LUNA MIGUEL:
„Poezia este într-un moment de glorie acum”
Emanuela Ignățoiu-Sora: Am citit că atunci când erai mică nu erai un mare cititor de literatură din cauza părinților tăi, care lucrau în domeniu, dar după un timp ți-ai dat seama că de fapt ăsta era un privilegiu. Cum a fost de fapt să crești într-o casă unde ai fost înconjurată de literatură?
Luna Miguel: La început era oribil, pentru că ai mei mă puneau să citesc și-mi ziceau că trebuie să citesc trebuie să citesc trebuie să citesc și eu nu, nu, vreau să mă joc, vreau să mă joc, dar cu timpul mi-am dat seama că era interesant. Ei citeau foarte mult și de multe ori făceau glume și referințe livrești. Mereu citeau și când călătoream mergeam doar în locuri care aveau legătură cu literatura: hai să vedem mormântul lui Antonio Machado și tot așa, de fiecare dată, și încet-încet a început să-mi placă, așa c-am reușit să-l descopăr pe Bukowski înainte de a intra la liceu. Tata mi-a dat Șuncă pe pâine când aveam unsprezece ani, deci eram foarte mică, dar el e destul de nebun încât să-mi dea o carte despre traume și futut și lucruri de genul ăla, dar asta nu m-a oprit să le citesc mai departe și să-mi placă. Am început cu Bukowski, am continuat cu generația beat și cu Raymond Carver, în general americani. La doisprezece-treisprezece ani deja simțeam că era o lume magică. Și, cum ai mei aveau multe cărți în casă, puteam să-i descopăr pe toți puțin câte puțin. Așa că până la urmă trebuie să le mulțumesc că m-au bătut la cap.
E.I.S.: Mă bucur că l-ai menționat pe Bukowski, pentru că următoarea mea întrebare era despre el. I-ai descoperit pe el și pe Salinger când aveai unsprezece ani, prin tatăl tău, și mă întrebam dacă ți-a explicat vreodată de ce ți l-a arătat pe Bukowski la momentul respectiv.
L.M.: E profesor de literatură la liceu și știe că atunci când unui copil nu-i place să citească trebuie să-i dai ceva ce-l interesează.
E.I.S.: Bănuiesc că te-ai întors la cărțile lui Bukowski, ale lui Salinger, mulți ani mai târziu. Ți s-a schimbat într-un fel imaginea despre ele?
L.M.: Da, s-a schimbat. Cred că Bukowski e scriitorul perfect pentru tinerii care vor să citească și să scrie. Când i-am recitit romanele, care sunt bune, sigur, nu am mai avut impresia că-mi deschid ochii, cum a fost la-nceput. Pe de altă parte, poemele i le mai citesc și recitesc și acum și mi se par cu adevărat importante pentru că acolo sunt niște lucruri foarte frumoase ascunse în spatele unor cuvinte și imagini urâte. Un exemplu foarte bun e poemul cu pasărea, care e preferatul meu și în același timp cel mai cunoscut poem al lui Bukowski: pe de o parte figura tandră a păsării, care e asociată de obicei cu ceva siropos, și pe de altă parte explicația lui: eu nu pot să vorbesc de păsări pentru că n-o să-mi mai cumpere nimeni cărțile în Franța, pentru că cititorii mei de acolo vor să vadă lucruri despre prostituate. Atunci ai o dublă interpretare: amuzantă și tandră.
E.I.S.: Ai început să scrii la treisprezece ani și ai publicat o carte înainte de a împlini 20 de ani: Estar enfermo.
L.M.: Da, am publicat prima carte la nouăsprezece ani. Am început s-o scriu la cincisprezece-șaisprezece ani, așa că Estar enfermo nu-i chiar o carte pentru mine, sau cel puțin nu o carte-carte, e ca o recuperare a poemelor pe care le-am scris între cincisprezece și optsprezece ani. Atunci, la nouăsprezece ani, lucram la Poetry is not dead, dar prietena mea, Elena Medel, care apare și ea în „Zona nouă” și care are o editură micuță, mi-a propus să public poemele astea. E o carte de cincizeci de pagini, cu poeme scurte apărute pe rețelele de socializare dinaintea Facebook-ului. Ei i-au plăcut, așa că am fost de acord.
E.I.S.: Ți-ai recitit poemele de-atunci? Ce crezi despre ele?
L.M.: Mi-e un pic rușine. Nu, glumesc, dar e curios că se repetă mereu aceleași teme: boala, corpul și așa mai departe, dar privite din puncte de vedere diferite. Estar enfermo nu vorbește atât despre boala propriu-zisă, cât despre boala literaturii. Despre momentele în care te-mbolnăvești și singurul medicament sunt cărțile, ceva de genul ăsta. Și încet, încet am ajuns la ultima mea carte, La tumba del marinero, care e tot despre boală, dar despre boala mamei mele. Atunci mi-am dat seama că în realitate e vorba de etape, că treci de la una la alta și, chiar dacă ți-e un pic rușine cu ce-ai făcut înainte, e frumos să vezi că se întâmplă din nou și să-ți dai seama că n-ai fi putut să scrii cartea asta fără poemele oribile de la-nceput. De asta mi-e un pic rușine cu ea, dar mi-e și drag de ea.
E.I.S.: E foarte interesant că zici asta pentru că la un moment dat m-am întrebat, dat fiind că ai început să scrii atât de timpuriu, dacă nu simți că la un moment dat o să îți pierzi abilitatea sau dorința de a scrie. Și m-am gândit la Rimbaud, pentru c-ai fost comparată cu el, așa că am putea să vorbim puțin și despre situația lui.
L.M.: Bine, el a fost un geniu. Nu mă pot compara cu el. Presupun că te referi și la modul lui de viață, pentru că spre sfârșit modul lui de viață a fost un poem, cu călătoria în Africa și așa mai departe, era pur și simplu un poem ambulant. În ceea ce mă privește, tot timpul mi-e frică să nu mă opresc din scris, dar cred că scrisul o să fie mereu aici. Majoritatea lucrurilor pe care le scriu în jurnalul meu sunt, sau cel puțin par poeme. În plus, sunt jurnalistă în Barcelona, așa că scrisul face deja parte din rutina, din munca mea. Și acum, după moartea mamei mele, am preluat editura ei, așa că lucrez și ca redactor, și așa citesc multă poezie. Nu-mi mai rămâne decât să plec în Africa…
E.I.S.: Ai zis la un moment dat că un poet nu trebuie să citească doar poezie, ci și proză și să se uite la filme, să călătorească. Ce te inspiră, care e procesul tău de scriere?
L.M.: Totul depinde de perioada prin care trec. De exemplu, La tumba del marinero e o carte despre prima dată când am plecat de-acasă și m-am mutat cu iubitul meu, acum vreo patru ani, și despre maturizare. A fost o coincidență că atunci când am plecat eu de-acasă, mama s-a îmbolnăvit de cancer, și am plecat să studiez și să lucrez chiar atunci când ea avea mai mare nevoie de mine și toată perioada asta m-a făcut să scriu La tumba del marinero. Așa că am început să citesc lucruri despre mare, despre boli, lucruri mai tehnice, medicale. De exemplu, acum am terminat o carte foarte scurtă care se numește Los estomagos și care e despre animale, vegetarianism, veganism, așa că am citit mult despre asta, despre temele astea. De exemplu, Ted Hughes, care are un imaginar foarte vast în ceea ce privește animalele, sau Sylvia Plath. Acum lucrez la ultimele poeme din jurnal, din care Cătălina a tradus deja. Imaginarul sirenelor mă interesează mult, pentru că atunci când mama a murit i-am aruncat cenușa în mare – pentru mine e un fel de specie de sirenă acum și de-asta mi-am tatuat una pe antebraț. Mă interesează recuperarea mitologiei, lucru pe care nu l-am făcut niciodată. Vreau să descopăr mitologia greacă, așa că ăsta e unul din motivele pentru care inspirația depinde și de viață. Dar îmi place foarte mult să mă documentez. Dacă mă interesează vegetarianismul, mitologia, sau, eu știu, apa, citesc tot, absolut tot ce prind despre vegetarianism, mitologie sau apă. Cred că un poet trebuie să muncească mult, dacă abordezi o temă trebuie s-o cunoști, adică să citești și să te documentezi la fel ca un om de știință.
E.I.S.: Am citit recent eseurile lui T.S. Eliot și el spunea că un poet trebuie întotdeauna să aibă conștiința trecutului și a trecutului literar. Mă întrebam care este poziția ta în ceea ce privește tradiția literară, mai ales că faci parte din categoria poeților tineri.
L.M.: Eu cred că sunt două lucruri distincte. Pe de o parte mă interesează poezia celor tineri din România, din S.U.A., Franța etc. și caut mereu, unul dintre cele mai importante lucruri pentru mine e să cunosc oamenii apropiați de vârsta mea care fac poezie în colțuri diferite ale lumii. Pe de altă parte nu putem, bineînțeles, să negăm trecutul, tradiția, iar pentru mine sunt importanți anii ‘40-‘70 ai literaturii americane, în timp ce din Spania îmi plac Lorca și generația ‘27. Preferații mei sunt Vicente Aleixandre și Luis Cernuda. Acum descopăr America Latină. Trebuie să-mi fac un plan, nu știu cu ce să-ncep: i-am citit pe doi dintre marii scriitori ai literaturii sud-americane, Bolaño și Nicanor Parra. Cred că trebuie să existe o ordine în toate astea, de exemplu acum îi citesc pe englezi, pe suprarealiștii francezi. Trebuie s-o iei, cred, încetul cu-ncetul, de exemplu anul trecut i-am citit pe Max Blecher și pe Nichita Stănescu și tot ce-am apucat din literatura română, îmi doresc să existe traduceri, nu neapărat din cei mai recenți, cum e Mircea Cărtărescu.
E.I.S.: E interesant faptul că majoritatea scriitorilor foarte cunoscuți sunt bărbați, generația beat îi are pe Ginsberg și Burroughs, generația ‘27 îi are pe Lorca și Aleixandre și ai spus cândva că ți se pare că-i mult mai greu să fii femeie și să scrii decât să fii bărbat și să scrii. Poți să ne spui mai multe despre asta?
L.M.: Cred că asta se întâmplă acum. Dacă m-ai pune s-aleg cei mai buni poeți spanioli sau americani din ultimii ani, toți sunt femei. Iar din România, de exemplu, poeta mea tânără preferată e Rita Chirian. Cred că femeile au niște voci mult mai puternice acum, cred că lumea editorială le acordă mai multă atenție. Ultimele premii literare mari: Alice Munro (Nobel) și Donna Tartt (Pulitzer). Și atunci cred că acesta e un moment bun pentru ca percepția despre literatură să se schimbe. Și un alt lucru bun este că, cel puțin în Spania, editurile și publicațiile literare au început să recupereze texte ale poetelor mai vechi, de exemplu din suprarealismul francez, format predominant din bărbați, dar acum au început să o publice și pe Joyce Mansour, pe care n-o cunoștea aproape nimeni. În Spania se pregătește o antologie a femeilor din generația beat.
Sunt figuri importante, Sylvia Plath, Virginia Woolf, Anne Sexton, dar, insist, cred că acum e momentul. Dacă citești numărul din „Zona nouă” în care au apărut 10 poeți spanioli, cele mai bune sunt Berta, Layla, Elena. Nu știu de ce, dar se întâmplă. Și sunt fericită că sunt aici în momentul ăsta, și că noi schimbăm lucrurile.
E.I.S.: Da, știi, chiar sper asta. Pentru că pe de o parte, da, avem scriitoare de tipul Virginia Woolf sau Alice Munro și majoritatea oamenilor care studiază literatura sunt femei, dar, pe de altă parte, în pozițiile de top se află bărbați. Deci există o diferență care se vede și în literatură. Și într-un fel, autoritatea literară este stabilită prin manuale, iar acolo sunt puține femei.
L.M.: În Spania, toate editurile importante, cum sunt Random House, Planeta etc., toate sunt pline de femei, dar în vârful piramidei e mereu un bărbat. Un bărbat bătrân, un bărbat urât și un bărbat idiot. Și jos sunt toate femeile care încearcă să publice ce își doresc, dar nu pot, pentru că sfânta treime a editurii e un bărbat. Se întâmplă în toate instituțiile importante, dar și în cele mai mici. Iată, la revista la care lucrez în Barcelona, „Playground”, șeful nostru e bărbat, dar un bărbat foarte tânăr, are 30 de ani și toți avem în jurul vârstei ăsteia, încercăm să facem mediul în care lucrăm să fie woman-friendly, dar nu în sensul în care să ne facem unghiile împreună, ci să putem vorbi și despre menstruație, avorturi, sarcini, despre literatura feminină și altele.
E.I.S.: De fapt, chiar voiam să te întreb dacă te consideri o poetă feministă. Și întrebarea mea se referă la temele cu tentă sexuală, care sunt recurente în poezia ta. Și îmi pare bine că abordezi temele astea, pentru că sunt rar întâlnite la femei. Din nou, ne lovim de preconcepțiile bărbaților în legătură cu asta.
L.M.: Bine, aici e o problemă, pentru că eu nu știu dacă sunt feministă, adică nu m-am gândit niciodată la asta. Acum se vorbește mult despre feminism, în presă, în eseuri și așa mai departe, dar eu cred că sunt mai mult practică decât teoretică. Nu mi-am impus niciodată să fiu feministă, sau să scriu vreun eseu despre feminism, mai degrabă fac lucruri care ar putea să ajute imaginea femeii să devină mai puternică. Cam acum doi ani și jumătate am scos o antologie de poezie în Spania, Sangrantes, despre menstruație, în care sunt poete foarte cunoscute în Spania, și poete tinere, cea mai tânără cred că e născută în ‘95. E o antologie cu vreo 20 de autoare, foarte diferite între ele, dar toate vorbesc despre sânge, sânge care se poate referi la maternitate, la sex etc. Diverse feluri de aborda aceeași temă, sângele. Sigur, la început oamenii au fost destul de uimiți, dar încetul cu încetul și-au dat seama că trebuie să se vorbească despre aceste lucruri. De aceea eu niciodată nu m-am considerat feministă, dar cred că sunt o persoană care luptă pentru ca femeile să poată vorbi despre ce vor ele, să poată fi lideri și să poată trece prin istorie fără să li se întâmple ce i s-a întâmplat lui Joyce Mansour sau altor poete din generația beat.
E.I.S.: Ai spus la un moment dat că poezia e o artă marginală, dar că tinde să capete proporții odată cu internetul. Să trecem la această chestiune cu poezia și internetul. Odată cu apariția noilor tehnologii, crezi că o să se schimbe percepția noastră despre literatură, crezi că o să apară un nou tip de poezie sau o nouă lume pentru poezie?
L.M.: Un poet american, Steve Roggenbuck, zice că înainte poezia era pentru cei din mediul academic, pentru oamenii care se închideau în bibliotecă și citeau pe ascuns. Acum poezia e pentru toată lumea, grație internetului, prin care se răspândește foarte ușor. Să luăm generația tânără de poeți nord-americani care vor fi traduși în „Zona nouă”. Ei au început vorbind pe Facebook sau pe Skype. Comunicau între ei cu ajutorul internetului, făceau lecturi, discutau, dezbăteau și dintr-o dată s-au trezit înființând edituri micuțe care scoteau cărți destul de prost editate, dar care se vindeau repede, trimise prin poștă. Așa au apărut autori cum sunt Tao Lin, Dorothea Lasky, care acum publică la edituri cunoscute, dar care timp de vreo 10 ani au publicat pe internet. Cred că asta se întâmplă acum și în Europa. Noi, spre exemplu, am construit o rețea care se numește Los Perros Romanticos, în care poeți din Mexic, Peru, Argentina, Spania încearcă să facă ce au făcut poeții nord-americani. Săptămâna viitoare ne vom înregistra citind poeme în direct și o să postăm filmarea pe YouTube, pentru ca toată lumea să vadă despre ce e vorba. Și atunci, chiar dacă suntem departe unul de celălalt, ne vom găsi. Cred că asta a făcut internetul. La 13 ani, niciunul dintre prietenii mei nu-l citise pe Bukowski și dintr-o dată am cunoscut-o pe internet pe Laura Rosal, care citea și ea poezie. Ea locuia în Sevilla, eu în Almeria. Și am început să vorbim despre poezie și multe altele. Ca ea mai sunt multe persoane cu care m-am împrietenit așa. Oameni de vârsta mea, cum sunt Vlad Pojoga sau Cătălina Stanislav. Pe ei nu i-am mai văzut de un an, și e ca și cum ne-am fi văzut zilnic, îi am pe rețele sociale, ne trimitem poeme. Suntem o comunitate care crește, apar oameni din ce în ce mai tineri, despre care n-ai fi crezut că îi poate interesa literatura, care însă discută și fac schimb de cărți: uite, ia cartea asta, ia noul drog.
E.I.S.: Poeți ca Tao Lin, Noah Cicero fac parte din ceea ce se numește ALT LIT (literatură alternativă). Poți să ne spui mai multe despre această mișcare?
L.M.: Mă interesează foarte mult asta pentru că am început să îl citesc pe Tao Lin când aveam 15 ani. I-am descoperit blogul, probabil căutând pe Google: îmi amintea de Bukowski, de sinceritatea aia, de felul ăsta de a scrie, de parcă ai scrie într-un jurnal, dar un jurnal pe care îl arăți tuturor. Vorbea despre noi tehnologii, de droguri, de petreceri, de lucruri foarte intime. Și cu timpul i-am descoperit pe toți ceilalți. Eu, când am început să vorbesc despre ei pe blogul meu, nu i-am numit nici ALT LIT, nici New Society, îi numeam New Spleen, pentru că semănau puțin și pentru că era un alt mod, mai ciudat, de a-i descrie. Și dintr-o dată au început cu Literatura alternativă, cu ALT LIT, care mie mi se pare un termen care pe ei îi sperie. A da nume unei generații produce mereu teamă, mai ales că e vorba de o generație care nu a scos încă multe cărți, dar cred că e un nume bun pentru toți oamenii ăștia care au început să facă literatură prin intermediul internetului, care relaționează prin internet și au edituri micuțe, și care, surprinzător, au reușit să ajungă foarte citiți, fără să publice la edituri mari, fără ca „New York Times” să le facă review-uri la cărți. Nu există agenți sau există edituri mari care să îți plătească toate călătoriile, dar te pui pe picioare singur. Cred că cel mai mare avantaj al ALT LIT-ului e că a reușit să schimbe maniera de a publica și de a relaționa cu publicul. Uite, de exemplu aici aveți Casa de Editură Max Blecher, e un proiect cu oameni tineri, o editură cu totul diferită de celelalte. Și ALT LIT-ul e ceva de genul ăsta, dar la un nivel mai mare. Acum Tao Lin e, poate nu la fel de important, dar aproape la fel de important ca Zadie Smith.
E.I.S.: Mai am două întrebări. Ai vorbit despre colaborări și relații între oameni și cred că mișcările noi sunt în strânsă legătură cu asta. Ceva nou pentru poezie. Fiindcă înainte aveam imaginea asta solitară, tragică a poetului. Și acum avem o colaborare efervescentă.
L.M.: Motivul pentru care poezia este într-un moment de glorie acum e faptul că poetul vrea să relaționeze cu oamenii și să împărtășească. Dorothea Lasky spune că Poezia adevărată e o petrecere, o petrecere nebună la care se poate întâmpla orice. Nu ar trebui să conteze dacă poemele pe care le scrii sunt triste sau vesele, pesimiste sau optimiste. Cred că, în final, totul e o petrecere și că scriitorii trebuie să se reunească, să colaboreze.
E.I.S.: Ultima mea întrebare. Având în vedere tot ce am discutat, cum vezi tu viitorul, pentru poet și pentru poezie?
L.M.: Sper că va fi plin de viață, din ce în ce mai globalizat. De exemplu, rețeaua 89plus e o rețea pentru tineri scriitori făcută de un curator foarte faimos și un tânăr artist. Au creat o rețea globală în care să reunească scriitori și artiști care s-au născut după ‘89 și m-au invitat la Londra. După ce am fost în Sibiu anul trecut, am plecat la Londra la o lectură și am fost acolo cu poeți din Londra, din Statele Unite, Italia etc. Acum ei au început ceva care se numește Poetry will be made by all, în care vor să publice o mie de cărți semnate de o mie de poeți tineri de toate naționalitățile, care să se poată descărca gratuit de pe internet. Cred că asta e una din primele platforme importante în acest sens, cel mai bine ne arată asta chiar numele ei. Cred că ăsta este moto-ul, ceea ce ar trebui să ne tatuăm pe corp. Nu știu cine vor fi marii poeți ai generației noastre, care vor fi marile cărți ale generației noastre. Dar ne vom aminti că ne-am distrat, am adunat mulți oameni, am făcut călătorii mari și conexiuni importante. Un prieten din Peru pe care îl cunosc doar de pe internet, Kevin Castro, e prieten cu Vlad acum. Vorbesc și-și trimit poeme din locuri atât de diferite, România și Peru, ce nebunie, nu? Cred că asta e definiția viitorului: Poetry will be made by all.
Traducere de Cătălina Stanislav și Vlad Pojoga