Viola Fischerová (1935-2010) a fost o poetă și traducătoare cehă, fiica reputatului filosof Josef Ludvík Fischer. A urmat studii de slavistică, făcând parte din cenaclul tinerilor scriitori din care mai făceau parte Václav Havel, Josef Topol, Jiří Kuběna, Jan Zábrana și Věra Linhartová. A lucrat în anii ‘60 la Radioul Cehoslovac, iar în 1968 s-a exilat în Elveția, unde și-a continuat studiile de limba germană și de istorie la Universitatea din Basel. După moartea, în 1984, a soțului ei, s‑a mutat în Germania, unde a lucrat la Radio Europa Liberă, pentru ca în 1994 să se întoarcă la Praga. După o pauză de 24 de ani în care nu a mai scris, a fost aclamată în ultima parte a vieții ca o figură de prim-plan a poeziei cehești pentru volumele sale Zádušní básně za Pavla Buksu [Recviem pentru Pavel Buksa] (1993), Babí hodina [Ora bătrânei] (1994), Matečná samota [Roca‑mamă singurătatea] (2002), Nyní [Acum] (2004), Písečné dítě [Copilul de nisip] (2007).
Foto © Respekt
VIOLA FISCHEROVÁ
în traducerea lui Claudiu Komartin
•
Și ea?
De câte ori îi va mai visa
pe cei trei care au torturat-o
la interogatorii
și va plânge
fiindcă a fost obligată să-și lingă
propriul sânge de pe podea
și chiar a făcut-o
Și ei?
Oare vor mai visa
vreodată
peste grădina de trandafiri
cum stă în genunchi
și se târăște în fața lor
fata aceea tânără și frumoasă
cum suspină și sângerează
•
Mamei
Ca pe făină au împrăștiat-o
pe mama în iarbă
și au udat-o
Tu însăți ai vrut
ca aluatul acela
făcut din tine și lut
să se destrame
să se amestece
și să hrănească din nou
În poiana aceea mamă
am trei frați molizi
Și nu mi se dă voie
să mă apropii vreodată de ei
•
Să plângi noaptea pe grilajul de la Olšany
la douăzeci și doi de ani
dorind numai
să intri acolo la ei
„Singurătatea erotică”
spunea tata cu ani în urmă
Treceam peste stejarii uzi
smulși de furtună cu tot cu rădăcini
„Tinerii sunt atrași de moarte
pentru că nu știu nimic despre ea”
Moartea nu înseamnă să mori
mă împotrivesc tatălui meu mort
la șaizeci și cinci de ani ai mei
Încă nu sunt în stare de asta
•
Acum
o vedere mai limpede
a acelei alte fețe
întoarse a lucrurilor
când copilul
nu se întoarce niciodată
destul de repede
să vadă
ceea ce știe mai mult
decât bănuiește
•
Mama m-a logodit
cu o japoneză
Mama lui mi-a luat măsurile
pentru rochia pe care o voiam
și a aranjat nunta
Fata avea voie să mă sărute
Cum să iau eu de bărbat
o fată
cum să mă însor
cu ea
Potrivit obiceiului japonez
mama și tata
au luat-o pe fată
și au pus-o într-o colivie
Acolo a ars repede
în timp ce eu o zăream fugar
de la distanță
•
De câteva zile au încolțit mugurii
aleea e acum inundată
de vârfurile încărcate ale ramurilor
Dezgolită până la piele
copilăria miroase
a pudră și a urină
Un curent lent și greu
se revarsă
în brazda de apă înspumând-o
Trupurile urăsc
drepturile pe care cândva le aveau
•
în memoria Mařenkăi Kořísková
Celei dintâi i s-a întâmplat
să rămână singură
Se iubește pe sine
și nu îi place de nimeni
Celei de-a doua bărbatul
i-a tăiat câinele cu securea
fiindcă era prea mare
Totuși locuiește cu el
în căsuța pe care au construit-o
A treia
– după cum știe toată lumea –
l-a iubit pe unul singur
de la paișpe ani pân’la moarte
și chiar dacă el a părăsit-o
în creierul ei găurit
a continuat să îl poarte
•
Doamne Tu cunoști
spaima acestui copil
că se va trezi lângă o fântână într-un sat străin
orfan fără mamă
Tu îi știi jocurile pe care le joacă-n secret
cât mama zace la pat
Mama e bolnavă
Va muri ca să nu se mai chinuie
Copilul e singur
Va muri ca să nu se mai chinuie
Câinele e părăsit
Va muri ca să nu se mai chinuie
Pătuțul și casa vor arde
Copilul acela Doamne
nu se temea de moarte
La șase ani
cu o sfoară de rufe legată de tăblia pătuțului
a încercat să afle cum e
să te spânzuri
•
Weřei Rathfelderova
Iar la final bătrânele
ajung să iubească
până și cățeaua roșcată
care sugrumă aricii
și pisicile pătate
care le-aduc
mierle moarte
în pat dimineața
Le scarpină la gușă
și după urechi
acea tandrețe
care nu știe să fie altfel
și căreia-i place să se înfrupte
din bucăți de carne sângerândă
•
Și uneori le-a ajuns
Uneori izbucnesc în plâns
când se împiedică de mochetă
și nu o împing înapoi cu piciorul
Acele bătrâne
fiice ale mamelor
și mame ale fiicelor
care iubesc
și țipă
Ah pofta de ceva dulce!
Și-n colțul cofetăriei
bătrânele o îndoapă
cu înghețată frișcă
și prăjituri cu cremă
pe fetița micuță
care nici ea nu a avut voie
și a trebuit
și și-a dorit să moară
pe gresia din baie
când avea numai
șase ani
•
Iar ceea ce aude ea nu vede
ceea ce atinge nu înțelege
Mirosul îi șoptește memoriei
însă memoria ochilor nu stă de vorbă
cu memoria auzului și atingerea
nu păstrează decât neliniștea
necunoscutului
Intenționează ceea ce nu gândește
face ceea ce face îngăduie
ce-i diferit zile întregi
în pat în ciuda lui
care a părăsit-o și
care trăiește de unul singur
soarta oaselor și a țărânei
Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat nouă volume de poezie și antologii, printre care Un anotimp în Berceni (2009), cobalt (2013), Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017 (2017), Autoportret în flama de sudură (2021) și a tradus, singur sau în colaborare, cărți de Tahar Ben Jelloun, Philippe Claudel, Kurt Vonnegut, Miroslav Holub, Mario Benedetti, Gheorghi Gospodinov, Goran Simić etc.
Numărul 36 (2/2025) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: