Ioan Es. Pop în atelierul lui Aurel Vlad
Foto © Remus Andrei Ion
Ioan Es. Pop (1958-2024) a absolvit în 1983 Filologia la Baia Mare, fiind apoi repartizat ca profesor de limba și literatura română în Ieud. După șase ani de activitate didactică renunţă la profesorat și, în toamna anului 1989, pleacă la București și se angajează ca muncitor necalificat la Casa Poporului. După 1990, lucrează la revista „Luceafărul” și face parte din gruparea 90-istă, debutând în 1994 cu Ieudul fără ieșire, urmat de Porcec (1996), Pantelimon 113 bis (1999), Podul (antologie, 2000), Rugăciunea de antracit / The Anthracite Prayer (antologie, 2002), Petrecere de pietoni (2003), Confort 2 îmbunătățit (2004, împreună cu Lucian Vasilescu), Lumile livide / The Livid Worlds (antologie, 2004), No Exit (antologie, 2007), Unelte de dormit (2011), Căderea-n sus a corpurilor grele (antologie, 2012), Nicăieri.ro (antologie, 2012), 1983. marș. 2013. Xanax (2013), Arta fricii (2016), Opera poetică (2016), Un somn pe scaunul electric (2020).
I-au fost decernate mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul ASPRO, Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, Marele Premiu al Festivalului Internațional „Nichita Stănescu” și Premiul Național de Poezie „Lucian Blaga”, iar cărțile sale au fost traduse în franceză, engleză, spaniolă, italiană, suedeză, bulgară.
aici viața se bea și moartea se uită (Cartier, 2024), în selecția lui Sorin Despot, este prima antologie postumă din opera lui Ioan Es. Pop.
TONI CHIRA
Cum să moară Poetul?
„Prin urbea cu opt mii de limuzine,
Caleașca ei e trasă de opt fluturi.”
Cu ani în urmă, la Bistrița, Ioan Es. Pop mi-a dăruit aceste versuri, ca răspuns la provocarea mea de a scrie un poem împreună. Am avut parte atunci de un sentiment straniu: nu am înțeles cum autorul uneia din cele mai întunecate lumi ale poeziei noastre mi-a putut oferi o mostră de candoare. Pentru cei care l-au cunoscut mai bine, poate să pară răutăcioasă și nedreaptă afirmația mea, având în vedere, lucru pe care l-am sesizat și eu mai apoi, blândețea acestui om. Dar eu aveam șaptesprezece ani în acel moment și venisem însetat de întuneric.
De întunericul lui.
Rece, ironic, dar nu resemnat.
Este prea puternică, prea precisă, prea violentă expresia lui poetică, universul lui, oricât de dezagregat, de marginal, oricât de înțesat cu personaje damnate, toate acestea nu mi-au inspirat niciodată că ar fi opera unui resemnat, care și-a pierdut până și voința de a se întoarce printre oameni, de a se salva, care a acceptat că este zidit în afara lumii. Din contră, în poezia lui încă se mai găsește forță de a implora, chiar înjurând, bălăcărind sacrul. Iar cel care mai are forță de a implora nu poate să fie osândit. Rugăciunea celui care se roagă printre hălcile însângerate, a celui care se simte amenințat de viața veșnică, care știe că sufletul se află acolo unde se află durerea, sunt zeci de situații în care omul din poeziile lui Es. Pop își ridică privirea și nu vede nimic. Și totuși, privirea lui țintește cu încăpățânare cerul. Și nu e doar privirea lui. Poți simți mulțimile de ochi din spatele ochilor lui, care-l împing să vadă înainte, perechi-perechi de lentile din carne vie în care se reflectă clar golul. Cu ce se umple acest gol, care nu descurajează, care obsedează și înspăimântă? Cu păpuși ferfenițite, cu un dumnezeu maimuțărit, parcă menit să îl înfurie pe cel real și absent, să îi stârnească măcar greața, Ioan Es. Pop a reușit să transforme flecăreala în intuiție metafizică.
Farmecul faustic al poeziei lui mi-a servit drept adăpost, a fost buncărul unde m-am refugiat și, în tăcere, am deprins știința de a asculta sunetele unor alte lumi, lumi cu care poezia lui intră mereu în coliziune. Apoi au venit boala și moartea. În ultimele sale luni de viață, Ioan Es. Pop a fost internat la Beclean. Am știut că este acolo. Ba chiar am fost invitat să merg și să îl văd. Și ar fi fost o nimica toată să mă duc, doar Dejul este la o aruncătură de băț de Beclean. Chiar și dacă nu ar fi fost, îi datoram prea mult ca să nu merg. Și totuși, nu m-am dus. Nu am putut să mă duc știind că ar fi ultima oară când îl văd. N-am vrut. N-am… Îmi dau seama cât de singur trebuie să te fi simțit acolo, departe de toți, cu o perspectivă atât de limpede a morții încât o puteai atinge, dar ceva s-a blocat în mine, Ioan Es. Apoi ai murit. Mi s-a părut imposibil. Mi-am amintit povestea pe care mi-a spus-o o prietenă, cum ea, după moartea lui Leonard Cohen, s-a întors acasă și a început să plângă, întrebându-se în mod repetat „Cum să moară Poetul?”. Chiar așa: cum să moară Poetul?
IOANA TĂTĂRUȘANU
Eleganța moralei
| fragment din postfața antologiei
aici viața se bea și moartea se uită
(Editura Cartier, 2024) |
Când îl întâlneam, în după-amiezile ultimului an, aproape zilnic, la terasa Intermacedonia de lângă blocul unde locuia, era mai mereu la masă alături de câte un tovarăș care perora nevoie mare… în chestiuni culturale, se-nțelege. L-am observat cu îndârjire și fascinație, de la câte-o masă apropiată, luni în șir, cum nu intervenea cu orele, afară de ocheada schițată ospătăriței pentru încă o vodcă. Afișa numai un zâmbet senin care lăsa să se-nțeleagă că asculta atent perorațiile celui din față. Mi-am imaginat adesea antrenamentul dătător de anduranțe magice în a-l asculta la nesfârșit pe celălalt, de care Ioan Es. Pop a avut parte prin birturile de sat pe care le-a cunoscut și despre care a scris. Numai că anduranța cere efort. Or, e limpede că, în cazul lui, blândețea și postura ascultătorului nu erau compromis, ci o formă de prietenie a celor născuți proscriși, un soi de complicitate care triază. În fond, oricine se putea așeza pe scaunul din fața lui Ioan Es. Pop să-și agite crucea, precum preotul din poemul său, pe fereastra altarului, în timpul unei liturghii. Țin la această amintire nu pentru aura care, mi se poate reproșa, se prelinge din ea ca din tablourile canonice cu scriitori, ca din tabletele preluate din memorii preluate de manuale școlare preluate de subiectele examenelor de titularizare. Și nici fiindcă perspectiva îmi aparține – a sleit Facebook-ul de epitafuri. Notăm, mai degrabă, tăcerea sau chiar delimitarea unora din generația mea, ba chiar și dintre cei din generația antologatorului, de unul dintre poeții care ne-au făcut să descoperim poezia din afara programelor și să ne minunăm, adolescenți fiind. E o delimitare petrecută nu pe criterii de gust, căci până și acestea devin, cu vârsta, din exaltări și elanuri negaționiste, îngăduințe; ci pe criterii, mă tem, ideologice. La ce bun trecutul, și mai ales trecutul literaturii autohtone? Și dacă totuși zicem că la nimic, măcar întâlnirea noastră adolescentă cu literatura și mirarea care i-a urmat, tot să merite ceva.
SORINA RÎNDAȘU
●
Există doi scriitori din literatura română pe care îi citesc și recitesc, nu ca să învăț să scriu, nu pentru a deprinde tehnici, nu pentru a-mi lărgi „orizontul cunoașterii”, ci pentru a mă regăsi, de cele mai multe ori. Mă refer la Mariana Marin și la Ioan Es. Pop. Cu prima am fost contemporană exact douăzeci și două de zile. Pe Ioan Es. Pop l-aș fi putut cunoaște, dar n-a fost să fie. Cred că i-am înțeles însă tipul de sensibilitate, modul psihic de a se raporta la lume și la el însuși.
„Fără ieșire” e alăturarea de cuvinte care a avut un impact major asupra mea pentru că numea chiar realitatea mea personală, convingerea mea cea mai intimă. Nu cred că erau gândurile unei adolescente ce se simțea captivă în propriul spațiu domestic, cum sunt convinsă că nici Ioan Es. Pop nu s-a referit neapărat la Ieud sau nu doar la Ieud. Întreaga sa operă stă sub semnul acestei sintagme. Și Unelte de dormit și Arta fricii sunt tot variante ale acelei expresii verdict: „fără ieșire”. Ce altceva ar putea exprima Pantelimon 113 bis?
Nu vreau să spun cu asta că toate cărțile ulterioare celei publicate în 1994 sunt reluări sau rescrieri ale volumului de debut, ci că există un pattern, un mod de a vedea și de a resimți/suporta lumea care, în mod inevitabil, traversează toate scrierile acestui autor. De acest lucru ne putem da seama chiar și atunci când Ioan Es. Pop își lua propriile teme în răspăr sau când inventa personaje sau măști în spatele cărora încerca să se ascundă. Pendularea continuă de la camuflarea realităților la realitățile transparente, asta este suprema dovadă a autenticității sale. Așa s-ar putea explica și faptul că poeții scriu despre tristețe, disperare, inadaptare sau teamă chiar și atunci când sunt fericiți.
Toni Chira (n. 2003) studiază Filosofia la Universitatea „Babeș-Bolyai” și e prezent cu poezie în cele mai importante publicații românești.
Ioana Tătărușanu (n. 2001) este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității București, poetă și cronicară.
Sorina Rîndașu (n. 2003) a publicat poezie, cronică literară și interviuri. După debutul timpuriu cu Paisprezece vieți și încă o eternitate (2018), a revenit cu Regatul disfuncției (2024).
Numărul 34 (2/2024) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: