Sándor Márai (1900-1989) este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori maghiari ai secolului trecut. Născut în Kassa (Košice), a fost în tinerețe atașat cauzei comuniste, pentru ca, după căderea Republicii Sovietice Ungare, să trăiască în Germania, iar din 1923, când se căsătorește cu Ilona Matzner, la Paris. În 1928, se stabilește la Budapesta și publică în următoarele două decenii numeroase cărți care îl impun. În 1948, după venirea comuniștilor la putere, emigrează în Italia, iar de acolo în SUA, unde își va petrece ultima parte a vieții, până la suicidul din 21 februarie 1989. „Nu sunt un poet”, afirma celebrul romancier care a scris totuși două celebre texte lirice, „Discurs funebru” și „Înger din ceruri”, cel din urmă fiind unul dintre poemele cele mai recitate în Ungaria după Revoluția din 1956.
Sursa foto: aici
SÁNDOR MÁRAI
în traducerea lui Andrei Dósa
Înger din ceruri
Înger din ceruri, iute vino
La Budapesta-n ger și chinuri.
Acolo, printre tancuri rusești
la clopotele mute să privești.
Nu-i strălucire de Crăciun,
nuci aurite pe ram, nici daruri, nu.
Doar foame, dârdâit și teamă.
Spune-le tot, încât să înțeleagă.
Din beznă, cu voce tare rostește:
du-le vestea minunii celeste!
Bate din aripi, grăbește-ți zborul,
Freamătă, vino, c-așteaptă dorul.
Nu le vorbi de lumea cea largă,
Unde lumini vesele se-aleargă,
Și-n casa caldă masa-i pusă,
preotul alină cu vorbă duioasă.
Foșnește sub pom hârtia fină,
vorba-i de înțelepciune plină.
Pe brazi scânteie steluțe-n zbor –
Dar tu vorbește de minunea lor.
Spune-le, e o minune mare:
Bradul unui popor fără salvare
În Noaptea de vis s-a aprins –
Și tot omul își face cruce surprins.
Popoare-l privesc cu uimire,
Unii-nțeleg, alții se miră.
Clatină capul, se înfioară,
Se roagă ori se tem, bunăoară.
Căci în loc de bomboane atârnând,
Pe brad e Ungaria răstignită.
Trece mulțimea prin fața ei:
Soldatul care a străpuns-o cu fier,
Fariseul care a vândut-o,
Și cel ce tăcut a tăgăduit-o.
Cel ce a mâncat din aceeași farfurie,
A dat-o pe câțiva arginți, cu bucurie,
Și, câtă vreme a bătut-o, ocărât-o, înjosit-o:
Trupul și sângele ritualic i l-a folosit –
Acum lumea stă și se holbează
Dar de vorbit – nimeni nu cutează.
Căci El nu vorbește, nu osândește,
Crist de pe cruce, el doar privește.
Ciudat mai e acest brad,
L-a adus un Înger sau un drac –
Cei ce pe cămașa Lui dau cu zarul,
Nu știu ce fac, norocul vine cu carul.
Doar adulmecă, scheaună, bănuiesc
Taina nopții e taină fără rest,
Căci e-un Crăciun plin de scârnă:
De crengi, poporul maghiar atârnă.
Iar lumea de minuni vorbește,
Preotul despre curaj propovăduiește.
Omul de stat funebru cuvântează,
Sfântul Papa îl binecuvântează.
Și oameni din toate clasele, ordine, caste,
Întreabă: de ce-a fost nevoie de toate astea.
De ce, cum i s-a cerut, n-a pierit?
De ce nu și-a așteptat soarta liniștit?
De ce a crăpat bolta cerească,
Când un popor a spus: „Ajunge, să se oprească.”
N-are cum să priceapă tot omul,
Ce năvălește aici ca noianul?
De ce s-a cutremurat lumea toată?
Un popor a strigat. Apoi liniște, deodată.
Dar azi mulți se-ntreabă, ce-a fost oare?
Cine-a făcut lege aici, din carne și oase?
Și-ntreabă, tot mai mulți întreabă-n șoapte,
Gângav, căci nu pot pricepe asemenea fapte –
Ei, cei ce-au primit-o moștenire –:
Libertatea e o asemenea îndeplinire?…
Înger, adă din ceruri vestea:
din sânge renasc viețile acestea.
S-au întâlnit ades pe acest meleag
– pruncul, măgarul și bunul mag –
Lângă iesle, în paie,
Când Viața făta vie vietate,
Acum minunea tot ei o păzesc,
Cu răsuflarea lor lumii o hărăzesc,
Căci Steaua arde, se crapă de zori,
Înger din ceruri – vestește-le lor.
1956, New York
Discurs funebru
Vedeți, frații mei, cu ochii voștri ce suntem
Praf și cenușă suntem.
Amintirile se destramă, asemenea vechilor țesături,
Mai poți să recompui al insulei Margareta contur?…
Totul e fărâmă, ciob, boarfe demodate,
Mortului i-a crescut barbă, numele tău preschimbat în date
Limba noastră se rupe, cuvintele dragi se deșiră,
Se usucă, sunt doar pulbere în gură.
„Fluture”, „perlă”, „inimă” – nu mai sunt ce-au fost
Când poetul cânta pe limba marii lui familii
Și era înțeles, așa cum pruncul ațipit, morocănos
Cântecul doicii în somn îl înțelege
Bătăile inimii, grai tainic, visul, pradă strechei
Îi citești copilului Toldi, el răspunde, okey
Preotul murmură-n spaniolă la sicriu:
„Chinurile morții m-au înconjurat, e târziu”
În minele din Ohio, mâna ți se frânge
Târnăcopul zdrang, numele tău se stinge.
Marea Tireniană începe să vuiască – vocea lui Babits, ascultă
În noaptea australă, harpa lui Krúdy exultă
Ei încă trimit ecouri, cu glas adânc de duhuri,
Ca o rudă îndepărtată, își amintește trupul,
Mai strigi: „Nu se poate ca voia sfântă să-ngăduie…”
Dar deja știi: ba se poate… Și extragi fier
în Turingia. Poșta nu mai vine. Nu îndrăznesc să-ți mai scrie.
Toate katorgile sunt fără semn, e păcat să plângi morții-n sicrie
Consulul mestecă gumă, nervos, își șterge ochelarii,
Se vede că-l plictisesc atâtea documente, ștampile
Ia mia pe lună, are și mașină. Mistress și baby,
fotografia pe birou. Cine-a fost pentru el Ady?
Ce-a fost un neam? O mie de ani? Poezia și muzica moștenită?
Cuvântul lui Arany?… Culoarea lui Rippl? Muzica lui Bartók, nestăpânită?
„Nu se poate ca atâtea inimi…” Se poate. Stai liniștit.
Marile puteri vor purta discuții la nesfârșit.
Tu taci și veghează. S-a născut deja micul șacal
Care-ți va săpa groapa cu ghearele, maniacal.
Încolțește deja cactusul sălbatic ce-ți va acoperi numele
de pe crucea mexicană, să nu te mai caute nimeni.
Mai crezi că trăiești?… Nu, și ăsta-i un vis urât.
Mai auzi bocetul hârâit: „Fratele își vinde fratele…”
Intervine un glas leșinat „Tăcerea pecetluiește păcatele”
Un al treilea geme: „Ca nu cumva cei ce ne plâng de departe”
Altul horcăie: „Să fie nevoiți să ne urască…”
Așa deci. Keep smiling. Nu căuta motive, nu întreba de ce?
Sau: „Am fost mai rău decât ăștia?…” Ai fost maghiar, de asta.
Și eston, lituanian, român… Acum taci și plătește.
Au pierit și aztecii. Ce-o fi, o fi.
Un mare savant te va dezgropa într-o bună zi,
ca pe craniul unui cal avar. Cenușa radioactivă va acoperi totul
Îndură, aici nu mai ești om, doar o cifră într-o ecuație
Îndură că Dumnezeu îndură asta și bolta sălbatică, clocotitoare,
Nu trimite fulgere incendiare, înțelepciunea e folositoare
Zâmbește, când gâdele îți smulge limba
Mulțumește, de ești în sicriu, dacă are cine să te îngroape
Păstrează-ți cu-nfrigurare visul și puține la număr, epitetele,
Nu scoate o vorbă când boss-ul îți numără măselele.
Strânge la piept zdrențele, bocceaua, bietele
Amintiri: o șuviță de păr, o fotografie, o poezie –
Căci asta ți-a rămas. Mai poți să numeri, ca un avar,
Castanii de pe strada Mikó, toți cei șapte,
Și volumul lui Shelley Jenő nu ți l-a înapoiat
Și gândele n-are cui vinde frânghia
Și nervii noștri se-usucă, sângele seacă, creierul e iască.
Vedeți, frații mei, cu ochii voștri, ce suntem, iată,
Cenușă și praf suntem.
Possilipo, 1951
CREDO (QUIA ABSURDUM)
Eu cred într-o singură creație, doamne, în viața mea, cred în asta. Cred într-o predestinare, această predestinare a mea, eu însumi. Cred într-o lume și cred într-un om, care-și aparțin unul altuia. Cred în uimirea dureroasă a poeților, în această descoperire, că am venit pe lume și că lumea m-a primit în ea. Cred în oamenii creați de tine, doamne, acest cântec fericit și dulce deasupra apelor. Cred în neliniștea cercetătoare a bărbaților însetați, cred în nervozitatea plină, mușcătoare, a iubirii femeilor îndrăgostite, și în blândețea infinită a gestului cu care ridică pruncul la sânul copt și-apoi, cu fruntea înfierbântată, se apleacă asupra lui. Cred în înțelepciunea matură a lucrurilor, doamne, în vechimea desăvârșită a liniilor, în forța palpitant-năvalnică a culorilor, în tainicul laț al cuvintelor, constrângător al adevărului, în privirea lacomă a celor ce îmbătrânesc, în frumusețea mâinilor și în ochii animalelor. Cred în noblețea veșnică, imaterială, a frumuseții, în eleganța pisicilor gingașe și în bunătatea mărilor. Cred în bunătate, doamne, și cred în plăcerea transpirată, desfrânată, a răutății de doi bani. Cred în parfumul tandru de tămâie al primitivității, în mirosul de sânge al fărădelegilor, în pietatea ieftină a celor sentimentali. Cred în ale tale cele de sus, doamne, și cred în capriciile anotimpurilor tale, cred în rafinamentul cămășilor albe ale cocotelor din metropole, și în trufia liniștitoare, distilată, a banului. Cred în smerenia omului matur. Cred în rânduiala prestabilită a luptătorilor de clasă, în formele de sine stătătoare și aromate ale plantelor sudice, în atracția adâncă, ce mână stelele, a forțelor universale. Cred în sărăcia infinită și cred în misteriosul credincios din mine, care își ridică naiv chipul plin de lacrimi spre constelațiile tale fremătătoare. Cred în viața mea, pe care mi-ai dat-o ca să o am, și nu o vei lua niciodată înapoi. Cred într-o singură viață, viață, viață, acum și în vecii vecilor.
27 noiembrie 1921
Andrei Dósa (n. 1985) a publicat trei romane și volumele de poezie Când va veni ceea ce este desăvârșit (2011), American Experience (2013), Nada (2015), adevăratul băiat de aur (2017), Expectativa luminoasă (2020) și Ultima familie tradițională (2024). A tradus romane (de Dezső Kosztolányi, Magda Szabó, Péter Gárdos, András Forgách), volume ale unor importanți poeți maghiari recenți (Szilárd Borbély, István Kemény) și două antologii de poezie maghiară transilvăneană (liniște, pace, perversiuni, heppiend și concert de gală).
Numărul 35 (1/2025) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: