RITA CHIRIAN
Nora Iuga, ascultă cum plâng parantezele (Editura Cartea Românească, 2016)
Așa cum văd eu mișcările tectonice ale meschinei vieți literare autohtone, singura constantă este cazul. Scriitori cu vagă și repede consumată notorietate, cercuri literare care se hrănesc dintr-o energie iute epuizată, proiecte parcă autosubminate, acte de perseverență și dârzenie serială etc. – succesiuni, așadar, de fenomene de „literatură întreruptă”. Reflectând la decorul literar al ultimelor decenii, am pus toată fragmentaritatea, polarizarea și tranziența pe seama unui târziu postmodernism, îmbrățișat cu întreaga lașitate a snobului, silit la acord și mimetism, la ultima modă. „Cazul” la care mă voi referi este cel al Norei Iuga, care, în ciuda nevoii publicului de nou, dincolo de imperativul scandalului și al scandalosului, a reușit – involuntar, cred – să-și alcătuiască și să-și păstreze aproape un număr remarcabil de cititori îndrăgostiți. Fidelitatea lor vine din sentimentul pe care-l creează, la lectură și relectură, paginile Norei Iuga; așa cum se întâmplă (sau trebuie să se întâmple) în literatura adevărată, Nora pare să așeze, magic și altruist, în proporții egale, sete de viață și senzitivitate de plantă carnivoră, căreia nimic din ce este omenesc nu-i rămâne străin. Vis și realitate, carnalitatea cea mai profană și spiritualitatea cea de aproape de eteruri, teluricul și himeriada își dau mâna în fiecare volum.
Dar, dacă întâi uimește jocul scriiturii, te pietrifică apoi tragismul versurilor, pentru că poezia e, pentru Nora, echilibrul fragil dintre viață și moarte, dansul distrat în gura monstrului, gluma stridentă în cadrilaterul normei și simțului comun. În tot acest peisaj, devine din ce în ce mai evidentă lipsa de apetență a criticului român și a cititorului obișnuit – în căutarea sângelui dat la iveală – pentru delectatio, iar Nora este una dintre victimele acestui organ lipsă. Lecția cea mai importantă pe care o dă scrisul Norei este, clar, literatura ca plăcere și, dacă ar fi să așez pe aceeași treaptă pe cineva din cele mai noi generații poetice, acolo nu poate sta decât Adela Greceanu: pentru că în interiorul poeziei ești într-un labirint ale cărui ieșiri nici nu merită să fie luate în calcul. Textele Norei sunt, asumat, poezie de gamă minoră, de surdină, fără prețiozitate, în care plăcerea scrisului este un derivat al bucuriei de a trăi și niciodată invers.
Cel mai recent volum de versuri al Norei (aproximativ al douăzecilea titlu), apărut la Cartea Românească, ascultă cum plâng parantezele (2016), este, formal, cea mai experimentală culegere. Textele sunt, aparent, colaje de imagini disparate, ca în fuga de idei. Efectul creat este cel al trăirii simultane. Fiecare poem este multicefal, părând să îngrămădească laolaltă fire multiple. Ideile se decantează încet, cu răbdarea pe care ți-o impune desfacerea unui nod gordian. De aceea, unul dintre cele mai frumoase texte ale volumului este cel final, The end, poemul fiind o anticipare a vidului și o înțelegere a vidului; temperatura volumului crește constant, jocul se crispează, bucuria cuvântului rostit se transformă încet în scâncet, ca în jocul alintat al copiilor. Avangardele cu care a fost asimilată scriitura Norei Iuga sunt, de fapt, măști pentru sfiala de a fi înțeles cine câștigă războiul. Petulanța discursului, logoreea frivolă, nonconformismul (= neatenția la mode poetice) unei astfel de tehnici sunt forme de obnubilare a substratului tragic, care-și trage sevele din poezia lui Paul Celan. „Încet”, cu atenție la fiecare „ghețar”, poemul Norei (marele poem, cel de dincolo de segmentări aparente) este un cântec sfâșietor, o identificare cu poeți din spatele realității, în „văile” cărora „cresc culturi de sârmă ghimpată”, care percep cu surâs superior „cât de greu pătrund ei” și cât de ininteligibil este „plânsul/ acestor pleoape bătute-n cuie”. Cuvântul nerostit este singurul cuvânt adevărat, de aceea, Nora desenează în fiecare vers o ieșire falsă, care să întărească încrederea neștiutoare și blajină a cititorului. El este într-o scenografie atentă, lui i se întind capcane suprarealiste, o țesătură de stridențe și imagini insolite, o sintaxă torsionată, o schemă de propoziții eliptice (toate scurtissime, enunțiative, ca-ntr-o retorică de sală de judecată) tocmai pentru a-i prezerva plăcerea – mincinoasă, dar salvatoare a – visului policrom: „un copil doarme. pe scara vagonului. o roată/ îl leagănă. o roată îi cântă nani-nani./ fetița cu părul bălai a fluierat în biserică./ l-a văzut pe Moș Niculai. săruta Crucea de piatră./ visează copilul pe scară. cineva/ deschide fereastra. capul îi zboară pe geam. știi/ s-a însurat. la nouăzeci și opt de ani. Ferrante Palla/ om liber. când și-a lăsat borul pe ochi./ s-a înnoptat.”
Dominantele obsesionale ale poeziei Norei Iuga sunt, în acest volum, întunecarea, adumbrirea, afundarea, delimitarea, supunerea, degradarea, ca în poemul simili-arghezian Florica ’ntre roate: „sunt la cărămidărie. își agăța ’n fereastră/ Florica fusta albastră. într-o joi la cină./ au sosit boxerii. și sub autobuz oare cine bate?/ eu sunt bună mamă. Florica ’ntre roate./ vine dimineața ca un cintezoi. și fusta Florichii/ doarme ’n păpușoi. trei halate albe au băgat-o ’n/ dubă. și-au tăiat-o ’n trei. doi bojoci și-o fiere./ doi boboci și-o floare. că din asta nu se moare.” Șaga și flirtul dadaist funcționează asemenea benzilor unsuroase în care se prind muștele, pentru că tabloul care se ivește în spatele lor este monstruos și deconcertant: „voiam să închei poezia. cu o mână de pianist./ dar la Ateneu în înghesuială. l-am strivit. era/ un cărăbuș. de familie bună./ s-a stins discret. ca orice chibrit/ când suflă vântul. luna se albește/ la răsărit./ eu uit mereu dacă/ adorm sau mor.” (era un cărăbuș). Ruina, așa cum apare în textul voluntar banalizant o vreau înapoi pe Aranka, este o formă de decompresie și de exaltare a calităților rare: „mucegaiul schimbă brânza în fromage./ mucegaiul acoperă gura borcanului./ cu blana de vulpe albastră.” Ludicul devine agon – „într-o bună zi. sub șepcuța mea./ vor izbucni. mari furtuni de nisip./ Gobi își iese din matcă. face spume la gură./ un epileptic. spune sora de caritate./ și-și teleportează privirea. sus pe Altai./ vede o casă mare. da-n ea cine șade?/ oțetaru’.” (Gobi își iese din matcă) –, iar spațiile largi deschise de formula suprarealistă sunt, de altfel, „oglinzi în care de poți îneca”.
Pentru Nora Iuga, poezia ia naștere la confluența dintre realitate și magicul ecuațiilor sapiențiale, dar acolo nu e o deltă – așa cum le apare celor mai mulți dintre comentatorii literaturii ei –, ci crevase și fracturi crustale, în care apa se învolburează și zgomotul devine insuportabil: „poate vine ’n mai. poate ’n octombrie. bate ’n cer/ cu telul. nu se-ncheagă. nu crește. nu se leagă./ sub umbrar dragă. stăm o noapte ’ntreagă. știi/ gunoieru’ n-așteaptă. nici rafturi. nici ambalaje./ nici fotografii. focul arde. smalțul sare. ai văzut/ și tu. ce repede scade apa ’n scăldătoare.” Punctuația care ghilotinează imaginea (de cele mai multe ori, direct în mijloc) este similară respirației frânte, suișului abrupt, viziunii căreia i te împotrivești: „și n-am intrat în Granada. fiindcă m-a sedus/ un metronom. ne-ntâlneam pe splai. într-o/ piramidă. norule-mi spunea. el venea din nord./ nu-l știa pe Lorca. era alb ca varul. și cânta/ la nai. trotinetă tu. știi lângă cișmea. furtunul/ acela. ce frumos era. când ningea cu fluturi./ și lăsam să treacă. încă un tramvai.” (furtunul acela ce frumos era).
ascultă cum plâng parantezele este cel mai întunecat volum al Norei, negru precum calul pe care-l evocă în pe limba mea aleargă un cal, un cal cu „cap de plumb”, care cântă în decembrie, într-un timp al paradoxurilor și al simultaneităților („decembre. și liliacul a înflorit.”). M-au întristat comentariile anterioare la acest volum – care e, cred, unul dintre cele mai puternice ale poetei; reiterând locuri comune, toate înrudite cu recuzita-clișeu avangadist-onirică, ele scot în prim-plan dansul imagistic, foarte modernist. Ei bine, tocmai fiindcă rămâne modernist, e un dans deasupra fântânii cu șerpi. Din această baletare se naște tragismul sfâșietor al acestei culegeri. Încă o punere între paranteze a Norei Iuga. Dar vina nu e a ei.
Rita Chirian (n. 1982) a publicat volumele de poezie: Sevraj (2006, Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut), poker face (2010) și Asperger (2012). Este doctor în Litere (2012), cu teza Sandalele lui Empedocle. Anatomia mutațiilor po(i)etice postcomuniste. Scrie cronică de carte și eseuri și a tradus câteva cărți din limba franceză (Maurice G. Dantec, J.M.G. Le Clézio ș.a.). Semnează în „Poesis internațional” din 2010.
Foto: © Anne Berg