Gabriele Galloni (1995-2020) a publicat volumele de poezie Slittamenti (Alunecări, 2017), In che luce cadranno (În ce lumină vor cădea, 2018), Creatura breve (Făptura fragilă, 2018), strânse în Trilogia morților, și L’estate del mondo (Vara lumii, 2019). A publicat volumul de nuvele Sonno giapponese (Somn japonez, 2019). După moartea sa cauzată de o boală rară în 2020, a apărut în același an Bestiario dei giorni di festa (Bestiar al zilelor de sărbătoare). A fost codirector al „Inverso – Giornale di poesia” și autor și creator, pentru revista „Pangea”, al rubricii „Cronici de sfârșit: douăsprezece conversații cu tot atâția pacienți cu boli terminale”. A semnat nenumărate poezii cu heteronimul Olimpia Buonpastore, poezii care vor fi publicate în viitorul apropiat în volum.
Sursa foto: aici
„L-am cunoscut pe Gabriele în ‘15, la o prezentare literară. În ‘16 am devenit cei mai buni prieteni. Ieșeam des împreună, vorbeam despre poezie, despre cinema. Ne-a plăcut Zulawski. El i-a iubit pe Tito Marrone, Corazzini, Salvia, crepuscularul minor, eu am iubit întotdeauna versurile libere, poeți precum Artaud, Pizarnik, Plath, Sexton și imensa Rosselli. Aveam o idee foarte diferită despre literatură și idei opuse despre poezie, totuși îmi plăceau foarte mult poeziile lui, le găseam palingenetice. Din tradiționalism el folosea versul endecasilabic, din generația sa temele pulp, dark, bisex. Gabry era foarte bun, dar a trebuit să înfrunte calvarul poeților. Să mori tânăr pentru poezie sau poate din cauza prejudecăților contemporanilor tăi. Mă simt de parcă am murit și eu, dar sunt în viață, la urma urmei am fost părtași la aceeași mizerie. Poate că Gabry mai avea multe de spus sau poate viața lui a fost doar un sacrificiu uman. Uneori vorbeam despre Bataille, îl veneram. Noaptea, la mine acasă, citeam Povestea ochiului și Mama mea. Cu Olimpia Buonpastore a jucat o glumă batailleană, o păcăleală împotriva ipocriziei culturale dominante. Era curajos în fiecare alegere a sa, un înger demonic, un mare provocator. Cel mai bun prieten al meu, fratele meu.”
Ilaria Palomba
„Eu și Gabriele vorbeam mult, scriam mult, râdeam mult. Mâncam destul de mult, pizza, mâncare chinezească, acasă la Ilaria Grasso, de exemplu, chiar și cu Ilaria Palomba – ce seri fericite! – sau la un restaurant din Monteverde Vecchio unde ne-am și îmbrățișat pentru ultima dată. Eram mereu în căutarea unor cărți de negăsit. Pretutindeni. Am început să port lănțișor la ochelari (acest obicei pe care îl rețin ca accesoriu dandy, dar în schimb este doar o oglindă a bătrâneții care mă deosebește din naștere) pentru că, de fiecare dată când ne întâlneam, Gabriele mă îmbrățișa atât de tare, cu un entuziasm atât de mare, că-mi alunecau ochelarii de pe nas, făcându-i să cadă la pământ – cine l-a cunoscut știe despre ce vorbesc, ce entuziasm, ce bine. Recent am recitit câteva dintre numeroasele mesaje pe care le-am schimbat de-a lungul anilor (Gabriele era mai ușor de ajuns în scris decât la telefon, întotdeauna fără semnal sau închis), scrisori din mileniul nou-nouț, cu respirația încordată și dulcea iluzie că-l am încă aproape. Iată ce ar trebui să fie prietenia, bucurie împărtășită, ajutor reciproc (întotdeauna lefteri, noi, poeții, solicitați cum suntem pentru a cumpăra grămezi și grămezi de cărți second-hand), cuvinte cinstite și dialog continuu. Majoritatea dialogurilor noastre erau, îmi dau seama acum, despre poezie, a noastră și a altora. Despre edituri și publicare, despre planurile de viitor, din vara viitoare, din cea de după aceea, despre fetele și băieții iubiți cu viteza vântului, care nu suflă niciodată prea mult peste aceleași obloane, două zile și apoi pleacă în altă parte pentru a încurca coafurile și hainele întinse pe balcoane.”
Giorgio Ghiotti
GABRIELE GALLONI
***
A muri înseamnă doar
a începe o viață în altă parte:
nu este nicidecum Totul sau Nimic.
Este similar cu a zări marea
printre golurile unui stufăriș; și câteva
căsuțe pe coastă.
A te descoperi gol; și gol
a-i descoperi pe alții.
Știi, limba este aceeași
pentru toți. Să te prezinți
cu cel mai simplu nume care-ți vine:
dar nu al tău; al altuia.
***
E acolo jos, în interstițiile
timpului, printre suișuri
și coborâșuri, momentul în care se produce
ireparabilul.
***
I
Mai mult decât în ore sau în minute
ar trebui să împărțim această prelingere
a noastră în lucruri și situații
și indicii expuse la febre mereu noi.
II
Sângele ca loc mai presus de toate
și apoi fluid ca apa și la apă
sângele se întoarce
după restul. Te trezești în zori
acoperit de vopsea.
III
Nu vorbi despre timp. Acum avem destul
atâta cât trece. Nu-ți face prea multe griji
de câte ori exist sau exiști:
amintește-ți mai târziu Cuvântul.
***
Se-ntoarce acasă tata,
mort. Peretele e atât
de alb că luminează
de la sine.
***
Te destrami cu fiecare aprindere a neonului
pe vitrină. La câțiva metri, alungit
la pământ, un băiețandru. Lângă el, în picioare,
maică-sa, contur subțire
într-o eternitate retroiluminată.
***
Ar fi suficient să dăm crezare unui mal;
unei lumini ce dispare ușor
în spatele pietrelor; sau unui mort ce învie,
pentru a se pierde întorcându-se.
***
Am cunoscut un om care citea
în palma morților. Îi prefera pe cei
sub douăzeci de ani; în toate duminicile
la morgă le prezicea
coordonatele pentru o nouă viață.
***
În vis ne ascundeam în partea din spate
a naosului unei biserici. Împreună
căutam o intrare în casa
morților.
Afară, o lume întreagă.
***
Muzica morților e contrapunctul
pașilor pe pământ.
Fabulă
Îngerul e nebun.
Îngerul ne atinge.
Îngerul vrea;
îngerul nu spune.
Pe o canapea newyorkeză o Beatrice
voalată.
Îngerul ni se întoarce în gură.
Portrete ale comunității în șase zile
I
Părintele Alessandro fardează morții. Îi
îmbracă, îi expune noaptea pe
catafalcul parohial.
În ziua slujbei funerare
el însuși îi însoțește în biserică, mână
în mână, în căldura ecuatorială
a tămâii.
II
Părintele Giorgio are o sută de ani. Este un exeget
al Bibliei. Își ascunde mereu fața
cu o mască de Donald Duck.
În această viață a dat și a luat mult.
Se spune (poate e adevărat) că a iubit-o pe Greta
Garbo și a fost iubit de ea. Când era copil
a mâncat accidental un vițel viu.
III
Părintele Claudio dezgroapă cadavrele
credincioșilor săi preferați și doar lor
le citește Apocalipsa
Sfântului Ioan. Pupilele fixe
ale morților îi arată recunoștință. Acesta este
rolul lor. Părintele Claudio e trecut bine
de adolescență – puțină îi este doar experiența.
IV
Alberto, părintele Alberto: un iezuit
de fier. Mușchii trași în ulei
îi lucesc. Pozează în fața băieților
din centrul de recuperare; este duminică.
Spectacolul ține până când
Alberto, părintele Alberto, se prăbușește
la pământ. Apoi, ca întotdeauna, se ridică.
V
Părintele Bologna, fiul pictorului
omonim, a trăit ca un pustnic toată
viața lui. Dar purta doar Armani.
Și adora mătasea; la moartea sa
a cerut să fie înfășurat în șalul
mamei sale – de mătase, și natural –
să fie mâncat de șase câini.
VI
Părintele Jonathan C., din Philadelphia.
A fost primul care a descoperit casa Diavolului.
A frecventat-o timp de un an. Devenise
amantul preferat al Inamicului.
Agresiv, monden posomorât și frivol
în același timp. Erecție durabilă.
Aici se încheie galeria de portrete din cauza timpului prea scurt acordat Autorului.
Fabulă
Doar pământul trebuie să devină pământ –
numai așa dezbrăcăm corpul de orice lucru.
Coasem tăieturile, curățăm fața
de sămânță. Adunăm bucățile împrăștiate
prin salon; le ardem împreună
totul pentru rugul de la sfârșitul lunii mai.
traducere de Daniela Mărculeț
Daniela Mărculeț este licențiată în Științe ale Comunicării și are un master în Managementul Comunicării. A trăit zece ani în Italia, la Bergamo, fiind publicată în mai multe antologii de poezie italiană contemporană.
Become a Patron!