TEODORA COMAN
Trips, heroes & love songs, Florentin Popa, Casa de Editură Max Blecher, 2013
Factorul de inovație al artei contemporane, inclusiv în literatură, mizează pe efectul de provocare, de bulversare a cititorului printr-o „violență socratică”, o necesară dezvățare de inerțiile și rutinele receptării cu eficiența unui șoc electric. Titlul volumului lui Florentin Popa, apărut la Casa de Editură Max Blecher, fixează tocmai țintele de atac, punctele vulnerabile ale conceptului de poezie, care poate – și trebuie! – extins dincolo de ce au reușit până acum poeticile noastre performative sau experimentale.
Poetul își asumă ipostaza unui hacker care face (ab)uz de abilitățile digitale prin malfuncționarea/virusarea automatismelor lingvistice de maximă plictiseală și securitate, experimentând satisfacția unor poeme concepute ca fișiere corupte. Strategia îi reușește de minune prin proteismul textelor, asigurate de mai mulți factori: vocea dublată de varianta prelucrării pe sintetizator, manipularea abilă de registre lingvistice prin reciclarea în stil junk art, emoția jucată și dejucată continuu, tehnica juxtapusă mnemotehnicii, hiperspațiul care absoarbe spațiul, provincialismul cojilor de semințe și al gărilor insalubre asincron erei cyber, biografia topită în self-media, cu toate tehnicile de post-producție (slo-mo, fast-forward, decupaj, montaj, détourage etc.), scenarii de animație în regim hiper-. Tot acest arsenal computațional determină satelizarea realului; poemele din primul ciclu (sycorax, enceladus și deimos sunt denumirile unor sateliți relativ recent descoperiți) se situează explicit în zona perifericului, a marginalului. Astfel, se inversează raportul cu centrul și cu înaltul supralicitat. Visului colectiv megaloman al cuceririi spațiale i se opun urmele unui uman infantil, contemplat haosmic într-un hiperspațiu lipsit de repere. Cosmosul, în realitate ostil, negru, lipsit de aer și de fascin, a fost cucerit mult mai eficient și loisirist în virtual. Florentin Popa vine pe urmele marii utopii expansioniste, pulverizând-o în microutopii reziduale, cu propulsii/ejectări deturnate în dejectări/dejecții: „hiperactivi și sălbatici ca și cum am fi fost singuri în școală/ încet, planeta ne prefăcea în zeamă/ și nimeni n-a băgat de seamă// apoi desprinderea aia futută/ și drumul cu hurducături fără centură/ prin centura de asteroizi/ și căderea în gol arzând prin atmosferă/ și visele suprasaturate de culoare/ și patul nopți și luni în șir udat/ și mama, care ne-a bătut și ne-a certat// fără să știe că nu-i decât apă/ adusă de pe planeta pișat.” („fericiți atât de fericiți”). Schimbarea de optică este vizibilă și în frame-ul miopiei, care reduce la minimum distanța de real, observat/filmat cu acuitate la scara insignifianței sale spectaculare: „picături de apă în vârfurile ascuțite ale gardurilor/ pe sârmă ghimpată fără să se spargă/ cobor scările cu două degete pe balustradă// încă cu ochelarii permanent aburiți/ părul ud tăindu-mă pe ceafă pe sub guler/ încă un scuipat rotindu-se deșirându-se/ de la etajul zece al blocului-turn”.
Multe dintre texte sunt colate în viteza trailerului cinematografic al unui apocalips sci-fi care își decupează mostrele hibride prin tehnotație. Între dezumanizarea prospectivă – marcată de „sfera laser cu o mie de sfârcuri”, „calmarii cibernetici” – și reumanizarea retrospectivă prin miturile copilăriei, se ivesc limburile virtualității, marcate în cifrele codurilor de programare: „au început să ude străzile cu apă melcii/ amăgiți se târăsc spre mijlocul șoselei/ pe linii albe/ închide geamul/ adormi lângă mine hard-diskul va toarce ca o bunică/ ledurile verzi vor pâlpâi adevărat grăiesc ție/ îți voi căuta alunițele și le voi învăța/ mințindu-mă că o fac ca să te deosebesc/ de geamăna ta malefică// și cochiliile trosnesc” („unu doi doi șapte”). Avem de-a face cu o subiectivitate-flux, care curge eficient și pe sens, și pe contrasens, și în trecut, și în viitor: „dincolo de william wallace strigând libertate cu mațele răscolite/ de trinity mutind străpunsă de trei bârne de titan în tăcere fără fluturi/ de lumină undeva un terminal scrie SENDING SIGKILL TO ALL/ PROCESSES/ și atât doar atât/ marian și george citesc cel mai futut număr din cutezătorii/ cu pif răpit de extratereștri care vor să-l transforme în castravecior/ și futulemumancurdenaziști pilot de IAR stancu locotenet-comandor/ și ștefan cel mare cu excalibur în mână în spaima tătarilor/ și acel marte cu zombie și overmind și un corp ceresc decolorat” („data stelară 23081986”). Limbajul lui Florentin Popa coboară ostentativ în colocvial, în argou, în obscenitatea de tip graffitti sau (auto)erotică, trece în libertatea neobstrucționată de standarde a chatului, în confesivul siropos al manelei, în jargonul computațional, în performativitatea jam session-ului și a stand-up comedy-ului. Cuvintele acționează ca „ostensori”, etalând disponibilitatea inepuizabilă de a fuziona imprevizibil, dar inteligent în contexte insolite, hibride:” ești prea tare băbuță de la chioșcul de pe strada islaz/ și chestiile tale din aluat sunt prea bengă/ (chiar dacă nu-s de azi) / în jurul tău se face 1993 când evenimentul zilei/ avea bulina aia mare roșie în loc de logo/ și timpuri noi nu erau așa vechi/ mă cheamă luuuuuca prizez aurolac/ și soarele desenat de mine suferă de un bruxism ușor/ în jurul tău totul are 8 biți – și toți virginii suduie și-ți/ dau burete îmbibat în oțet, căci din sfârcurile hd/ a rămas un pixel amărât – și îngerul strigă:/ APAASĂĂĂĂ-L!” („babămănăștur”).
Dacă la început textele încă decupează realul în mostrele lui timbrate, în mania/maniera ingenuă a clasării și colecționării de către copiii din perioada comunistă, pe parcurs sintaxa trece în zapping după principiul „Nothing is true, everything is permitted.” Această nouă entitate poetică, de tip Conglomerus, de o voracitate uimitoare, poate la fel de bine să se contracte într-un punct autobiografic (drumului Câmpina-Cluj): „un imperiu de pisici întinse la soare mestecându-l cu ochii mijiți/ o hoardă de aur – risipită – de monede de-o sută/ o escadrilă de samare de ulm, de mâțișori de plută/ o federație klingonă de guguștiuci ce-aleg stafide din corn, liniștiți/ cu dunga aia în jurul gâtului sfidând ghilotina/ trotuarul sclipește – în asfalt au pus mică/ și fug înspre gară, e unu și mi-i că/ pierd trenul de Cluj careva/ să zică.” („câmpina (2)”). Florentin Popa nu mai are răbdarea dezamorsării prudente a mecanismelor textuale, ci scurtcircuitează limitele discursive, mizând pe efectul exploziei de lumini generate de răceala orbitoare a ecranului, de nuanțele electrice ale ledurilor, de holograme și manipularea undelor laser, în urma cărora „cerul e 100% soare”, cu un „soare citric”. Rezultatul este (auto)supralicitarea senzorială și mentală („creierul ăsta mă va ucide cu incandescență”), o „tripare” de natură tehnologică în proximitatea simulacrului, cu perfecțiunea și calvaria lui: „aprinde lanterna subțire și dă-mi să o țin/ floare de fosfor verzui, căci lumina e morfină”. Ai de ales, de pildă, între love bites și love bytes (ultimul ciclu, „ființe perfecte”). În ciuda acestui delir computațional, se simte singurătatea și exasperarea de re(cu)perare a eului în experiențele de alteritate în cyberspace: „flo bunul meu domn tu înțelegi/ e fetișul suprem am încercat cu profile/ de facebook am încercat cu modele de/ pe pachete de ștrampi am încercat cu/ mona fata de pe sticla de spirt am/ încercat cu chinezoaice fără sâni pozând/ în rochii pastel ca niște pui ologi de/ vrabie am încercat cu finlandeze smântânii/ de pe lookbook.nu și am scormonit sub/ frunze după poze pierdute am căutat în sertare/ mirosea a nasturi și săpun rânced dar/ ăsta e fetișul suprem îmi dau drumul/ atât de tare când știu că nimeni nu le-a avut”. Așadar, esteticul, sau atât cât a mai rămas din accepția lui comună, e conceput în termeni de control operațional, de manipulare digitală. Ceea ce îl diferențiază pe Florentin Popa de poeții dark ai postumanului este asumarea noii ontologii a hiperrealului, cu o lume mai mult tastată decât testată, cu teleprezențe confiscând tot mai mult prezențele. Schizoidia devine, în virtual, o formă de putere prin intermediul avatarurilor, al fake-ului identitar, a cărui tentație duce, inevitabil, la ostentația narcisică și a lipsei de finalitate: „nu asta am vrut să mă fac când voi fi mare, asta mă va face mic/ o labă cu mâini degerate care nu se mai termină odată.” Protestul față de lumea confiscată de computer cade în derizoriu în condițiile în care toți „suferim” de simptomele aceluiași consens halucinatoriu. În simulacru, perfecțiunea e, de fapt, de-săvârșire.
Trips, heroes & love songs rămâne insulară în practicile poetice ale ultimilor ani și obligă la o regândire a poeziei în toate aspectele sale.
Teodora Coman (n. 1976) a publicat poezie și cronică literară, debutând cu placheta Cârtița de mansardă (2012), pentru care a primit mai multe premii și care a adus-o în atenția cititorilor ca pe una dintre cele mai originale voci din ultimii ani. În „Poesis internațional” a scris despre cărți semnate de Andra Rotaru, Dan Sociu, Ștefan Manasia, Răzvan Țupa, Gelu Diaconu ș.a.