| 23 septembrie 2016 |
Nichita Danilov (n. 1952) a publicat după 2000 patru romane bine primite, care au completat, după volumele de poezie dintre Fântâni carteziene (1980) și Imagini de pe strada Kanta (2011), pamfletele din Urechea de cârpă (1992), eseurile din Apocalipsa de carton (1995) sau volumul de proză scurtă Nevasta lui Hans (1996), profilul unuia dintre scriitorii de vârf ai generației sale.
S-a vorbit suficient de mult, de la debutul lui Danilov cu Fântâni carteziene, confirmat de următoarele volume: Câmp negru (1982), Arlechini la marginea câmpului (1985), Poezii (1987), Deasupra lucrurilor, neantul (1990), Mirele orb (1995), Suflete la second-hand (2000) sau Centura de castitate (2007), despre gravitatea discursului „simbolizant” (Marin Mincu) al acestui poet care afişează fără mari precauții o teatralitate fastuoasă, şi pentru care lumea este o scenă, iar poemul, un spațiu dramatic în care întreaga arlechinadă a existenței e revelată dintr-o perspectivă medievală, cu inserturi mitologizante. Butaforia daniloviană prinde viață într-o scriitură „rusească”, preocupată în cele din urmă de locul omului în lume şi de posibilitatea mântuirii.
Antologiile Nouă variațiuni pentru orgă (1999), Secol (2003), Ferapont (1980-2004) (2005) sau Amurgul orașelor (2013) – la care poate fi adăugat excelentul cvintet Băutorii de absint (volum colectiv din 2007, care îi mai cuprindea pe Traian T. Coşovei, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop şi Liviu Ioan Stoiciu) – au cimentat reputația unuia dintre cei mai solizi scriitori români debutați după 1980. Totuși, N.D. a făcut mereu figură aparte în context 80-ist, întrucât nu părea să aibă vreo legătură cu locurile comune confecționate pe marginea literaturii generației sale (nu cred, de pildă, că l-ar fi interesat vreodată „coborârea în stradă a poeziei”, dezideratul de tinerețe al lunediştilor).
Dincolo de orice „cabotinism savurat în secret” (despre care a adus vorba Ion Bogdan Lefter) sau de tonul hieratic profesat în cadrul unei scenografii crepusculare, la Danilov, poet în care lucrează fără încetare tentațiile mistice ale ortodoxismului pravoslavnic, este posibil ca solemnitatea să întâlnească histrionismul, iar excesul de simbolistică să fie pus în slujba zicerii profetice. Astfel încât, la fel ca Mihai Ursachi, cu care păstrează unele afinități de substanță, N.D. pare a ilustra în toată literatura sa o speță de barochism răsăritean, în care arhetipurile joacă un rol esențial, iar reflexele estetizante nu sunt decât expresia acelei „lucidități neîndurătoare” care i-a pus la încercare pe atâția saturnieni.
„Secolul” din poezia lui Danilov reprezintă un moment agonic, de descompunere a lumii şi a ființei, vestind amurgul (Ioan Es. Pop l-a numit „Colateralul”), cu procesiunea sa de calamități şi degradări iminente ale corporalității.
Claudiu Komartin
NICHITA DANILOV
Secol
Ca pe un steag alb
deasupra casei mele voi înălța ziua.
Îngerului melancolic al serii
ce risipește liniștea
ca pe o pulbere de aur pe drum, îi strig:
În sânge de zeu tânăr
îmi voi muia mâinile;
pe geamul fiecărei case de om
îmi voi lăsa amprenta:
să vadă toți cum am fost,
cu ce mâini am băut vinul
și cu ce mâini am bătut la uși.
Arborii tatuați de pe străzi
îmi spun c-am trăit
într-un timp care nu a fost al lor
și oameni cu fața îngândurată
îmi strigă prin somn:
„Acest timp n-a fost
al tău, nici al nostru!”
Casele însă rămân
mereu tot în urmă și mâinile
tot flutură, flutură
stegulețe verzi și albastre
semn că plecăm. Ca pe un steag alb
voi înălța deasupra casei mele ziua
și fără să arunc
o privire în urmă,
ca de un oraș străin
de propriul meu trup mă voi îndepărta.
din Poezii (1987)
rubrică semnată de Claudiu Komartin
Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.
Sursa foto: aici
citește și:
„Frică nu înseamnă nimic” de Ion Caraion
„Întru totul” de Ileana Zubașcu
