RITA CHIRIAN
FEDEREII, Nicolae Avram, Casa de editură Max Blecher, 2010
După Decembrie ’89, televiziunile occidentale au vânturat ani buni câteva imagini clasicizate despre România: filmul sacadat al execuției Dictatorului şi cel al orfelinatelor autohtone, două probe irefutabile ale unui retard politic şi social şi un cocon pe care ne străduim încă să-l lepădăm. Povestea continuă. Dincolo de hiperrealismul şi minimalismul factual pe care-l propagă ultimul val al cinematografiei noastre, poezia nouă începe şi ea să exploreze aceste zone ale imundului proxim, atât de la îndemână că ajunge să scape vederii.
Fireşte, nu este o descoperire cu totul nouă a literaturii noastre. Arghezi, Bogza, G.M. Zamfirescu, Miron Radu Paraschivescu ori chiar Eugen Barbu au găsit grele savori în cântecul primar al pegrei şi al excluşilor, iar mai aproape de noi, Ioan Es. Pop, Octavian Soviany şi Scrisorile sale arcadiene, Viviana Muşa, cu a ei Şcoala specială, ori Stoian G. Bogdan, prin Chipurile lui suburbane. Ca în fabula celor şase orbi, voluptatea întunericului are pentru fiecare dintre aceşti scriitori o înfățişare diferită, fiecare exersându-şi propria teratologie. Dacă pentru Ioan Es. Pop damnarea are nume şi adresă periferică, pentru Soviany, ea este spitalul de alienați; pentru Viviana Muşa, ea este congenitală, deşi în lichidele ei groase plutesc cristale, în vreme ce în Chipurile lui Stoian G. Bogdan se limpezeşte o lume răsturnată, câş, voluntar diabolizată, care funcționează după un metabolism propriu. Stranii tablouri ale in-adaptării, surprinse într-o gesticulație pasiv-agresivă, poze ale unui grotesc niciodată dezamorsat şi ale bolgiilor care nu purifică, ci amplifică orice cangrenă abundă şi în Federeii (Casa de Editură Max Blecher, 2010), cea mai recentă culegere de versuri a lui Nicolae Avram – după Cântece de sinucigaş (I, II, 2000, 2008) şi Litanii pentru diavol (2006).
Imersie infernală în încâlcitele ecuații ale orfanajului, dar şi explorare a metaforelor speculare ale abandonului, Federeii este o carte despre atrocitate. Acut şi autentic, persiflând cu uşurință demonizarea programatică şi adeseori cabotină a poeziei din urmă, scenariul lui Nicolae Avram urmăreşte câteva personaje tragice, stigmatizate cu cea mai rea dintre literele stacojii: abandonul. Copii ai nimănui, ei sunt aruncați în brațele-menghină ale Statului. Terminalele lui au nume recognoscibile, umane, dar nu sunt nimic altceva decât maşinării de educat, când educația înseamnă castrare a voinței, ascuțire a instinctelor bazale, ciuntire definitivă a spiritului, luptă pentru supraviețuire: pedagogi, profesori, directori tiranici. Din această perspectivă, instituționalizarea seamănă cu ritualul chinezesc al legării picioarelor: copiii au „şansa” de a fi primiți în societate cu prețul unei mutilări incorigibile. Se învață pe de rost foamea şi cum să potoleşti foamea, violența şi cum să nu te prăbuşeşti în vârtejul ei, toate subterfugiile mizere care consolidează instinctul de conservare. Nicolae Avram învie astfel o lume malignă, pe care memoria o îndulceşte cu un surprinzător opium nostalgic.
Orfelinatul este un decor al cruzimii în care ființa trăieşte – supraviețuieşte – după un minimum şi un maxim fiziologic; irizările epifanice rare, când speranța e posibilă, vântură zgura aceasta hâdă a realității şi o fac acceptabilă. Numai atunci demonia se converteşte, crapă măştile belicoase şi lasă la iveală o fărâmă de umanitate, repede rătăcită. De aceea, poezia lui Nicolae Avram e un ulei de ricin anevoie de înghițit. Fără să fie demonstrativă ori patetică, fără să strige un trecut traumatic, fără o retorică revendicativă sau măcar vindicativă, poezia sa colează imagini disparate, ca în urma dicteului. Exorcizarea e firească. Exuviul este el însuşi o cicatrice, iar cicatricea e urma războiului. Cămăraş, Tatiana, Mărgi, Paulin (poate cea mai complex-tragică figură a cărții), Fonoloş, Carcasă, Simion, Damian, Liliac şi Pobeda sunt câțiva dintre aceşti actanți întunecați, câțiva federei care au învins, deşi biruințele lor se calculează după alte scale, fiindcă ei sunt doar „nişte viermi de mătase/ o afacere profitabilă două kilograme/ de gogoşi dintr-un gram de ouă”, oameni pentru care s-a inventat o bizară gimnastică a falselor superputeri („simțim cum ne cresc ganglioni/ cerebroizi/ în partea anterioară”), oameni pentru totdeauna condamnați la o identitate de nevertebrată. Modi, „grasul modi”, este un animal alfa, torționar de circumstanță, mânat el însuşi de o insațiabilă foame: „care dintre voi pişolcoşilor/ nu mi-ați adus felia de pită/ […] care ați mâncat/ şi pe mine m-ați lăsat flămând/ şi însetat/ m-ați lăsat fără mamă şi fără tată/ […] ne controlează gura cu flacăra de la chibrit/ […] se uită după ultimele firmituri/ de pâine neagră/ lipite pe dinții putrezi”.
Aici, „teama noastră/ cade în cascadă”, iar gustul apei minerale este necunoscut. Realitatea înseamnă încolonare, marş, barem, „300 de lei pentru fiecare chilug/ să ne îmbrăcăm un an întreg/ uniforma de doc 50 de lei/ pantofi de carton 20 de lei/ o cămaşă o izmană subțire// o bluză/ maiou chilot ciorapi o batistă”. Aici, normalitatea înseamnă „lumea cealaltă”, acolo unde, în oraş, oamenii „ne arată cu degetul/ se scutură de scârbă/ avem sida// unul e fără o ureche/ altul are o tăietură de cuțit pe obraz”. La marginea societății, privirile ard a dezgust, iar invectiva – arabescurile de injurii – este curentă: „vite încălțate! vă dă statul de mâncare/ gunoaielor! bine că dormiți/ în papucii statului// lua-v-ar dracu de maimuțe cu coarne/ nespălate! putreziților!”.
Federeii, ciclul-catalog al acestor identități ultragiate, reține biografia „băiețaşilor/ cu capetele rase până la sânge”: o biografie comună, grea karmă colectivă, fiindcă „împreună ne-am trăit viața/ împreună am făcut foamea/ am plâns am râs am iubit”. Vindecarea e cu putință abia atunci când „câte unul începe să-şi/ spună povestea în auzul/ tuturor”. Un băiat e găsit într-o valiză pierdută pe peronul unei gări; altul, copil din flori, îşi imaginează că a fost adus pe lume de o albină; Menghină a fost salvat dintr-un tomberon; Zvarici a scăpat de sub copitele cailor; pe Mărgi, „blondul”, maică-sa a vrut să-l taie cu sapa şi să-l ascundă la rădăcina porumbului. Pentru aceşti excluşi, singurele refugii sunt „căpițele de ciulini/ albaştri” sau visul rău, cu uşile deschise către coşmar: „în această noapte pobeda visează/ cu voce tare îl auzim strigând/ în somn/ vai nu mai dați tovarăşul educator/ vă rog nu mă loviți/ promit că nu mai fac/ că am să fiu cuminte/ aiurează// sătui de urletele lui aruncăm/ o pătură peste cap şi-l lovim/ cu saboții de lemn până/ amuțeşte”.
Paulin – figură satanică, de o agresivitate extremă, al cărui tată este „un demon/ cu tăieturi adânci/ pe față/ scuipând/ foc” – este sedat de gândul „să aibă bani mulți”; el ştie devreme că „lumea asta împuțită e asemenea/ hârtiei de bani zboară atât de iute/ că n-ai timp s-o miroşi”. Plecat „în lume/ să-şi încerce norocul”, chemat de zvonuri exotice, hipnotizat de pofta de a-şi afla viitorul, el experimentează o insolită şi premonitorie întâlnire: „un preot m-a chemat deoparte/ s-a uitat în ochii mei/ mi-a spus te iubesc. eşti diavolul. mi-a dăruit o icoană/ mi-a mai spus să mă rog după care s-a făcut/ nevăzut şi m-am cutremurat”. Personaj dostoiesvkian, stors din mâluri groase, Paulin sfârşeşte lovit de tren.
Între zidurile orfelinatului, iubirea e diformă, iar carnea țipă. Amorul homosexual, pedofil, zoofil, macabru şi hidos, substituie orice pornire firească cu prea negre scenarii: „pur şi simplu mă simțeam amețit/ era ceva identic sau poate mai puternic/ cu senzația stranie/ pe care am trăit-o inhalând vapori de/ prenadez// vaporii mă făceau să visez frumos/ visam că sunt acasă şi că mă joc cu tata/ uneori visam că sunt puternic/ că am bani şi un mercedes plin/ cu fete// fetițele mici sărutau fantastic/ băieții erau la început mai molcomi/ dar după un timp/ o făceau cu frenezie/ mai ales după ce le promiteam/ că o să-i apăr/ de cei răi şi că nimeni n-o să le ia/ gustarea/ sau felul trei de la/ masă”. Lumea federeilor e o lume de întuneric, iar într-o lume neagră nu poți decât să bâjbâi, ferindu-te cât poți de lovituri.
Un volum pe de-a-ntregul viu, pulsând de un sânge toxic, Federeii e una dintre puținele cărți de poezie nouă care-şi țin cititorul în mână de la un capăt la celălalt. Cu un perfect dozaj al tensiunii lirice, fără pudibonderie şi fără mistificare, hiperrealitatea poeziei lui Nicolae Avram – fotografia ei netrucată – o plasează în spațiul literaturii de cea mai bună calitate: lucidă, economă, cerebrală. Fără anestezie.