Louise Glück (n. 1943, New York) este, alături de Tomas Tranströmer și de Bob Dylan, unul dintre cei trei poeți care au primit în ultimul sfert de secol Premiul Nobel pentru literatură „pentru vocea ei poetică inconfundabilă care, cu o frumusețe austeră, face ca existența individuală să fie universală”. Autoare a treisprezece volume de poezie, două de eseuri și a unei opere de ficțiune, este una dintre cele mai importante voci din literatura americană contemporană. De la volumul de debut, Firstborn (1968), și până la recenta Winter Recipes from the Collective (2021), Glück reușește să documenteze toate marile nevralgii ale umanității. Cărțile ei au fost distinse cu premii prestigioase în Statele Unite și Europa – National Book Critics Circle Award pentru The Triumph of Achilles (1985), Premiul Pulitzer pentru The Wild Iris (1992), National Book Award pentru Faithful and Virtuous Night (2014, tradusă în românește de Bogdan-Alexandru Stănescu în 2021).
Louise Glück | © Katherine Wolkoff | Sursa foto: The Atlantic
LOUISE GLÜCK
Noapte de vară
Sistematic, și dintr-o obișnuință îndelungată, inima mea continuă să bată.
Noaptea, când mă trezesc, o aud, acoperind sunetul molcom al aerului condiționat.
Și obișnuiam să o aud acoperind și inima iubitului sau
multe alte inimi, pentru că au fost câteva.
Și în timp ce bate, continuă să pompeze emoții ridicole.
Atâtea scrisori înflăcărate pe care nu le-am mai trimis!
Atâtea călătorii de neamânat, închipuite în nopțile de vară,
vizite-surpriză unor bărbați care erau aproape niște necunoscuți.
Bilete pe care nu le-am mai cumpărat, scrisori care n-au mai văzut timbrele.
Și mândria irosită. Și viața, într-un anumit sens, niciodată trăită pe deplin.
Și arta mereu în pericol de a deveni repetitivă.
De ce nu? De ce nu? De n-ar trebui poemele mele să-mi imite viața?
A cărei lecție nu e apoteoza, ci tiparul, al cărei sens
nu stă în gest, ci în inerție, în reverie.
Dorința, singurătatea, vântul prin migdalul în floare –
cu siguranță astea sunt marile, inepuizabilele subiecte
prin care predecesorii mei și-au făcut ucenicia.
Le aud răsunând în propria mea inimă, în chip de convenție.
Balsamul nopții de vară, balsamul banalei,
imperialei bucurii și dureri a existenței umane,
al celor visate ca și al celor trăite –
ce ar putea fi mai prețios decât acesta, când moartea e atât de aproape?
Smochine
Mama obișnuia să facă smochine în sos de vin –
înăbușite cu o mână de cuișoare, poate și câteva boabe de piper.
Smochine negre, din copacul nostru.
Vinul trebuia să fie roșu, iar piperul dădea un gust ușor afumat siropului.
Aveam senzația că sunt într-o altă țară.
Înainte de asta ar fi fost mai întâi puiul.
Mai ales toamna, uneori împănat cu ciuperci de pădure.
Dar nu tot timpul era vremea lor.
Trebuia să prinzi momentul potrivit, imediat după ploaie.
Alteori era pui simplu, cu o lămâie înăuntru.
Deschidea sticla de vin. Nimic pretențios –
ceva primit de prin vecini.
Mi-e dor de vinul ăla – cel pe care-l cumpăr acum nu are un gust la fel de bun.
Gătesc și eu lucrurile astea pentru soțul meu,
dar nu sunt pe placul lui.
El și-ar dori feluri de mâncare ca la mama acasă, dar mie nu-mi ies bine.
Când încerc, mă enervez –
Încearcă să mă transforme în cineva care n-am fost niciodată.
Crede că e o nimica toată –
tai puiul și îl azvârli în tigaie, împreună cu câteva roșii.
Și usturoi, dacă ai usturoi.
O oră mai târziu, ești în paradis.
Crede că e treaba mea să învăț, nu a lui
să-mi arate cum. Ceea ce gătea mama mea, nu trebuia să învăț.
Mâinile mele știau deja numai simțind mirosul de cuișoare
în timp ce-mi făceam temele.
Când a venit rândul meu, le-am făcut bine. Știam cum.
Prima dată când am gustat din ele, m-am reîntors în copilărie.
Când eram tineri, era altfel.
Eu și soțul meu – eram îndrăgostiți. Nu ne doream decât
să ne atingem unul pe celălalt.
Vine acasă, e obosit.
Totul e greu – să faci bani e greu, să vezi cum corpul ți se schimbă
e greu. Când ești tânăr faci față problemelor ăstora –
ți se pare complicat la început, dar ești încrezător.
Dacă nu-ți iese, încerci altceva.
Cel mai tare îl supără vara – soarele îl scoate din minți.
E necruțător aici, aproape că simți lumea cum îmbătrânește.
Iarba se usucă, grădinile sunt năpădite de buruieni și limacși.
Cândva, era pentru noi perioada cea mai bună.
Orele acelea de lumină, după ce se întorcea de la serviciu –
noi le transformam în ore de întuneric.
Totul era o mare taină –
până și lucrurile pe care ni le spuneam noapte de noapte.
Și încet-încet soarele apunea;
vedeam luminile orașului aprinzându-se una câte una.
Nopțile scânteiau de stele – stele
sclipeau deasupra marilor clădiri.
Uneori aprindeam o lumânare.
Dar de cele mai multe ori, nu. În cele mai multe nopți doar zăceam acolo, în întuneric,
cu brațele încolăcite unul în jurul celuilalt.
Dar aveam senzația că am putea controla lumina –
era ceva absolut minunat; puteai face întreaga cameră
să strălucească din nou, sau puteai la fel de bine să rămâi în aerul nopții
ascultând mașinile.
După o vreme ne lăsam pradă tăcerii. Noaptea începea să devină liniștită.
Dar nu ne culcam, nu voiam să renunțăm la a fi conștienți.
Îi dăduserăm nopții permisiunea să ne poarte cu ea;
doar zăceam acolo, fără să interferăm. Ore în șir, ascultând fiecare
respirația celuilalt, privind cum lumina se schimbă
prin fereastra de la capătul patului –
orice lucru s-ar fi petrecut la fereastra aceea,
eram împăcați cu el.
Ziua Muncii
S-a împlinit exact un an de când a murit tata.
Anul trecut a fost cald. La înmormântare, oamenii au vorbit despre vreme.
Cât de cald era în septembrie. Cât de neobișnuit pentru o lună ca asta.
Anul ăsta e frig.
Acum suntem doar noi, familia apropiată.
Prin straturile de flori,
crâmpeie de bronz, de cupru.
Ceva mai în față, fiica surorii mele se dă cu bicicleta
așa cum a făcut-o și anul trecut,
de la un capăt la celălalt al trotuarului. Nu-și dorește decât
să treacă mai repede timpul.
În vreme ce pentru noi ceilalți
o viață întreagă nu înseamnă nimic.
Azi ești un băiat blonduț, cu un dinte lipsă;
mâine, un bătrân care gâfâie, rămânând fără aer.
Nu înseamnă aproape nimic de fapt, poate doar cât
o clipă pe pământ.
Nici măcar cât o propoziție, ci o respirație, o cezură.
Sfintele
În familia noastră au existat două sfinte,
mătușa și bunica mea.
Însă viețile lor erau diferite.
Cea a bunicii mele a fost tihnită, până și la sfârșit.
Semăna cu cineva care intră într-o apă liniștită;
dintr-un motiv sau altul
marea pur și simplu nu se putea urni să-i facă rău.
Când mătușa mea a ales aceeași cale,
valurile s-au izbit în ea, s-au năpustit asupra ei,
pentru că așa răspund Moirele
unei firi pătimașe.
Bunica mea era chibzuită, cumpătată:
de aceea a reușit să scape de suferință.
Mătușa mea n-a scăpat de nimic;
de fiecare dată când marea se retrage, cineva drag îi este luat de lângă ea.
Cu toate astea, nu simte marea
ca pe o forță potrivnică. Pentru ea, este ceea ce este:
acolo unde atinge țărmul, trebuie s-o facă violent.
traducere de Anastasia Gavrilovici
Anastasia Gavrilovici (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii București, unde își face în prezent doctoratul. A publicat poezie, cronică literară și eseu și a tradus cărţi din engleză și spaniolă (Kurt Vonnegut, Ernesto Cardenal), debutând cu volumul de poezie Industria liniștirii adulţilor (2019).
Revista „Poesis internațional” poate fi comandată de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: