doar prin intermediul nostru, al cititorilor, aceste imagini devin dezirabile, având nevoie de noi pentru a exista. Toate aceste aspecte sunt profund încrustate în corporealitatea gândită de Isou ca un decupaj senzual al corpului, conform unei abordări anti-mecaniciste, chiar un misticism al regenerării trupului „cu scopul de a ajunge la eternitatea concretă, la societatea paradisiacă” ([^22]).
Ruptura intervine în economia libidinală de fiecare dată când femeile trec la act. Tangibilitatea și textura lor, iluzia de a le atinge irump în paginile grafice intercalate printre narațiuni. Metamorfozate, ele se scurg în text ca un fel de fluid corporal pierdut și regăsit pe pagină drept scriitură, desen ori fragment de corp făcut bucăți. Obiecte reci în mod voluntar, femeile lui Isou au o calitate în același timp sculpturală și cinetică, traversând planșele într-o manieră cvasi-cinematică. De altfel, imaginea repetitivă a cuplului masculin-feminin îl bântuie pe autor în cuvinte și în imagini, iar biologia participă astfel la fantasma unei osmoze între corp și scris. În Jonas, care cuprinde un episod autobiografic într-un spital de psihiatrie, corpurile și alfabetele se multiplică. Descifrarea eșantioanelor alfabetice suprapuse sau supra-intercalate ne dă posibilitatea de a recunoaște pasaje în chineză, ebraică, greacă și arabă. În speță, fragmentele în ebraică fac o legătură subtilă cu dimensiunea mesianică și escatologică din Les Journaux des dieux, căci sunt extrase din Cartea lui Ieremia, în special din capitolul 31 ce cuprinde profeția întemeierii statului Israel. La acestea se adaugă fragmente în limba germană din partituri de cânturi liturgice sau din livretul de la Don Giovanni. Cuplurile-model declarate ale autorului sunt, după cum vom descoperi, Mme de Staël-Benjamin Constant, Apollinaire-Marie Laurencin, Marie și Pierre Curie ([^23]). Isou dă mai multe detalii aici legate de reprezentarea erotismul la suprarealiști: prin rafinarea erotismului, nimeni altul decât Georges Bataille a fixat valorile „la un nivel superficial și fals” ([^24]) și a considerat îmbrățișarea – étreinte ([^25]) în teoria lui Isou – ca o întoarcere la animalitate și la moarte, opusă religiei prin aceea că nu cunoaște dimensiunea divină a iubirii.
Cu toate acestea, discursul lui Isou se sprijină pe o fantezie a consimțământului, care confundă prezența femeii cu aprobarea avansurilor amoroase. De mai multe ori, tipologiile incarnate de personajele lui Isou devin personaje contrariate, aflate în căutarea plăcerii, dar departe de arhetipul masculinității sălbatice. În cele din urmă, aceasta demonstrează mecanismul prin care femininul poate ajuta la construirea unei relații pe care Isou o vede mai înainte de toate drept un instrument de măsură pentru teoriile sale asupra erotismului într-un proces care, în opoziție cu suprarealismul, nu se supune regulilor hazardului sau ale visului. Tezele lui Isou asupra erotismului nu corespund întru nimic umanismului sau unei libere dispoziții și proprietăți a mișcărilor și a gesturilor într-un spațiu de mare plasticitate. Desenele lui sunt o organizație carcerală care, aflată dincolo de iubire, creează un raport blocat între masculin și feminin într-o vastă construcție maleabilă aflată în mâinile autorului pe post de demiurg malefic. Acest spațiu vizual închis impune în mod paradoxal o eliberare a pulsiunilor, o nouă alchimie a dorinței dintre corpuri sub regimul unei ancorări predestinate în termeni de cucerire, de îmbrățișare, de perversitate, de iubire prodigioasă și de anti-iubire, în această ordine, pentru a relua termenii erotologiei lui Isou.
O atare conceptualizare a creațiilor pornografic-erotice ale lui Isou este implicit influențată, pe fond, de dezbaterile asupra reprezentării artistice și simbolice a corpului și de transformările în ordinea morală a societății. Analiza evoluției imaginilor în opera lui Isou ne permite să reperăm idei despre sex aflate la intersecția dintre etică și estetică. Din această perspectivă, Isou arată că statutul pe care-l dă scriitorul imaginii și discursului pornografic (trebuie să le considerăm ca simple expresii artistice? acte propriu-zise cu efect asupra realității? practici sexuale? – întrebările rămân deschise) contează mai mult decât conținutul acestora și definește prevalența imaginației în materie de circulație și de consum al erotismului. Acest eseu este, deci, deopotrivă o scurtă trecere în revistă a categoriilor erotice ale suprarealismului – cuplul, corpul, dorința – și un punct de reper pentru o serie de filoane profunde din opera insuficient studiată a lui Isidore Isou.
Note:
[^1]: Henri Béhar, Les Enfants perdus. Essai sur l’avant-garde (Copiii pierduți. Eseu despre avangardă), Lausanne, ed. L’Age d’Homme, 2002.[^2]: Isidore Isou, La Créatique ou la Novatique (1941-1976) (Creatica sau Novatica (1941-1976)), ed. Al Dante, Leo Scheer, 2003.
Henri Béhar, Les Enfants perdus. Essai sur l’avant-garde (Copiii pierduți. Eseu despre avangardă), Lausanne, ed. L’Age d’Homme, 2002.
Isidore Isou, La Créatique ou la Novatique (1941-1976) (Creatica sau Novatica (1941-1976)), ed. Al Dante, Leo Scheer, 2003.
[^3]: Catharine MacKinnon, „Francis Biddle’s Sister : Pornography, Civil Rights, and Speech”, Feminism Unmodified: Discourses on Life and Law, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1987, p. 166.
[^4]: Isidore Isou, La Créatique ou la Novatique, op. cit., p. 15.
[^5]: Pentru mai multe detalii, a se vedea Michel Foucault, „Préface à la transgression”, Critique, nr. 195-196, august-septembrie 1963.
[^6]: Vladimir Nabokov, „On a Book Entitled Lolita”, Lolita. London, Penguin, 1995. p. 311.
[^7]: A se vedea Ruwen Ogien, La Panique morale, Grasset, 2008.
[^8]: Isou a lucrat pentru scurtă vreme între 1956 și 1957 pentru revista erotică V. Lista completă a lucrărilor lui Isou despre dragoste și erotologie se găsește pe site-ul Lettrisme: http://www.lelettrisme.org (pagină consultată pe 23.05.2015).
[^9]: Roland Sabatier, „Les Théories du Lettrisme. L’Érotisme” http://www.lelettrisme.org/#!rotologie/c12b2 (pagină consultată la 23.05.2015).
[^10]: Isidore Isou, La Créatique ou la Novatique, op. cit.,, p. 180.
[^11]: Ibid., p. 181.
[^12]: Ibid.
[^13]: Ibid., p. 182.
[^14]: Pentru acest rezumat al teoriilor lui Isou îi suntem recunoscători lui Roland Sabatier, care le-a explicat în articolul „Le dit et le lit dans Initiation à la haute volupté” („Ce se spune și ce se citește în Inițiere în înalta voluptate”), apărut pentru prima dată în 1999 în catalogul expoziției „Isidore Isou : Initiation à la haute volupté” (Isidore Isou: Inițiere în înalta voluptate) la Milano și reluat în Lettrisme. Vue d’ensemble sur quelques dépassements précis (Letrismul. Imagine de ansamblu asupra câtorva evoluții precise), La Seyne-sur-Mer, Villa Tamaris, 2010, p. 69-73.
[^15]: John Berger, Ways of Seeing, London, Penguin, 1972, p. 46.
[^16]: Ibid., p. 64.
[^17]: A se vedea Jean Wirth (coord.), Les Marges à drôleries des manuscrits gothiques (1250-1350), Genève, Droz, 2008.
[^18]: Isidore Isou, Les Journaux des dieux (chapitre 1) precedat de Essai sur la définition, l’évolution et le bouleversement total de la prose et du roman, Aux Escaliers de Lausanne, Paris, 1950/51.
[^19]: Isidore Isou, La Créatique ou la Novatique, op. cit., p. 10.
[^20]: Frédéric Acquaviva, “Initiation sur High Censorship”, Isidore Isou. Hypergraphic Novels (1950-1984) , Institutul Cultural Român din Stockholm, Stockholm, 2012, p. 61.
[^21]: Isidore Isou, Initiation à la haute volupté, op.cit.
[^22]: Isidore Isou, Jonas ou le corps à la recherche de son âme, op. cit., p. 27.
[^23]: Ibid., p. 408.
[^24]: Ibid., p. 20.
[^25]: De la verbul étreindre – a strânge cu forță (n.tr.).
traducere din limba franceză de Lavinia Braniște
Articol apărut inițial în „Mélusine” Nr. XXXVI,
Dosar special: Masculin-Feminin, Paris, martie 2016
Cosana Nicolae Eram este conferențiar universitar la University of the Pacific, California, critic şi traducător. Absolventă a Universității Bucureşti unde a predat în cadrul Programului de Studii Americane, a publicat eseuri şi articole despre literatura româna, americană, franceză şi universală, precum şi lucrări axate pe tematica studiilor culturale. A tradus în româneşte mai multe romane şi volume de specialitate. În anul 2003, şi-a susținut teza de doctorat în România cu titlul Problemele canonului literar cu ilustrări americane, din care a rezultat volumul Canon Canonic – Mutații valorice în literatura americană, apărut la Editura Univers Enciclopedic. În 2010 a terminat un al doilea doctorat la Universitatea Stanford, cu o dublă specializare în literatura franceză contemporană şi studii interdisciplinare umaniste.
