Xel-Ha López Méndez (n. 1991, Guadalajara) este poetă, artistă vizuală și traducătoare, cofondatoare a proiectelor publicistice „La Cigarra”, „La Jardinera Guarrior”, „En Esta Esquina Fanzine”. Și-a scris teza de masterat despre poezia cyborg și a publicat volumele de poezie a mis nuevos amigos inmortales (2012) Cartas de amor para mi amigo cerdo (2015), și Crónicas de un nuevo siglo (2016). Poezia sa a fost antologată în Los reyes subterráneos. Veinte poetas jóvenes de México (2015), editată în Spania de Elena Medel și Luna Miguel.
Sursa foto: Neotraba
XEL-HA LÓPEZ MÉNDEZ
în traducerea Ioanei Vintilă
pentru Sofia care voia să fie eternă dar era om / pentru poeții care aveau mâinile pline de dreptate și dreptatea era neagră și era roșie / pentru motelul Camping unde am făcut dragoste și am citit geneza ca să știm ce se întâmpla acolo afară / pentru Tj și pentru prietenii mei / pentru doamna tzotzil care mi-a făcut cadou o brățară și m-a chemat pe numele meu / pentru Víctor și copiii desculți care-mi curățau cizmele / pentru toți poponarii care se roagă pentru noi / pentru mama mea care mă iubește deși nu știu cum / pentru tatăl meu care s-a pișat în papucii mei de școală dar mă ducea în parc / pentru noii hippies de starbucks care idealizează sărăcia / pentru grenadierii care nu pot dormi pentru că sunt triști / pentru cei care nu avem nici pașaport nici rușine / pentru cei care dansăm pe orice ne pun fără să ne oprim din zâmbit / pentru bunicul meu / pentru tine care nu o să înțelegi dedicația asta, care nu-l cunoști pe bunicul meu nici pe prietenii mei, pentru că vorbește despre mine cea pe care nici tu nu o cunoști / pentru mine fiindcă nimeni nu mi-a dedicat nimic cu atâta grație și atât de puțini cititori (unul) / pentru fiul meu dispărut / pentru ca granițele să moară înaintea prietenilor mei
Am făcut cadou o carte unui băiat care nu știa să citească dar care o ține
lângă coasta stângă printr-o coincidență a îndrăgostiților,
și care zâmbește ca și cum i-aș fi zis „ce zi frumoasă” într-o limbă
ciudată și am fi înțeles tot restul. Băiatul analfabet
mă întreabă dacă îmi plac diamantele, „nu știu”, dar deja
mi-a desenat un pentagon perfect și strălucește cu splendoarea
unei hârtii albe, cu lumina casei.
Primul bărbat care îmi face cadou un diamant e un băiat analfabet
care păzește o carte cum păzesc doamnele o bijuterie, cum
fetele miros trandafirii, deși nu știu câți mineri
au murit de tristețe, deși nu știu numele
cui le cumpără, și deși el nu știe ce literă spune ce, băiatul meu
analfabet mi-a făcut cadou un diamant în aceeași agendă cu lista
de cumpărături, în agenda lucrurilor necesare pentru a trăi.
Am pierdut singurul act oficial în care arătam frumoasă
și e păcat
că cineva îl folosește pentru a face rău
și e păcat că nu mai traversez țările simțindu-mă frumoasă
sau că nu le mai traversez
sau că nu mai sunt frumoasă
pentru că o cicatrice mi-a împărțit
fața în două
și pentru că toate celelalte zile
din viața mea fotografică
să fie extrem de triste
Mi-am iubit mult
pașaportul
pentru că păream a fi fericită în orice călătorie
și mi se părea de asemenea
că toate vămile mă vor iubi
chiar și atunci când aș fi supărată
Dar nu l-am iubit atât
pentru că m-am expus în fața a trei polițiști
goală
într-o cameră rece câteva ore
fără niciun zâmbet asemănător cu al meu
din pașaport
știind
că sigur s-au uitat
de unde vin
dar nu la poza mea
Acum
că lucrurile o să fie mai dificile
fiindcă pe lângă viață
pe hârtie par periculoasă
m-am simțit mai tristă ca niciodată
să fiu furată de toți
să pierd
portretul meu frumos
permisul de călătorie
zâmbetul meu
autentic și roz
în fața unui reflector străin
expresia mea autentică
imprimată pentru totdeauna
undeva.
Mine de aur
Eram două și eram singure
și eram împreună
și eram
moarte.
1. XXI
America de Sud
Minele de aur.
Mina, ca să spui femeie într-un loc din America de Sud.
Mina, ca să spui
treaba unui bărbat e să obțină aur
Femeie ca să spui aur
Aur ca să spui materie de schimb pentru achiziții
Materia
Aur ca să spui jaf genocid, ca să spui baroc biserică
Piesă de aur
ca să spui
Mine de aur.
Jurnalul primelor prototipuri de energie:
Cum se comportă electricitatea
Este ora 5:30, e aprilie și e cald [Răsare soarele] E octombrie, sâmbătă de eclipsă.
E dovada că a fost soare într-o zi, îndepărtată de asta.
În mintea mea se produce o imagine:
două corpuri
care la atingere
generează
o strălucire care
se stinge.
Tsunami
Ne-am imaginat înălțimea valului
dar ce lovește
e distanța care se târăște afară din sine
dar ce lovește
e să ne simțim în siguranță în spatele graniței
nu există graniță
nu
există
graniță.
Nu există pentru dezastru
nu există pentru colaps.
Apa se infiltrează
îți dărâmă zidurile.
Nu există graniță sigură
pentru tine.
Ana, pare că va ploua
Mie nu mi-au dat bun-simț
eu l-am cumpărat și de-asta mă plâng
pentru că m-a costat scump mă plâng,
pentru că nu funcționează.
Ana s-a săturat să știe să fie săracă, să mănânce când trebuie, când trebuie să deschidă picioarele,
Ana e un nume generic, viața mea, ana este ana și nu merge la școală fiindcă pentru toate e mai ușor să-și desfacă picioarele, să agațe un bărbat chiar dacă e o bestie
și coarda infinit de lungă, și câinele latră, câinele mușcă.
Pe acoperiș se usucă lucrurile și plantele, pe acoperiș la vederea tuturor sorilor
pe acoperiș plâng câinii și plâng femeile
cele numite ana întind rufele mici ale unor bebeluși născuți pe jumătate morți
care cresc fiindcă e natural să crească și plantele
și apoi apar la piața de marți și apoi putrezesc
înăuntrul sau în afara oamenilor,
că unii pomi dau roade
iar unele fructe se prăbușesc la pământ și sunt mâncate de viermii
de pe stradă.
pe acoperiș se vede puțin din cer puțin din avioane sau păsări sau
supereroi gringo
puțin de cer în timp ce se întind niște cearșafuri deloc albe
în timp ce sunt imprimate pe pături desene animate vechi cu râsul unei pietre spălăcite
în timp ce sunt imprimate pe pat fețele uzate ale eroilor,
trebuie să scăpăm de bunul simț
trebuie să-l stropim pe acoperișuri în miniatură și să-l mânjim pe pilote,
pentru ca oamenii să nu doarmă acoperiți de noroiul eroilor și afară să nu fie o bucată de cer
ci câmp deschis și gol și albastru ca să te gândești la lucruri.
Ioana Vintilă (n. 1997) este inginer biotehnolog, cu un masterat în biotehnologie moleculară. A publicat volumele de poezie Păsări în furtuna de nisip (2018) și buncărul de origami (2022).
Numărul 35 (1/2025) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: