Pierre de Ronsard (1524-1585) a fost cel mai important poet al Pleiadei (La Pléiade), gruparea de poeți renascentiști francezi din secolul al XVI-lea, al cărei program a fost formulat de Joachim du Bellay în La Défense et illustration de la langue française (1549). Ronsard a fost poetul oficial la curtea regelui Charles IX. Printre lucrările sale poetice se numără Les Amours de Cassandre (1552), Les Hymnes (1555-1556), Les Discours (1562-1563), Sonnets pour Hélène (1578). De la moartea lui Ronsard și până în 1630, apăruseră zece ediții complete ale operelor sale.
Sursa foto: Prieuré Saint-Cosme
GHEORGHE PAȘCALĂU
Cele trei platonisme ale lui Pierre de Ronsard
Care e doza de suferință pe care o poate justifica literatura? Cât de inutilă rămâne totuși suferința, chiar și după ce literatura a încercat să o justifice? – Aceste două întrebări formează basul continuu care străbate, uneori neauzit, Amorurile lui Ronsard. Fiecare vers al acestor Amoruri fixează un simptom patologic. Și fiindcă Dumnezeul în care credea sau ar fi trebuit să creadă poetul – care era cleric – nu putea nici să cauzeze, nici să legitimeze amorul „nefericit” al celui care avea în paza sa cutia milelor pe lângă regele Franței, tot panteonul greco-roman e invocat să explice de ce iubirea unui creștin pentru o seamănă a sa poate fi atât de disperată. Doar zeii antici, cu pasiunile și travestiurile lor, pot justifica patologia amorurilor lui Ronsard. Păcat numai că acești zei nu există, iar poetul o știe prea bine. Jocul lui de-a eruditul credul nu reușește întotdeauna să evite pericolul prețiozității, dar măcar nu cade în păcatul ingenuității. În mijlocul unui panteon de spectre, poetul rămâne singur și conștient de singurătatea sa. Rămâne să-și dea un sens pornind de la această singurătate, care străbate genealogii și metamorfoze păgâne și se întoarce la sine, la solipsismul din care voise să evadeze.
Într-un anumit sens, filozofia iubirii cultivată de Ronsard e o mutație a platonismului. „Cultivată” e poate un cuvânt nepotrivit. E o filozofie care, în mod paradoxal, se cristalizează spontan dintr-o simptomatică descrisă cu lux de detalii fiziologice, care, potențată până la paroxism, devine tragică, de parcă fiziologicul pur, împins la exasperare, s-ar revărsa automat în spiritualitate. În plus, e o filozofie care se constituie din mers și își strânge în jurul său referințele, așa cum un erou pornit la drum, Hercule sau Tezeu, își strânge în timpul călătoriei ajutoarele.
Platonismul lui Ronsard e una din multele variații pe care le-a cunoscut metafizica platoniciană în decursul istoriei. De fapt, e poate mai mult un abuz al metafizicii platonice decât o variație a ei. Filozofia iubirii la Ronsard nu pornește chiar din inima platonismului, ci dintr-o rădăcină mai adâncă, din care se alimentează și experiența platoniciană. Cea mai îndepărtată referință lirică detectabilă la Ronsard e un ecou al poeziei lui Sappho. „Naratoarea” lirică – avem încă un povestitor, care își narează pățaniile, ca în epopee (dar aici sunt pățanii emoționale) – își descrie stările. Aceste stări sunt contradictorii, fizicul trece prin rece și cald, psihicul prin speranță și disperare, așa cum Ulise se vede prins în bulboanele iscate de Charibda și amenințat de cealaltă parte de colții Scilei. Aici nu se poate fixa încă niciun sens. „Totul curge”. Sunt stări pe care le cunoaște și îndrăgostitul în dialogurile lui Platon, elev al lui Sappho, așa cum Socrate fusese cel al Diotimei. Dar Platon nu fusese numai elev al lui Sappho, ci și cititor al tratatelor de medicină ale lui Hipocrate. La suprafața textului „platonician” prevalează fiziologia (ca în Phaidros), dar ea nu e decât „simptomatică”, adică semn al unei contrarietăți mai radicale, în care spiritului îi vine greu să se găsească pe sine sau să renunțe la sine (ceea ce ar fi, în fond, același lucru). Ronsard îl întâlnește pe Platon acolo unde acesta își dăduse întâlnire cu Sappho: „aș vrea să-ngălbenesc mai abitir ca ceara” (sonetul XX), îi spune Ronsard Casandrei, așa cum Sappho se plângea că în prezența iubitei sale se îngălbenește „ca iarba” – ca iarba Lesbosului cea pârjolită de soare, pesemne. Ronsard, însă – și aici îl regăsim pe poetul de curte al regilor Valois –, întoarce imaginea sapphică a lividității provocate de apropierea iubitei în sensul unei metafore regale: paloarea erotică se preschimbă în jupiteriana ploaie de aur care cade în poala iubitei (richement jaunissant).
Mediul privilegiat al platonismului rinascimental este sonetul. Sonetul e, poate, cea mai „nesinceră” formă prin care poți să-ți exprimi iubirea. „Nesinceră”, fiindcă în mod rigid mediată. „Strigătul” de disperare pe care poetul ar vrea să-l facă să răsune „în Franța toat’” (sonetul XVI) e fasonat ca pe un scaun de tortură. Membrele i se întorc în cerc. Strigătul nu ajunge atât la destinatară (cu atât mai puțin la „Franța toat’”), cât mai ales la poetul însuși, devenind oglinda rotundă a propriei sale subiectivități. Într-un sonet, subiectivitatea se vede, nu doar se spune. Ciclicitatea structurii creează insistență, obsesie, un mers în gol. Dar mersul în gol al subiectivității e tocmai procedeul prin care se obține reflecția și deci conștiința de sine. Cercul sonetului e orbita pe care poetul se întoarce la sine, e arcul de cerc al salutului galant, pe care augusta prezență regală nici nu-l percepe, dar care-l asigură pe poet de propria sa demnitate, când salutul nu primește răspuns: demnitatea subiectivității sale inatacabile. Un platonism galant, care se consumă în autoreferențialitatea gestului nobil.
Platonismul lui Ronsard e un platonism invers. Dacă la Platon ideea e o transcendență cu atribute eminente, inaccesibilă în condiții obișnuite, iar ființarea individuală beneficiază de idealitate numai în măsura în care participă la această transcendență, Ronsard răstoarnă prioritățile. Casandra devine suma idealităților. Ea e inaccesibilă așa cum la Platon inaccesibilă e ideea. Filozofia iubirii – dacă de „filozofie” e vorba – devine astfel, în translația în care se angajează Ronsard, o filozofie a imanenței. Aspirația spre transcendență, întoarsă în cerc, în cercul sonetului, repliată pe subiectivitatea aspirantă, își devine sieși transparentă ca aspirație, ca tânjire „pură”. La un nivel colocvial, ai putea să acuzi această aspirație „fără sens” de „masochism”.
Narcis e poate modelul cel mai elocvent al acestei poetici. Între multele figuri mitologice în care se metamorfozează poetul se numără și faimosul de-sine-îndrăgostit, părintele eponim al tuturor egocentricilor (sonetul XX). Dar e la fel de grăitor pentru psihologia lui Ronsard că, în fantezia aceasta mitologică, apa în care se oglindește Narcis este chiar Casandra, primul „amor” al lui Ronsard. Iubita e mediul în care ego-ul poetului se oglindește pe sine, mai mult chiar: în care „se scufundă” și se pierde cu totul. Narcis devine una cu apa în care mai adineaori se oglindea. Subiectivitatea, devenită conștientă de sine prin reflecție, mai face un pas și se unește cu mediul care o reflecta: devine lentilă. Dar fără subiectivitate nu mai există privirea care să-i constate existența, nu mai există reflecție, nu mai există lumină: Narcis scufundat în apă se scufundă în noapte, iar incantația lui Ronsard vrea să transforme această noapte în „veșnicie”: „să nu mai fie zori”. Cercul sonetului ar vrea să se închidă în întuneric și tăcere. Însă întunericul și tăcerea rămân inevitabil în afara acestui cerc, căci cercul sonetului nu se închide în tăcere, ci într-o rimă.
Cercul sonetului e reiterare („gândind și regândind mereu”, sonetul XIII). Citiți sonetul de la coadă la cap! Veți vedea că melodia se păstrează, iar textura poemului – catifea pieptănată invers – continuă să susțină un fel de sens. E drept că pe vremea lui Ronsard acest à rebours n-ar fi fost posibil, dar modernitatea acestui procedeu nu-i infirmă perenitatea potențială. A citi invers un sonet confirmă soliditatea construcției, chiar dacă sintaxa își pierde forța adezivă. Versuri „fără sens”, ținute laolaltă de forța de atracție a ritmului și de rimele care acționează ca niște ventuze. Non-sensul frustrării și „durerii” au de câștigat, iar „mesajul” lui Ronsard rezidă chiar în exasperarea acestei frustrări și „dureri”, care-și caută sensul tocmai în tonul frustrării și „durerii”.
Desigur, Amorurile Casandrei nu constituie decât prima carte a Amorurilor lui Ronsard. Deja a doua carte schimbă tonul de la petrarchismul elevat și cast la epicureismul cel mai calculat – „epicureism” în sensul vulgar al termenului. După „platonismul galant” și cel „invers”, care se pot detecta la Ronsard, mai apare deci și această mutație: un platonism „fragmentar”, „insular” sau chiar, mai bine zis, „episodic”, care nu rezistă probei timpului, care degenerează în dezabuzare și se acuză pe sine, post factum, de iluzionism ascetic sau, cu un alt cuvânt (cel al lui Ronsard însuși), de „petrarchism”. E prost cel care-și iubește „Laurica” (Laurette) 30 de ani. Și Platon recomanda în Banchetul trecerea de la un singur corp la mai multe. Dar la Platon recomandarea era de ordinul contemplației, era desfășurarea unui plan de atac teoretic menit să cucerească, la final, Frumusețea însăși. Ronsard, în schimb, se deșteaptă din donquijotism. Iar deșteptarea din donquijotism e, concomitent, o deșteptare din somnul dogmatic indus de „iubirea platonică” – galantă și în răspăr cu sine.
PIERRE DE RONSARD
în traducerea lui Gheorghe Pașcalău
Sonetul I
Cine-ar voi să vadă cum mă frânge Iubirea,
Cum își mână asediul, cum biruitoare se-nalță,
Cum mă-ncinge cu foc, cum inima o-ngheață,
Cum își clădește din rușine mărirea,
Cine-ar voi să vadă ce-aprinsă e firea
Feciorului dornic de-o făptură semeață,
Să vină, cetească! Privească durerii-mi în față,
Căreia Zeul și Zeea nu-i țin socotirea!
Afla-va atunci că-Amoru-i pierzare,
O lină silire, o dulce-ntemnițare,
Visare deșartă în chip de păstor.
Și-afla-va atunci că omul se-nșeală
Când alege un orb, căzând în greșeală,
Punând pruncul Amor să-i fie senior.
Sonetul XVI
Voiesc prin Franța toat’ să strig de-ndurerare,
C-un strigăt ca săgeata ce străbate-n zbor.
Voiesc să pun urechilor zăvor,
Ca să n-aud Sirena înălțând cântare.
Voiesc să-mi schimb privirile-n izvoare,
Inima-n foc, picioru-n sicomor,
În stană capul, ca să nu dau zor
La frumusețea ei, umană îngâmfare.
Voiesc în păsări să preschimb gândiri,
Suspine dulci în noi Zefiri,
Ce-mi vor vesti înlăcrimarea-n lume.
Voiesc ca din obrazul meu și-a sa paloare
Să crească lângă Loir* o biată floare,
Ivită din necaz, cu al meu nume.
* Pierre de Ronsard (1524-1585) se născuse în conacul La Possonière, pe malul râului Loir (le Loir), afluent al râului Sarthe, la rândul său afluent al Loirei (la Loire).
Sonetul XVII
Destinul vrea ca-n suflet să-mi rămână
Și ochi, și braț, și păru-n despletire,
Ce m-au legat și ars și prins în mărmurire,
Încât și ars, și prins mă fac fărâmă.
Strânsoarea, focul, legături mă mână,
Arzând, legând, silind la-ndrăgostire,
Să mor sub ochii ei în ne-mplinire
Și viața mi-o învie din țărână.
Ochi, braț și lunge plete, ce-n foc mă ardeți și mă țineți
Și-nlănțuita inimă mi-o-nchideți
În labirintul faldurilor voastre,
De ce nu pot să fiu Ovidiu cel măiastru!
Ai fi tu, ochi, atunci un mândru astru,
Tu, braț, un mândru crin, iar plete, voi, mătase.
Sonetul XIX
„’Nainte de soroc îți fi-va-n păr ninsoare,
Și zile-mpuținate îți fi-vor prag spre moarte,
Curma-ți-se-va ziua când încă nu e noapte,
Lăsând orice nădejde, te vei topi-n uitare.
Îngălbenită-n van va fi a ta scrisoare,
Spre-a ta nimicnicire voi tinde cu-orice fapte,
Ca să distrug poeții am supt la maica lapte,
De oful tău vor râde nepoți de verișoare.
Nerodul va privi la tine dintr-un ochi pieziș,
Îți vei ’nălța-n zadar temeiul pe prundiș,
Degeaba-ți zugrăvești un cer de-nchipuire.”
Așa-mi grăi silfida, ce din minți mă scoate,
Când un zeu din ceruri îi dădu dreptate
Și îmi trimise-un fulger, ca semn de prevestire.
Sonetul XX
Aș vrea să-ngălbenesc mai abitir ca ceara,
Să picur din înalt ca ploaie aurită
În poală la Casandra mea cea multiubită,
Atunci când somnul îi alintă geana.
Apoi aș vrea să fiu un taur alb ca mana,
Pe spatele-mi puternic să o ridic în pripă,
Atunci când după flori pe pajiște-i pornită,
Ea, floarea cea mai mândră din câte-s primăvara.
Aș vrea, ca să o uit pe astă dulce zână,
Să fim: eu un Narcis, iar dânsa o fântână,
Să mă scufund o noapte în unda de izvor.
Și, da, aș vrea ca noaptea-aceea să fie veșnicie,
Să mă dezvețe Eos de soare și trezie,
Să nu mă mai deștepte, să nu mai fie zori.
Sonetul XXIII
Acest mărgean, această marmă ce suspină,
Aceste bolte de-abanos sub frunte,
Acest cleștar turnat în arcuri frânte,
Acest safir și jasp, coloane de porfiră,
Acest diamant, acest rubin ce-animă
O dulce boare cu suspinuri multe,
Aceste roze și garoafe smulte,
Și aurul acest, ce-n aur se admiră,
Îmi iscă-n gând atâta frământare,
Încât alt dor nu văd în orice cugetare
Decât mândrețea lor, Belleau*, la care mă închin,
Și-un dulce of, ce nu se poate-opri
De-a le visa, gândi și regândi,
Visând, gândind și regândind mereu.
* Rémy Belleau (1528-1577), prieten al lui Ronsard și primul traducător al lui Sappho în franceză, precum și al Odelor lui Anacreon.
Sonetul XXIV
Lucirea-n ochii tăi îmi spune
Ce-a-ți cere nu îmi sta în fire,
Dar frică mi-e c-a lor făgăduire
E de la crai Laomed*, al tău străbune.
Îmi zice-al genei îndoit tăciune
S-avânt cu foc a mea nădăjduire,
Temei punând pe dulcea juruire
Ce mi-a vestit răsplată prin minune.
Doar graiul gurii tale mă-nspăimântă
Când harul ei profetic îmi cuvântă
Și ia-napoi ce ochiu-a prinosit.
Ast fel, când viața, când murirea mă frământă,
Privirea mă îndeamnă și gura mă alungă,
Ferice de-o făptură, de ea năpăstuit.
* Laomedon este regele mitic al Troiei care i-a înșelat pe zeii Apollo și Poseidon, reținându-le răsplata cuvenită pentru construirea zidurilor Troiei.
Sonetul LII
’Nainte ca Iubirea genunilor trândave
Să le deschidă pieptul, und’ se dospea lumina,
Cu apa cea dintâi, cu smârcul și cu tina
Înnămolite-erau cerești boltiri firave.
Tot astfel duhul meu, torcând rostiri gângave,
Închis în trupul greu, în care geme slina,
Se învârtea mereu și nu-și afla odina,
Când l-au străpuns, Iubire, privirile-ți grozave!
Iubirea îmi dădu tot ce-i desăvârșire,
Curată-mi străluci printr-însa-ntreaga fire,
E ea care mi-a dat și viață, și putere.
Făclia ei aprinsă mi-a sfârâit în vine,
Iar aripa-i cea iute mi-a frânt întreaga vrere,
Răpind în zborul ei ce-a mai rămas din mine.
din Prima carte a Amorurilor: Amorurile Casandrei
Gheorghe Pașcalău (n. 1984) a studiat Filozofie și Filologie Greacă la universitățile din București și Tübingen. Doctorat în filozofie la Universitatea din Heidelberg, cu o teză despre neoplatonismul antichității târzii. În prezent este bursier al Institutului dominican de studii orientale din Cairo, unde dezvoltă un proiect despre influența filozofiei grecești asupra filozofiei arabe.
Numărul 35 (1/2025) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: