| 16 septembrie 2016 |
Ion Caraion (1923-1986) rămâne unul dintre cei mai controversați scriitori români din ultimii 75 de ani. Biografia și alegerile sale conturează profilul unei enigme pe care ar fi prea ușor să lipești etichetele clasice: „caz tragic”, „destin frânt” sau „schizofrenie morală”.
Foarte precoce, elevul de liceu Ion Caraion (pseudonimul lui Stelian Diaconescu) fondează la Buzău, împreună cu Alexandru Lungu, caietele „Zarathustra”, din care cei doi adolescenți vor scoate trei numere între 1940 și ianuarie 1941.
Ajuns la București, în plină perioadă de afirmare a unei generații eclatante, Caraion e secretar general de redacție la revista „Lumea” a lui George Călinescu, şef al biroului de presă la Editura Fundațiilor Regale, editor, împreună cu Virgil Ierunca, al revistei „Agora”. Debutează la 20 de ani cu Panopticum (1943), volum al cărui titlu inițial, Circul domestic, nu fusese acceptat de Cenzură. Oricum, după apariție, cartea e interzisă și confiscată din librării. Urmează Omul profilat pe cer (1945) și Cântece negre (1947), unul dintre ultimele titluri publicate de Editura Fundațiilor Regale înainte de a fi desființată.
Condamnat în 1950 pentru „instigare”, a stat cinci ani în pușcărie (trecând pe la Canal, Minele de la Cavnic și Baia Sprie); la 26 iunie 1958, este din nou arestat și condamnat la muncă silnică pe viață (Caraion susținea că a fost condamnat la moarte, însă nu există nicio dovadă scrisă în sprijinul acestei afirmații) pentru spionaj, trădare de patrie și uneltire împotriva orânduirii de stat, sentință comutată ulterior (în 1963) la 25 de ani de muncă silnică; tot atunci este recrutat de Securitate ca informator, iar în aprilie 1964 (deci cu mai puțin de un an înaintea morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) este eliberat, în urma decretului de grațiere a deținuților politici.
Mihai Pelin a publicat în 2001 dosarul de Securitate al poetului („Artur”. Dosarul Ion Caraion), iar în 2006 apare volumul Cazul „Artur” și exilul românesc, ambele cuprinzând documente importante, inclusiv notele informative semnate de Ion Caraion. Surpriza este totală, arătându-l pe Caraion ca pe unul dintre cei mai siniștri turnători (unul plin de vervă, înflorind stilistic în delațiunile sale, de multe ori uluitoare prin fervoarea cu care e pornit să compromită și să murdărească). Omul care a cunoscut pe pielea lui ororile totalitarismului, unul dintre artiștii și intelectualii care au pătimit (unsprezece ani în universul concentraționar comunist!) cât pentru mai multe vieți, ajunge, odată reabilitat, să comită ceea ce părea imposibil de imaginat, mergând până la trădarea prietenilor din tinerețe. Un vers din Cârtița și aproapele (1970) poate fi cheia pentru lupta lăuntrică ce se dă în această epocă în Caraion: „Dacă toți ne transformăm în fantome, vom fi din nou oameni.”
Între 1966 și 1981, I.C. este foarte activ, încercând să recupereze hiatusul de aproape douăzeci de ani. Cărți pentru copii, volume de eseuri (dintre care cel mai cunoscut rămâne Bacovia, sfârșitul continuu, din 1977) și numeroase cărți de poezie, printre care: Eseu (1966), Dimineața nimănui (1967), Necunoscutul ferestrelor (1969), Cârtița și aproapele (1970), Cimitirul din stele (1971), Interogarea magilor (1978), Dragostea e pseudonimul morții (1980).
În 1981, fuge din România și se stabilește la Lausanne, unde își trăiește ultimii ani de viață în frământări și tentative de a-și reabilita numele. Scoate în 1982 la München volumul de interviuri și pamflete Insectele tovarășului Hitler, unde scrie, în stilu-i caracteristic: „Mă numesc Ion Caraion şi sunt unul dintre scriitorii care nu mai pot fi dați afară din literatura română nici de vreun partid, nici de vreun dictator, nici de gloanțe, nici de canaliile şi otrepele din presa oficială.”
După decembrie 1989, apar volumele postume Apa de apoi – poeme din exil (1990) și Poezii arestate (1999), o antologie utilă, însă editată execrabil, Dragostea e pseudonimul morții (1997), precum și anonima Antichitatea durerii (2005, ediție îngrijită de Nicolae Țone). Mai trece un deceniu până la albumul Oamenii. Poeme rostite la Radio (1966-1974) (2015), în care prefațatorul, Bogdan Ghiu, îi face lui Caraion un portret de la care s-ar putea porni în cunoașterea și recunoașterea personajului, dar mai ales a literaturii pe care a lăsat-o: „Contorsionat, umoral, agresiv, imposibil, sfârtecat, crepuscular, pe scurt, supraviețuitor abuziv, Ion Caraion trebuie împăcat cu el însuşi printr-un fel de tipologizare sau de «ridicare la concept», de transpunere într-o schemă operatorie: încercarea de a fi liber față de mai multe fatum-uri local-istorice deodată, posibilă doar poetic – altfel spus, imposibilă.” (Bogdan Ghiu)
Claudiu Komartin
ION CARAION
Frică nu înseamnă nimic
altădată vă era frică de cuvintele noastre,
deși le rosteam cum crește pătrunjelul.
cuviincios, fără accente slabe ori tari.
acum vă este frică de cuvintele voastre.
deși n-au nici un înțeles, deși țipați.
dar atunci și acum
v-a fost, vă este frică.
de cine vă temeți?
cine-i mai tare ca voi? cine-i mai tare
decât cine țipă? noi nu țipăm.
creștem înăuntrul cuvintelor
ca-n fântână apa din golul fântânii,
fiți calmi, ați biruit. nu trebuie.
noi nici nu mai suntem.
de ce v-ați astupat auzul? și atunci
și acum, frică nu înseamnă nimic.
și atunci, și acum, și oricând.
voi însă veți amuți și vă va fi
frică și atunci, pentru că vouă
v-a fost frică și când ați urlat
și urlați și dacă nu vă e frică.
fiindcă și dacă nu vă e, tot vă este.
noi nici nu mai suntem.
din Dragostea e pseudonimul morții (1980)
rubrică semnată de Claudiu Komartin
Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.
citește și:
„Întru totul” de Ileana Zubașcu
„Astenia, sufletul, Iliescu” de Augustin Pop
