ANDREEA APOSTU
Adrian Diniș, Toate zborurile au fost anulate
(Casa de Editură Max Blecher, 2020)
Apariția volumului Toate zborurile au fost anulate, ce cuprinde în mare parte texte inedite și un mic grupaj final din Poeme odioase de dragoste (2010), ar putea prilejui o foarte necesară rediscutare și reconsiderare a poeziei lui Adrian Diniș. Exponent al generației postdouămiiste (deși se considera un membru, fie el și copil, al familiei douămiiste), Adrian Diniș a rămas, la fel ca Radu Nițescu, ori Aida Hancer, de care a fost apropiat, un poet neîncadrat sau neîncadrabil. Cei ce au urmat valului douămiist nu s-au bucurat nici de faima, nici de direcția relativ coerentă a acestuia, de unde impresia necesității unei analize temeinice și reevaluări a principalilor reprezentanți, dacă nu a întregii generații, care se va dovedi, poate, pentru istoria literară de mai târziu, una de căutare și de trecere spre formule poetice noi.
Apariția volumului Toate zborurile au fost anulate, ce cuprinde în mare parte texte inedite și un mic grupaj final din Poeme odioase de dragoste (2010), ar putea prilejui o foarte necesară rediscutare și reconsiderare a poeziei lui Adrian Diniș. Exponent al generației postdouămiiste (deși se considera un membru, fie el și copil, al familiei douămiiste), Adrian Diniș a rămas, la fel ca Radu Nițescu, ori Aida Hancer, de care a fost apropiat, un poet neîncadrat sau neîncadrabil. Cei ce au urmat valului douămiist nu s-au bucurat nici de faima, nici de direcția relativ coerentă a acestuia, de unde impresia necesității unei analize temeinice și reevaluări a principalilor reprezentanți, dacă nu a întregii generații, care se va dovedi, poate, pentru istoria literară de mai târziu, una de căutare și de trecere spre formule poetice noi.
Frapantă în poezia lui Adrian Diniș este de la bun început menirea ei de a fi spusă – undeva pe o scenă sau în mijlocul oamenilor, fiind vizibilă și audibilă în cazul acesta influența exercitată de slam-poetry, gen de care autorul s-a apropiat la începutul anilor 2010 (participând la serile de slam organizate de Alix Klein la noi, după model american). Cine l-a auzit pe Diniș citindu-și textele și-a putut da seama de natura performativă a lecturii, de ritmurile și inflexiunile vocii, care îl apropie de frazarea interpretului de rap. Textele nu stagnează în imagini statice, nu potențează dimensiunea paradigmatică a sensului, ci pe cea sintagmatică, prezentându-se sub forma unui flux ritmat continuu și coerent, oprit la final de un punch line memorabil.
Deși frecvent atras de poantă, ca un veritabil stand-up comedian, Diniș nu alunecă pe panta liricii glumețe și ușoare, agreabile. Această înclinație e temperată de imagini și secvențe acute, care îl iau prin surprindere pe cititorul relaxat de aparenta lejeritate a versurilor anterioare. E o strategie perversă de a-l ataca în momentul în care își lasă garda jos, păcălit fiind de umorul scriiturii sau de fragilitatea și emoția inserată în texte. Poezia lui Diniș e frecvent traversată de astfel de intensități și vibrații sentimentale, ceea ce unește versurile noi din Toate zborurile au fost anulate și Poemele odioase de dragoste. Schimbările survenite în deceniul care le separă sunt de altfel relativ minore și țin de firescul maturizării discursului poetic: o mai bună stăpânire a stilului, perfecționarea ritmului, „scuturarea” de sentimentalismul excesiv, acutizarea trăirilor apropiate de limită.
Poezia vorbită în fața unui public atrage după sine, așa cum am menționat mai sus, necesitatea unei fraze decontractate, care poate să fie înțeleasă aproape imediat de ascultător și să stârnească în el reacții puternice: empatie, respingere, revoltă. În performance-urile de acest tip, publicul participă de obicei consistent la actul poetic, prin vociferări, strigăte de încurajare și confirmare, fluierături. Nu poate fi vorba prin urmare de ermetism, fractură sau zăbovire de tip oriental în jurul unei imagini percutante. Emoția e produsă, în schimb, prin întorsătură, poantă, momente de sinceritate și vulnerabilitate expuse brusc, elemente surpriză. Este ceea ce face Adrian Diniș în aproape toate poemele sale: „Ai uitat cum era atunci/ când te-am cerut și tu mi-ai spus/ ce te faci dacă accept// undeva lângă Voroneț cu/ mărețul albastru schimbător care/ rămânea tot albastru ca dragostea// eram tineri și nu voiam să alergăm/ beți în Vegas să ne căsătorească/ un popă îmbrăcat în Elvis// dar tot ne-am pierdut mințile/ în noaptea ca-ntr-un casino/ am pus totul pe negru” („Casino”); „tu – aveai și tu ticurile tale/ simpatice sau maniacale/ cred că sunt o boală ceva, îți mai spuneam/ într-o zi or să-i spună Sindromul Despina/ și eu o să-ți scriu că-l am și pe ăsta” („Sindromul Despina”); „și dacă ți-e dor de mine poți oricând să mă suni, trebuie doar să formezi poemul ăsta” („The Dark Knight Rises”). Desigur, modalitățile de stimulare a emoției publicului sunt numărate, ceea ce conduce la repetitivitate și previzibil. Acestea sunt resimțite mai ales în timpul unei lecturi îndelungate din volum, efect inevitabil în momentul tipăririi laolaltă a unor texte care par sortite să trăiască secvențial și intens în cadrul unor performance-uri limitate temporal.
Din aparenta sa menire de a fi rostită și interpretată decurge o altă caracteristică a poeziei lui Adrian Diniș, anume ritmul. Rareori i se poate imputa o scăpare sau inconsecvență muzicală. Fluiditatea textelor lasă, printre altele, impresia înșelătoare a unei compoziții lejere, a unei povestiri ușor transmisibile celor care o ascultă sau citesc. Se întâmplă uneori chiar ca cititorul să fie furat de beat-ul versurilor și ca tematica să ajungă pe un plan secund. Influența discursului de tip slam-poetry se face resimțită, de asemenea, și în dramatismul și chiar melodramatismul acestor texte. Ele oscilează frecvent între teatru și cinematografie, autorul fiind poet și actor, dar și regizor. Apropierea de cinematografie transpare nu doar tematic, prin desele referințe la filme-cult, ci și prin derularea strofelor, mereu dinamice și populate de personaje. Dacă în Poeme odioase de dragoste existau niște personaje clare, care aveau și un nume, în Toate zborurile au fost anulate ele rămân frecvent anonime, dar nu mai puțin memorabile. Ar fi de reținut, în acest sens, poemele „Fuck poetry”, „Praf cosmic”, „Cuvinte greșite”, „Și toți credeau că Hrabal a murit în timp ce hrănea porumbeii”, „Loulou”.
La un moment dat, în textul „Citind O’Hara”, apar două trimiteri la Goodfellas: „Și în timp ce citesc asta îl văd pe De Niro în/ Băieți buni repetând la bar mafiotului italian:/ L-ai jignit puțin. Doar puțin. Și mișcarea din mână –/ doar puțin l-au omorât apoi și pe tip.// și eu câteodată înflăcărat ca Joe Pesci,/ chiar dacă îmi lipsește magia. Ţi se pare amuzant?/ Par amuzant? Amuzant cum? Ca un clovn? Crezi că sunt aici ca să te fac să râzi?”. Pasajul mi se pare important, întrucât alternanța dintre râs și dramă, dintre ludic și depresie de-a lungul întregului volum amintește de fluctuațiile temperamentale ale clovnilor, figuri deopotrivă comice și tragice. Lumea ușor fantastă, populată de fluturi, pufuleți, copaci din vată de zahăr, marsupii și galaxii a lui Diniș, împrumută de altfel ceva din funambulescul circului. Dede nu doar a adus circul în versurile sale („dede, mi-ai adus circul în poezie”), ci l-a permanentizat. Analizat în detaliu, volumul conține destul de puțină biografie realistă, transpusă telle quelle în vers: de cele mai multe ori întâlnim o transfigurare, o trecere în stare de poezie, într-un construct elaborat care este prezent rezidual în fiecare poem și creează la final unitatea și coerența unei lumi. Aceasta din urmă devine ușor recognoscibilă printr-o serie de elemente-cheie, cum ar fi (pe lângă cele deja enumerate) stelele, paharele de Fernet Branca, păpădiile, florile în general, trenurile, de jucărie sau de adulți, cărțile de poezie, lumina, Stăpânul inelelor, boxul, tocănița, dragostea și iar dragostea, asociată unui „tine” imprecis în care par să se topească și Dede, și Georgiana, și toate celelalte nume.
Temele care punctează poezia lui Diniș sunt general umane, articulându-se în jurul unor poli cum ar fi singurătatea în mijlocul celorlalți, neaderența la lumea asta sau oricare alta, dragostea neîmpărtășită, împărtășită, încheiată, intermitentă, covârșitor nefericită și scrisă aproape în totalitate la trecut. Dintre toate, solitudinea paradoxală alături de cunoscuți mi se pare cea mai stringentă, în acord cu figura clovnului comic și tragic, iubit de mulțimi în timp ce performează, uitat imediat după: „oamenii cu care ieșeai/ doar ca să vezi despre ce e vorba/ și aproape întotdeauna nu era vorba de nimic” („Vată de zahăr pentru vampir”), „era seară și ne îndreptam din nou/ fiecare spre casa lui/ aveam drum comun o parte/ beți și fumați și ca vai de noi/ un câine s-a ținut după noi/ ne-am spus că animalele/ simt chestia asta/ când cineva e altfel/ sau nu e la locul lui” („Câinele din drumul spre casă”), „stau printre ei/ și mă gândesc la mine –/ ca la un cutremur/ pe care nu-l simte nimeni/ deși paharele se mișcă” („Printre ei”). Fascinația pentru cosmos, care părea inițial să construiască promisiunea unor universuri alternative, fericite, e dezarticulată de constatarea frustă „nu înțeleg nimic din lumea asta/ dar nici din alta”. Eul nu e doar dislocat, ci și imperceptibil celorlalți – el nu e simțit, nici auzit, un cutremur perfid sau tăcerea înșelătoare a stelelor pline în fapt de zgomot, ca în poezia „52hz în spațiu”: „tăcerea mea va dura ani de zile până să fie auzită”. Versul tutelar al ansamblului, „toate zborurile au fost anulate” exprimă, în poemul cu același titlu, incapacitatea de a evada din dragoste, dar și, dincolo de poem, din planul existențial actual înspre alte „planete”. Dacă sufletul baudelairian voia să plece oriunde în afara lumii acesteia, sufletului din poezia lui Diniș i se refuză și această ultimă opțiune.
Când survine (iar asta se întâmplă des), dragostea nu e o formă de alinare, ci de agresiune. Celălalt e perceput drept sindrom, aparat de tortură, villain cu ochi de kryptonită. Balansul în doi devine un joc emoțional violent în cadrul căruia participanții se îmbrățișează mai puțin decât boxeurii în ring. Dragostea, în lumea construită de Diniș, e tentativă de otrăvire și întindere de capcane, iar la sfârșitul mesei, bacșișul se lasă în cicatrici. Sentimentul se declină astfel într-un registru al violenței, intoxicării și morții, a cărui acuitate transpare în ciuda stratului neserios cu care poetul își acoperă urmele, pentru a nu vira în patetism și emfază. Agresiunea emoțională nu e situată însă sub semnul plângerii, ci al normalității, al jocului chinuitor care animă o relație altfel sortită plictiselii – un joc care nu e doar acceptat, ci și dorit. Poezia apare frecvent drept liant, ca în „The Dark Knight rises”, în care fata iubită îl poate contacta pe poet formând un poem și preluând ad litteram ideea enunțată de Kerouac în motto: „Don’t use the phone. People are never ready to answer it. Use poetry”. Alteori e asimilată actului intim, dezvăluindu-se drept adevăratul obiect al dragostei: „și-mi spunea/ că nu-i plac/ perversiunile/ dar ar face orice/ cu mine/ chiar și/ să citească/ o carte/ de poezie”. Neîndoielnic, „Fuck Poetry” e compusul cel mai violent erotic al liricii lui Diniș, în care actul sexual se desfășoară simultan cu tipa de care e îndrăgostit și cu poezia: „ea se futea cu mine și eu mă futeam cu ea/ dar fiecare voia în secret să se fută cu poezia”, „poezia din sânii ei mici, da’ frumoși de lupoaică,/ din care beam ca Romulus și Remus/ în Centru’ Vechi la statuie, lapte din piatră/ și voiam s-o fut cât doi și poezia mă mușca de gât”. De-a lungul întregului volum (același lucru fiind valabil și pentru cel de debut), poetul se află într-o permanentă „stare de dragoste” și îl putem bănui fără remușcări de un discurs îndrăgostit, înainte de toate, de cuvânt – de poezie.
Volum ce cuprinde versurile scrise de Adrian Diniș în ultimii ani de viață, Toate zborurile au fost anulate dezvăluie pe deplin stilul singular, serios-neserios, fluid și decontractat al unui poet care și-a construit totodată cu minuție propria mitologie. La specificitățile stilistice se adaugă, astfel, reperele acestui construct imaginar, alcătuit din pufuleți și galaxii, din ciuperci otrăvitoare și numere de telefon ascunse în poeme. Toate zborurile au fost anulate permite însă, înainte de toate, o călătorie și o redescoperire a unui continent prietenos, năzuința mea fiind că și alții se vor încumeta să reconsidere și cartografieze atent în perioada următoare teritoriile menționate.
Andreea Apostu (n. 1990) este doctor în Litere, asistent de cercetare în cadrul Institutului de Teorie și Critică Literară „G. Călinescu”, predă limba franceză, scrie poezie și critică literară.
Become a Patron!