EMANUEL LUPAȘCU
Răzvan Andrei, Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+
(OMG Publishing, 2022)
Ultimii doi-trei ani au fost martorii unei creșteri exponențiale în ceea ce privește toleranța față de comunitățile LGBT+ în spațiul românesc, cu toate că violența împotriva acestora nu dă semne să slăbească. Persoane queer încă sunt stigmatizate, marginalizate, discriminate sistematic și chiar agresate pentru faptul că nu se conformează statu-quo-ului. Însă, într-o lume greu pusă la încercare de potențiale catastrofe morale și războaie, literatura încă mai caută soluții de a combate modurile regenerabile de discriminare a modurilor altere de existență.
Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+ omogenizează și continuă oarecum proiectul poetic început de Răzvan Andrei odată cu Jazz pentru iguane (2017, 2019), care a câștigat vizibilitatea de care avea nevoie în mainstream-ul literar. Ba chiar aș îndrăzni să spun că se așază într-o logică (reparativă) a sistemului literar românesc, care a înregistrat un boom al fenomenului queer, așa cum notau pertinent Mihnea Bâlici & Mihai Iovănel într-un loc. Cel de-al doilea volum al lui Răzvan Andrei survine într-un câmp literar permeabil la fenomenele care au fost până acum periferice (le consemnez în treacăt): decernarea premiului național de poezie „Mihai Eminescu” Ilenei Negrea pentru Jumătate din viața mea de acum; entuziasmul crescând pentru debutul romanesc al Sașei Zare, Dezrădăcinare (care a fost premiat în cadrul Zilelor Sofia Nădejde 2022); apariția celui de-al doilea volum colectiv al Cenaclului X, Luminișuri. Antologie de literatură queer ecologică, reeditarea la Humanitas (!) a cărții Homoistorii. Ieșirea din invizibilitate de Florin Buhuceanu etc. Pe de o parte, stabilizarea literaturii queer nu poate însemna decât un câștig în vizibilitate pentru persoanele adumbrite de către conservatorismul gregar al mentalității încă găunoase și un semn că „rezistența” la alteritate poate slăbi sau se poate anestezia; pe de altă parte, ea pune la lucru o nouă sensibilitate și un nou vocabular (aparate critice, teorii, concepte) în câmpul literar românesc.
Raport către Walt Whitman este un volum mult așteptat deopotrivă de cititori și de critici, tocmai pentru că ar trebui să confirme succesul pe care Răzvan Andrei l-a câștigat odată cu Jazz pentru iguane, care s-a „canonizat” deja drept cel mai relevant volum LGBT. Iar din acest pariu pe care autorul îl face cu cititorii săi se desprind atât intensitățile, cât și derapajele acestei cărți. În primul rând, distribuția poemelor face ca impresia generală asupra formei să fie eterogenă, inegală: cele două „părți” despărțite de hiper-poemul ce reia titlul volumului nu acționează sinergic una asupra celeilalte și nici nu intră într-un raport antitetic sau dialectic. Primul grupaj amintește obsedant de debutul poetului: aceeași (auto)ironie postmodernă, mai degrabă serioasă & acidă, decât à la légère, aceleași scenarii patriarhale chestionate și detonate de către identitatea queer – care riscă să se preschimbe în satire teziste – și la același livresc de suprafață sau de adâncime, pe care poetul își construiește imaginarul. Poate că, pe viitor, Jazz pentru iguane & Raport către Walt Whitman ar merita să fie topite într-o ediție completă și revăzută. Cu toate acestea, volumului nu-i lipsește meritul de a reda și recupera vocea comunităților minoritare, fie printr-o universalizare sau omogenizare într-un „noi” intersecțional, fie printr-o aducere în prim-plan a eului „tare”, biografic, mizerabilist.
De departe, miza politică a volumului e mult mai transparentă decât cea estetică; e vorba de consolidarea procesului de reabilitare, de curatorie și de terapie a indivizilor care, de-a lungul istoriei, au fost persecutați pentru că nu corespundeau definițiilor selective de „om”. Astfel, protagonistul acestor poeme este o persoană care își asumă programatic o identitate multiplă & fluidă. Miezul volumului nu îl reprezintă doar construcția identității queer, ci modul în care aceasta, fiind în schimbare, se intersectează cu alte subiectivități, cu care se identifică sau cu care empatizează: „mă caut –/ În ochii câte unui trecător/ Aproape răpus de pelagră,/ În cocoașa unui paznic de cimitir” („De-a v-ați ascunselea”). Însă vocea poetului nu asumă nejustificat forme de existență altere doar de dragul de a le tematiza suferința & istoria traumatică. E vorba mai degrabă de o trăire per procura a unor experiențe, ficționalizate, din dorința de a mijloci o empatie caldă față de „Celălalt”. Acest lucru e programatic mai ales în „Raport către Walt Whitman”:
„Suferința mea e doar îmbrățișarea literară/ A suferinței tale concrete & durerea mea e numai compasiune pentru durerea ta reală./ Poezia mea e mărturie, depoziție & proces verbal, e cântec despre alții & despre catastrofa lor,/ E pledoaria avocatului, nu declarația victimei. Nu sunt o victimă, sunt spectator./ Și spectatorul a hotărât să se revolte”.
Dar, cu toate că întreg volumul poate fi citit ca un manifest insurgent la adresa heteronormativității & a formelor de inhibare a alterului, tonalitatea care predomină este cea de „îmbrățișare caldă”; revolta există în subtext doar pentru a echilibra sentimentul de coeziune și de mobilizare afectiv-colectivă. Sigur că retorica aceasta, care poate cădea uneori în optimism idilizant, e cu mult mai fezandată decât radicalitatea unor poete precum Ileana Negrea. Tonalitatea e temperată de o conștiință preocupată de punerea în limbaj și în imagine a traumei. Până și în poemul „Paprika TV”, în care Răzvan Andrei se folosește de „băiețeala” hiperautenticisită pentru a-i demasca limitele și felul în care el poate cădea în rizibil, varianta de „violență” stilistică e soft prin chiar versul final: „Ne futem în cur. Sex anal, adică./ Punctul G al bărbaților e-n cur./ Ce nu-i de înțeles?/ Avem păr la pulă și pe coaie și la cur. […] Ne futem în cur de parcă am scrie versuri:/ Asta-i mărturia de credință, depoziția, adevărul.”
De altfel, pariul dublu pe care Răzvan Andrei îl câștigă odată cu acest volum este, în primul rând cu limbajul colocvial, adeseori predispus la stereotipuri de gen și, în al doilea rând, cu idiomul literar (poetic), care până la postdouămiiști, nu și-a voalat potențele machiste. Într-un articol despre poezia lui Frank O’Hara și limbajul gay ca practică politică (Gay Language as Political Praxis: The Poetry of Frank O’Hara), Bruce Boone ia în calcul modul în care autorii ce provin din comunitățile asuprite sunt nevoiți să creeze printr-un sistem lingvistic ce aparține grupului opresor (patriarhal, heteronormativ, homofob etc.). Cu alte cuvinte, sub aspect sociolingvistic, poetul lucrează cu și împotriva limbii care-i servește deopotrivă ca sursă de comunicare și ca instrument cu care a fost minimalizat din punct de vedere istoric. Iar Răzvan Andrei știe să detoneze exact acel imaginar și limbaj care au o profundă încărcătură naționalistă și homofobă: discursul religios. În afară de imaginea de „profet” pe care o asumă în „Raport către Walt Whitman”, decorul ecleziastic apare în mai multe poeme din primul grupaj, care par să fie luate în derizoriu (îngerul gay, Dumnezeul CEO). De pildă, în hipercinematicul text „condiția asta democratică”, poetul citește din Scriptură („o ancoră împlântată-n/ creierul faptelor mărunte”) despre „istoria unor oameni care nu merg niciodată la baie”, în timp ce stă pe WC. Chiar dacă efectul de suprafață este unul ironic-zeflemitor, finalul ar putea fi citit ca un proces de purificare (inițiere) dus în rizibil. Eul selectează în urma credințelor „constipate” doar lecțiile ce-i servesc ca principiu axiologic pentru întregul volum – tăcerea, pe care o învață de la Moise, Ieremia și Isaia, o tăcere reparativă și prevestitoare a revoltei celor „umiliți și obidiți”. Doar că la Răzvan Andrei nu e vorba despre religie/teologie, ci despre o spiritualitate post-seculară așa cum apare și la Andrei Doboș sau la Florentin Popa.
Un „tărâm pustiit” postuman
Poate că meritul volumului Raport către Walt Whitman. Poeme LGBT+ este hiperpoemul omonim, alcătuit din 33 de părți (ca să întrețină „dialogul” cu simbolurile christice) și care pare un The Waste Land postuman „capabil să vă întoarcă mațele pe dos”. Impresia de „tărâm pustiit” Răzvan Andrei o construiește prin rapelul constant la apocalipsă și la un univers destabilizat din punct de vedere antropologic & axiologic – universul este cultural și material înrădăcinat într-o Românie postcomunistă, încă în plin proces de tranziție mentalitară și morală, care nu se mai poate salva decât prin „milă”, empatie și mărinimie: „România ești, din creștet până-n tălpi, numai boială, un ambalaj, n-ai substanță,/ Te bâțâi pe picioare de păianjen cu curul tău mare de diplodocus &/ Tot ce produci e baligă puturoasă & suferință”. Visceralitatea „odei” răsturnate dedicate României e un dialog intertextual cu arhicunoscutul poem-program al lui Marius Ianuș și funcționează ca o oglindă a unei societăți care a rămas aproape neschimbată după trei decenii de la căderea comunismului. Răzvan Andrei depictează România ca pe un loc pustiit (iar aici este unul dintre locurile unde transpare tezismul autorului) ale cărui bovarism și spoială culturală, oportunism și nepotism ori ramolisment instituțional („România care-ți arzi copiii în cluburi & spitale”) sunt un statu-quo coroziv și care nu lasă să se întrevadă un viitor optimist. Dar cum „speranța moare ultima”, prospecțiile eului poetic apar pe un ton oracular, ca o incantație și ca o imprecație:
„Vreau să-ți sufleci mânecile și să te bagi în mocirlă să-ți scoți copiii de acolo,/ Vreau să-ți rupi de la gura ta ca să-ți hrănești săracii, vreau să fii un pelican,/ Vreau să nu lași pe nimeni în urmă/ Vreau să caști ochii să-ți destupi urechile să vezi că murim cu zile & să auzi cum urlăm &/ Cum ne doare & arată că-ți pasă […]”.
Astfel „raportul” către Walt Whitman, unul dintre pionerii poeziei homoerotice, este de facto un interogatoriu succedat de un rechizitoriu făcut umanității. Cum am metabolizat „catastrofele” planetare, ce am învățat de pe urma lor? Am dat ascultare îndemnului de două mii de ani de a ne iubi aproapele? Dacă ar fi să-i dăm crez poetului, răspunsul este negativ, căci visceralitatea este cisterna de aur a acestui poem.
„Postumanului” îi atribui aici o semnificație multiplă: în primul rând este vorba de o subiectivitate prilejuită de existența în world wide web, care încearcă să înțeleagă felul în care noile media modulează experiențele queer: „Sperma nu-i cu adevărat spermă până n-o vezi/ scurgându-se/ Ca gemul pe coapsele twinkului de pe gayboytube./ Unitatea de măsură pentru viață este plauzibilul”. Însă această „dimensiune” digital-ficțională nu depășește rolul de background descriptiv sau de pun (eul e totuși mefient față de suita de neologisme „post trans ultra extra/ catastrofa lovește-ntr-o inimă de tablă/ așa cum lovește și-ntr-o inimă delicată”). Ethosul ultim al lui Răzvan Andrei nu e „dispersia postumană”, ca să folosesc o sintagmă a lui Iovănel, ci e în spiritul recuperator al unui subiect etic postuman (Rosi Braidotti), cu o conștiință comunitară acută. Dintr-un alt punct de vedere, vocea postumană este un rezultat al depersonalizării, adică al trecerii de la eul biografic, „tare” și individuat, la un eu colectiv („noi”) după logica lui Je est un autre – funcționează ca o portavoce pentru cei persecutați, reduși la tăcere. E, poate, vorba de un complex mesianic pe care poetul îl asumă mai degrabă decât ipostaza de avocat al poporului:
„Dacă aș fi știut mai multe despre voi, dacă aș fi cunoscut/ Încă de mic durerea omului răstignit în curul gol pe crucile/ Metropolei, aș fi urlat din timp la lună […]/ Ne-am fi înfățișat înaintea populațiilor de legislatori/ Ca o armată, nu unul câte unul, și-am fi crăpat/ În glorie”. Toate elementele poemului converg către un imn al solidarității intercomunitare.
„Raport către Walt Whitman” e departe de a fi un poem omogen; tocmai din cauza întinderii el riscă să piardă din intensitate, să se rătăcească prin stiluri disparate sau să-și dilueze starea de șoc pe care și-o propune (ce pare a fi avangardist aici se dizolvă din cauza jocului nereglat între centripet și centrifug). Însă cred că efectul viza mai puțin o arhitectonică cizelată și mai mult un efect organic. Mai întâi pentru că literatura este o excrescență a vieții și a sucurilor sale și pure, și abjecte, prilejuind experimentarea modurilor posibile de existență: „Trăitul e treaba unei alte forțe din univers. Mă pasionează exegeza –/ Mereu imperfectă & falsificatoare & creatoare de posibilități”. Și, revenind la izomorfia cu T.S. Eliot, ceea ce rezultă, la nivel stilistic, din multiplicarea identitară este orchestrarea mai multor voci (vocea copilului homo, a profetului, a eului biografic Răzvan Andrei, a eului colectiv ș.a.m.d.) și experimentarea unor vârste artistice diferite (pe care nu le execută, totuși, cu virtuozitate): de la biografism și confesiune, pasaje surrealiste, poezie pură, manifest politic, ars poetica, fragmente de odă sau imn, colaj intertextual, până la poem-kaddish despre o lume în descompunere sau cosmografie.
Autorul volumului Jazz pentru iguane revine cu „multă gingășie și un dram de forță” cu o serie de poeme, în care nu-și schimbă criteriul de poeticitate neapărat, ci descoperă alte registre stilistice în care să-și experimenteze identitatea queer; ceea ce înseamnă că, de multe ori de-a lungul volumului, atenția asupra formei și limbajului e maximizată în dauna unui experimentalism tematic care se reclamă de o astfel de poetică. Cu toate astea, intensitatea iese la suprafață dincolo de stângăciile care țin de „ambalajul” versurilor. Esența (meta)modernistă a cărții lui Răzvan Andrei își are resorturile într-o gândire „tare”, cu o etică bine articulată, care nu poate cădea pradă niciunui antifundaționism postmodern (pentru o literatură ce trebuie să fie o „artă a revendicării” nu poate funcționa decât un „esențialism strategic”). Dacă în The Waste Land soluțiile spirituale ce depășeau paradigma creștină erau datta, dayadhvam, damyata, „Raport către Walt Whitman” oferă ca remediu pentru declinul moral al umanității întoarcerea la emoțiile cald-animale: milă, reculegere & îmbrățișare („Mărinimia acestui poem care vrea să îmbrățișeze pe toate & toți & totx & chiar vă îmbrățișează/ În mărinimia iubitului, în respirația lui & în sperma lui revărsată peste lume”).
Emanuel Lupașcu (n. 1999) este absolvent al Facultății de Litere de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, iar în prezent urmează cursurile unui master de studii literare în cadrul aceleiași facultăți.
Revista „Poesis internațional” poate fi comandată de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: