Anda Pinkerfeld Amir (1902-1981) a fost o scriitoare israeliană născută în Polonia dintr-o familie de evrei secularizați. După Pogromul de la Lvov, devine membră a mișcării socialist-sioniste Hashomer Hatzair, fondată în 1913 în Galiția. În 1920 pleacă pentru prima oară în Palestina. După ce emigrează definitiv, în 1924, se stabilește cu soțul ei în chibuțul Kiryat Anavim, la vest de Ierusalim. Dacă în tinerețe Anda Amir scrisese și publicase în limba polonă, de acum va scrie în ebraică, influențată de Uri Zvi Greenberg. Prima ei scriere în ebraică apare în 1928, fiind semnată Bat-Hedva („Fiica Hedvei”). Trimisă la finele celui de-al Doilea Război Mondial în Germania, e unul dintre primii autori care scriu despre Holocaust. Mai târziu a lucrat pentru arhivele Ministerului Apărării din Israel, îngrijindu-se de fișele soldaților morți în Războiul de Independență din 1948. Scrie, până la moartea sa în 1981, cincisprezece volume de poezie și cărți pentru copii, primind mai multe premii, printre care cea mai înaltă onoare a statului, Premiul Israel (în 1978, la exact 25 de ani de la instituirea lui).
ANDA AMIR
פגישה
יום אחד, אתה תגדל. זה בהכרח כי הילדה שלך
להיות צייר. אני רוצה הילדה שלך לצייר. משפחה.
הוא לבוש כולו חליפות אסטרונאוט ולשים אותם לקחת בידיים.
במשך עשרים שנה, העולם הוא נסער למצוא משהו חדש.
אם לספור עד עשר, אתה צריך להפסיק. זהו המשחק.
אז אנשים עשויים. תוך כדי שינה.
כשהייתי קטנה, אמא שלי אמרה לי
אם אני מסתכל מקרוב, על הירח הם המכתשים יש מישהו שמת מדי יום.
בגלל זה, הפנטזיות שלי
גיבורים כהוא נגמרו מהר.
עכשיו אני לא יוצאת
דבר על ידי בפעם הראשונה. אני חוצה חנויות עתיקות.
אני לא יודעת מה אני רוצה, אבל אני חושב שה יכול לאסוף
מישהו עם כוח. תודה, זה לא כל כך קל להרוג אדם.
אנחנו בשר ודם.
כל דבר שאנחנו להסתיר הוא בשר ודם.
המתים לעשות יותר מאשר גוף חי.
המילויי החרטה
תמיד כיסים של הגברים העשירים.
ברוך אתה, הנחש אשר הקסים רבות, אבל נתן להם לאכול.
התפטרה, אני מחכה. הילד של בני עמי, אתה היחיד שה יכול
לזכור עכשיו. כאשר מת על ידי קר, אתה קורא בשמי.
Adunarea
Într-o zi, vei crește. Sigur, fiica ta
va fi pictoriță. Vreau ca fiica ta să picteze. O familie.
Îi îmbraci pe toți în costume de astronaut și-i pui să se țină de mână.
De douăzeci de ani, lumea e agitată să afle ceva nou.
Dacă număr până la zece, te oprești. Așa e jocul.
Așa sunt făcuți oamenii. În somn.
Când eram mică, maică-mea îmi spunea că
dacă mă uit atentă, pe Lună sunt cratere și acolo
moare cineva în fiecare zi. Așa, fanteziile mele
cu supereroi s-au terminat repede.
Acum nu-mi mai iese
nimic de la început. Mă plimb prin anticariate.
Nu știu ce vreau, dar cred că pot să strâng
pe cineva cu putere. Mulțumesc, nu e ușor să omori un om.
Suntem carne și sânge.
Fiecare lucru pe care-l ascundem e carne și sânge.
Cei morți fac mai mult decât cei vii.
Întotdeauna, regretul umple buzunarul celor bogați.
Binecuvântat să fii, șarpe, tu care ai amăgit
pe cei mulți, dar le-ai dat să mănânce!
Supusă, aștept. Copilul poporului meu, ești singurul de care pot
să-mi amintesc acum. Când mort de frig, mă strigi pe nume.
כאשר אני מחכה לבד בחדר האמבטיה
המהלכים קול חם
כל החורים פתוחים.
איפה השיא הוא שיחה נחמדה
וללבוש בגדים שנבחרו, אז בוודאי שסיימנו.
כל מה ש ה יודע לעשות זה להמתין בשתיקה
עדיף לשמוע את הקולות של בית.
אני לא רוצה להיות צפוף, אבל כשה מסתכל מהחלון
אני מרגיש כאילו פספסתי משהו. משהו שה חמקמק.
אני לא רוצה לדעת את כל זה למען הסיפור.
אני רוצה לספר לך יות, אבל יש לי מבחני אינטליגנציה עד כה.
אני מצפה להבין מה קורה.
Când aștept singură în baie
O voce caldă trece
prin toate găurile deschise.
Dacă punctul culminant înseamnă să vorbesc frumos
și să port haine alese, atunci sigur am trecut peste.
În tăcere, tot ce știu să fac e să aștept
ca sunetele din casă să se audă cât mai bine.
Nu vreau să par înghesuită, dar când mă uit pe geam
simt că ceva îmi scapă. Ceva îmi scapă din mâini.
Nu vreau să știi toate astea de dragul poveștii.
Vreau să-ți spun mai multe, dar nu am testele mentale la zi.
Aștept să-mi dau seama ce se întâmplă.
אני רועד ולזכור
אני לא מוכנה לשנות. אלכימיה וראיית הנולד הוא ראוי.
נהגי מוניות לא יודעים הרחובות חדשים. מי לעשות בכלא מוחלף.
גופותיהם מלאות אומללות.
על סיפונה, זה נראה כמו אחד מהחדרים האלה. עשן חדרי – פטןם.
אני לא יכולה לשאת שומעים את השם שלי.
אין לי כסף. גם אז, ברחובות לבוב,
לא הייתי מסוגל לכל דבר.
אני אמא השארת ילדיה להילקח.
עכשיו אני משוכנעת: מה שנשאר נושאות למחנה השמדה.
אני מקבל זריקות יומיות מזון. אני הצלתי.
הכל שלי פלטפורמות חוזרות.
המינון המקסימאלי של כעס.
אני עדיין מתלבט. אני לא מעז לומר בשום פנים ואופן.
Tremur și-mi amintesc
Nu sunt pregătită pentru schimbări. Alchimia și clarviziunea
sunt întâmplări sigure. Taximetriștii nu cunosc străzile noi.
Cei care fac pușcărie mult timp, sunt schimbați.
Corpurile moarte sunt pline de mizerie.
Așezate pe masă, arată ca niște încăperi. Încăperi pline cu fum.
Nu pot suporta să-mi aud numele.
Nu am bani. Nici atunci, pe străzile Lwów-ului,
nu am fost capabilă de nimic.
Sunt o mamă care și-a lăsat copiii să-i fie luați.
Acum sunt convinsă: ce-i al lagărului, rămâne al lagărului.
Primesc în fiecare zi mâncare și injecții. Mă simt mântuită.
Toți cunoscuții mei se întorc la peroane.
Doza maximă de furie.
Încă mă lupt. Nu am curajul să spun totul până la capăt.
מאחורי דלתיים סגורות
אם אני רואה תמונות רבות בבוקר, אני מרגיש טוב יותר.
האור בשפע עושה לי בחילה. המיטה שלי היא אוהל
איפה אני מצפה בקצה השקט שלי.
המוח הוא רכבת ארוכה עד אין קץ.
וזה הוא לבוש גדולתו בייסורים והייאוש.
מוכנה רוחות קטנות הם גשמים גבוהים. והצלילים הקטנוניים
נותן ריק מי מסתתרים בדירה.
הזונות ותריסי העיר לובשות כל בגדיהם.
מי רוצה לעשות יותר כדי להשליך את הבגדים שלו בכביש.
הנה מפעל גדול אלונקה ב שלה נעות ערימות של אנשים.
שם שלה, עצמות נשרפות, וזה יוצא ממי גבר
מעבר משקאות חריפים.
כל האנשים האלה מחכה לך לתת להם אוכל בעתו.
אם אתה נותן להם מה שהם רוצים, הם מקבלים מה שמגיע אחרי.
הנשימה בונה את האדם. לא כזה קורה כהוא לצרכיו.
פותח את ידך להשתכנע: יש מספיק לבוא.
În spatele ușilor închise
Dacă văd multe poze, dimineața mă simt mai bine.
Lumina abundentă îmi face rău. Patul meu e un cort
în care îmi aștept liniștită sfârșitul.
Mintea e un tren nesfârșit de lung.
Și disperarea îl îmbracă în agonie și măreție.
Din vânturile mici se fac ploile mari. Și sunetele mărunte
îi dau de gol pe cei care se ascund într-un apartament.
Curvele și orbii orașului își poartă fiecare haina*.
Cei care vor să facă mai mult, să-și arunce hainele
în mijlocul drumului.
Iată fabrica cea mare și întinsă: în ea se mișcă grămezi de oameni.
Acolo, în ea ard oasele și în ea omul e făcut să vadă
dincolo de băuturile tari.
Oamenii așteaptă să le dai de mâncare la vreme.
Dacă le dai ce își doresc, primesc orice vine după.
Suflarea îl zidește pe om. Nu tot așa e cu nevoile lui.
Deschide-ți palma și fii convins: se găsesc destui să se apropie.
* Conform tradiției talmudice, îmbrăcămintea reprezintă, în mod clar, statutul social al purtătorului. În vechime, orbii nuputeau cerși în locurile publice, dacă nu purtau veșmintele specifice; invitații nu aveau drept de intrare la o nuntă, dacă nu erau îmbrăcați corespunzător.
Vreau să cresc elefanți
Înăuntru, creierele oamenilor visează.
Ei nu știu că boala îi pregătește pe toți.
Nimeni nu mi-a putut explica de ce fluturii sunt atrași de flăcări.
Pregătită, ca mireasa Așdodului**, îi plâng pe cei care în plină vară
se închid în case și continuă să creadă în legile energiei potențiale.
Singurătatea cere multă liniște și eu
nu am fost învățată să dau cuiva cuvântul.
Vreau să cresc elefanți***. Când prețurile scad,
aștept ca un nou război să înceapă.
Rar văd stații de autobuz pline. Îmi dau seama
că nu voi crește niciodată elefanți.
În liniște, călătorii îngheață în trenuri și nu spun nimic.
Cei care se împotrivesc torturii, sunt omorâți
înainte să arate orice. Mi-am imaginat elefanții ca niște ziduri
pe care trebuie să le ud regulat. Nimeni nu poate deveni poet,
dacă nu crește elefanți la început.
Ieri, le-am cerut paznicilor să nu mai bată un copil care căuta
jucării și monede vechi. Mi-au spus că-s moartă deja
și că tot ce-mi doresc voi primi la următoarea mea reîncarnare.
Atunci, am știut că tot ce vreau, cu adevărat,
e să văd copilul închis într-o cameră singur, cum
se apropie de elefanții pe care-i cresc și le dă să mănânce.
Acum, când simt că nu mai pot face nimic, decât să caut
resturi de cabluri prin curtea casei, îi urmăresc din spatele
cutiilor pline pe cei care mănâncă liniștiți și fericiți.
Ei se îmbracă la fel și marțea se adună pe saltelele vechi
din holul mare. Acolo, nimeni nu spune povești despre elefanți,
nimeni nu ajută pe nimeni să se ridice când e lovit,
și nu-și găsește propria lui jucărie din cârpe.
Geamurile mari mi-au dat speranța că
dacă-mi bag capul prin ele, aș putea să-mi imaginez
că sunt liberă și, în fața casei mele, am să găsesc
câmpuri pline cu oameni eliberați. Câmpuri pline cu elefanți.
** Oraș din vechime (astăzi: Esdud), eliberat de sub dominația asiriană în timpul împăratului Iezechia. În context, expresia subliniază fastul și bogăția.
*** Poemul pornește de la un proverb idiș: Crește măgari, apoi elefanți.
traducere din limba ebraică de Costel Onofraș
Costel Onofraș (n. 1996) este student la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. A participat la numeroase concursuri și festivaluri de poezie, colocvii studențești și la atelierele de creative writing din cadrul Festivalului Licart. A publicat poezie și recenzii de carte pe site-ul subcapitol.ro și în revista „Zona nouă”. În prezent studiază ebraica, traduce din poeți evrei și pregătește o lucrare despre Poezia Holocaustului.