Mario Bojórquez (n. 1968, Los Mochis, Sinaloa) este poet, traducător, eseist și editor, unul dintre cei mai premiați scriitori mexicani ai generației de mijloc. A publicat volumele de poezie Pájaros Sueltos (1990), Contradanza de pie y de barro (1996), Diván de Mouraria (1999), Pretzels (2005), El deseo postergado (2007), Y2K (2009), Memorial de Ayotzinapa (2016), antologia Aquí todo es memoria (2016) și Arqueología del Fuego Nuevo (2025). Cofondator al revistei electronice „Círculo de Poesía” și director al Encuentro Iberoamericano de Poesía Ciudad de México, poezia sa a mai apărut în limba română în volumul bilingv La espina en la flor. Muestra de poesía mexicana actual / Spinul din floare. Poeți mexicani contemporani (2016).
Credit foto: Ivonne Rodriguez
MARIO BOJÓRQUEZ
în traducerea lui Claudiu Komartin
Se deschid în corpul tău sunetele cuvântului
Se ridică sunetele cuvântului
Coboară
Se ridică coboară se deschid pătrund
Sunetele cuvântului
Totul e explorare
Căutare neîntreruptă drumurile tale deschise
Totul e întâlnire și totul pierdere
Mâinile mele se deschid coapsele tale urcă
Coboară ochii tăi mâinile mele pătrund
Explorare ochii ochii mei și ai tăi
Pierdere mâinile tale mâinile mele mâinile noastre
Căutare coapsele tale și oasele mele
Orientare trupul tău busolă pentru gândurile mele
Similicadență
Dar cum să-mi spun, să-ți spun, să le spun
că am, că ai, că au ochii întredeschiși,
dacă la capătul ochilor păstrez, păstrezi, păstrează
migdala zilelor și verile sfâșiate.
Dar cum să tac, să taci, să tacă,
aceste tăceri ale lor, ale tale, ale mele,
dacă în ochii mei, ai tăi, ai lor sunt porumbei deschiși
deasupra unor câmpii de sânge, pe care eu, tu, ei
le scrutez,
le scrutezi,
le scrutează.
A spune umbra
A vorbi din umbră, a fi umbra;
fluidul rapid în care întunericul
se-nalță deja fără trup, subjugat.
A vorbi împotriva umbrei celor spuse,
a te întoarce din umbra nesomnului;
a te sui atât de sus, atât de-adânc, de în afara timpului,
încât o-ntoarcere furioasă nu e de folos.
A spune umbra, a spune ceea ce ne rămâne,
restul acela de voce și de suspin,
umbra temerară fără accent,
fără pauză sau emoție, umbra pură
care va da naștere și altor umbre-n calea sa.
A vorbi, a spune, a vorbi umbra înseamnă
să te apropii de lucruri, de corpurile lor,
să fii reflecție constantă, să fii reflex
al unui limbaj virtual care nu este niciodată sigur.
Epitaf pentru Paul Antschel
Este o floare în mijlocul câmpului
e floarea zilelor frumoase
Oamenii sapă împrejur
căutând rădăcina frumuseții
sapă din ce în ce mai adânc
Sub pământul răscolit
trăiesc viermii ploii.
Pe țărmul râului Delaware în fața Camdenului, privind luminile podului Walt Whitman
Într-o zi ți-a crescut barba
ca un râu înghețat
și te-ai preschimbat într-un sloi
bătrâne poet cap-de-nor.
De aceea strigai că Mexicul trebuia să dispară
că destinul națiunii tale era măreț,
atât de măreț încât trebuia să extermine lumea-ntreagă.
Unii dintre compatrioții tăi
au crezut în cuvintele tale și-au încercat să-ți îndeplinească visul.
Chiar și astăzi, la o sută cincizeci de ani de la mânia ta,
fulgerul limbii mele te cântă în libertate.
Bătrâne, oh bătrâne, bătrâne, bătrâne Walt Whitman.
Espresso în Soho
Eu sunt cel care bea cafea
sub copitele cailor
Am venit din Zona Río din Tijuana
de la Cecut să gust cuburile lor de zahăr
Nu am încredere în Village nici în cluburile lui clasice
îmi place SoHo cartierul pictorilor și al galeriștilor
și pe șervețelul pătat cu mentă
îi spun prietenului meu Poncho că aici
și în Saint-Germain-des-Prés,
la Les Deux Magots,
cafeaua are același gust
ca la El Taquito de la Leyva.
Tribeca
E o termită în docuri ce râvnește să mănânce întreaga lume.
Oamenii mării își râd de fanfaronada ei
dar în adâncul lor știu că o termită încăpățânată
poate fi un pericol.
O termită pe an, lucrând în două schimburi, va deteriora, fără-ndoială,
o lungă scândură de stejar și, cu puțin noroc, o grindă.
Asta nu îi îngrijorează.
Cu siguranță primăria sau căpitănia portului
va înlocui cheresteaua.
Orașul acesta e mare, după cum mare e și bugetul lui,
și nu va lipsi, desigur,
un plan general de întreținere bine gândit.
Termita lucrează în două schimburi și se odihnește
cu satisfacția că lucrarea ei continuă
în ciuda numeroaselor dificultăți.
Oamenii mării pleacă cu mărfurile lor
și, printre glume și rom, își aduc aminte de ea.
Ah!, își spun, termita cea încăpățânată și dinții ei minusculi.
Discursurile ei amuzante sunt, dintr-odată,
străpunse de o tăcere teribilă,
iar foșnetul parâmelor
face pe neașteptate să li se scoale părul de pe șira spinării.
Casa nisipului arzător
Am venit să semănăm pământul cu sudoarea și sângele credinței
nisipul s-a ridicat până a acoperit casele pionierilor.
Cei puțini rămași
am văzut soarele la amiază,
cactușii saguaro ca niște suflete rătăcite
ale celor ce au murit
de foame și de sete,
ploile de praf și de apă
biciuind acoperișurile de lemn.
Noi,
cei din urmă,
iubim confortul și idolatria,
trăim comod în păcat.
Claudiu Komartin (n. 1983) este, din 2010, redactor-șef al revistei „Poesis internațional” și al Casei de Editură Max Blecher. Poet, traducător și antologator, a publicat Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009), cobalt (2013), Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017 (2017), Autoportret în flama de sudură (2021), Inoculare (2022) și a tradus cărți semnate de Kurt Vonnegut, Tahar Ben Jelloun, J.M.G. Le Clézio, Miroslav Holub, Philippe Claudel, Goran Simić.
Numărul 35 (1/2025) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: