| 9 septembrie 2016 |
Ileana Zubașcu (n. 1950) este autoarea unui singur volum de poezie, Întru totul (1978), a cărui apariție pare, retrospectiv, un moment semnificativ în trecerea de la poeticile răsfățate în anii ‘70 la noua poezie a Generației 80. Cu câțiva ani mai mare decât 80-iștii din clasor, Ileana Zubașcu, sora mai mică a poetului Ion Zubașcu, debutează înaintea tuturor (poate cu excepția lui Petru Romoșan, precocele absolut al promoției) cu o poezie în care se întâlnesc, pe de o parte, o ipostază feminină cu zvâcnete și replieri cam naive într-un cadru prin excelență ruralist, iar pe de altă parte, o conștiință poetică de o neobișnuită vivacitate, ce anticipează, în poemele lungi din volum, o parte dintre tehnicile și toposurile preferate ale postmoderniștilor. Puțini își mai amintesc această carte a Ilenei Zubașcu – cu excepția lui Laurențiu Ulici, a cărui Antologie a poeților tineri 1978-1982, apărută cu două decenii întârziere (2005), se încheie cu o selecție din Întru totul –, deși în ea se găsesc germenii unei poetici la care cei interesați de evoluția poeziei românești din ultimii 35-40 de ani n-ar strica să fie ceva mai atenți.
Claudiu Komartin
ILEANA ZUBAȘCU
Întru totul
Să fiu moartă de beată
beată criță
să vin de la o petrecere
din satul Botiza
de la prietena mea Ștefanca bibliotecara
de-a dreptul peste dealuri
noaptea la miezul iernii
să mă opresc într-o claie de fân
limpezită la marginea lunii
să-mi fac un culcuș
și să dorm pe vecie
până spre primăvară
când vor înfige oamenii furcile în mine
voind să mă-ncarce pe sanie
Asta nu-i totul
Să pleci peste graniță cu un ansamblu folcloric
să-ți treci brațul privirii
prin capitalele Europei
ca prin niște brățări
să-ți atârni orchestrele la ureche
lângă cerceii pierduți
să-ți bronzezi pielea făcând nudism
pe plajele picturilor celebre din muzee
să dezgropi cetăți uitate de milenii
doar cu un zâmbet
să ștergi roboți retorici de pe fruntea
copilului strivit sub roțile
unui ceasornic uriaș în plină zi
să pierzi pe fiecare stradă câte-o mamă
să lași câte-un copil al tău
pe creștetul statuilor
pe care le-ai iubit o clipă
să alergi din gară-n gară prin mulțime
să nu te saturi și să crezi că e posibil
să-ți cumperi amintiri
din fiecare loc pe unde ai trecut
vrând să te-nșeli că nu le vei uita
și-apoi să uiți în clipa următoare totul
să crezi că toate acestea sunt nimicuri
ca aburul șters de pe geamul
mașinii când gonești prin ploaie
Nimic din toate-acestea nu e totul
Să mă trezesc într-un timp
cu picioarele sloi
cu mâinile cuibărite în gură
să-mi îndes cizmele cu fân
să-mi umplu sânul cu fân
și pantalonii cu fân
să-mi țină căldură și să
alerg din nou peste dealuri
să mănânc zăpadă zgrunțuroasă
să mă sperii de strigătul vulpilor
stropși-le-ar boala
să trec peste umbra pe văi adâncite în moarte
și să nu simt nici o clipă singurătatea
cosmică dintre reflexele cristalelor
Cred c-ar fi prea de tot să fie totul
Să dansezi până trupul tău limpede se face
până când trupul tău ud se înfășoară
în holdele ritmului și armoniei
până când se desprind din tine
străzile orașului Scopje împrăștiindu-se
prin Jugoslavia
asudate și cu răsuflarea tăiată
să te arunci pe scaun apoi
și să-ți vii în fire ca o brândușă de toamnă
scuturată de lună sub arbori
Ar fi de tot puțin să fie totul
Să mă scufund în zăpadă
până la subțiori
și să dorm iarăși astfel o vreme
apoi să urlu să se strângă în jurul meu lupii
să mă mănânce de vie jumătate
iar jumătate să rămân în zăpadă
zvârcolindu-mă să ies
măcar cu sângele în lume
oh, mânca-v-ar lupii clipe de tristețe
Asta nu-i totul, nu, nu
E-he-hei dragii mei prieteni
ce știți voi ce-i aceea
o femeie singură
într-un sat străin din codri
departe de casă
și de iubire
să ai cu toate acestea
curajul de-a lupta
cu inerția lumii, conștientă
cât de mărunți îți sunt dușmanii
și cât de mică fără glorie victoria
să te cufunzi cu fruntea înghețată
în palma unei pietre prietenoase
și să începi să plângi de neputință
până ce piatra a ajuns pe-un fund de mare
atât de singură și despărțită-n bezne
încât din puritatea ei va da lumină
Nici asta, nici poveste, nu e totul
S-ajung pe podul Izei ce desparte
satul Dragomirești de Bogdan-Vodă
să văd că apa curge printre ghețuri
să văd că stelele se-nvârt în ceruri
și globul printre ceruri se rotește
Iartă-mă pentru toți savanții lumii care au descoperit
și descoperă în continuare
lucruri de neconceput în imaginația ta
invenții epocale care te lasă rece și total indiferentă
în timp ce plângi fierbinte pentru un pui care și-a rupt piciorul
Iartă-mă pentru știința de acum și de mâine
pentru marile ei revoluții care te vor lăsa tot mai mult în urmă
în timp ce omenirea va goni tot mai mult înainte
Care om pe drum trecea
pomișorii-i scutura
poamele din pomi cădea
la masă se așeza
cu poame se ospăta
cu apa se stâmpăra
cu umbra se răcorea
maică-n veci te pomenea:
Cine-o făcut fântânele
Iartă-i, doamne, păcatele.
Numai pentru tine care ai două clase primare
merită ca toți poeții lumii să-și lase versurile coerente
să nu le frângă mersul lor de la-nceputul lumii
ca tu să le-nțelegi doar cu știința ta de simplă mamă
Care om ar fi trecut
pe scaon ar fi șezut
apă rece-ar fi băut
mai pomană-ai fi avut.
Așa m-ai făcut pe mine
pomană nu-ți faci cu nime
Iar de aici înainte încetează cuvântul
poate începe doar plânsul
Mereu între timp și mereu între mama
din Întru totul (1978)
rubrică semnată de Claudiu Komartin
Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.
citește și:
„Astenia, sufletul, Iliescu” de Augustin Pop
„Trenuri stricate” de Nicolae Coande
