TEODORA COMAN
Dintre poeții români, nimeni nu a mai fost atât de exasperat de real încât să ducă o ofensivă înverșunată contra lui, așa cum a făcut-o Angela Marinescu. Stilul ei, asumat ostil, rezultă din încheierea unui pact de agresiune pe viață, după cum o demonstrează consecvența tematică a tuturor volumelor publicate din 1969 încoace. Încă din 1979, poeta și-a făcut un program din dinamitarea convențiilor, declarând negru pe alb: „îmi provoc eșecul, poezia și moartea”, „iubesc primejdia, subminarea, esența”, „vocația mea este lupta cu mine însămi/ pe un câmp minat”. La esență se ajunge nu prin strategii retorice subtile sau prin așteptarea revelației, ci prin coliziune brutală. Asistăm la intrări prin (r)efracție în zidul propriei subiectivități, la penetrarea obstinată a obstacolelor, sub toate formele posibile: perforarea, dislocarea, dezintegrarea, tăietura ca „stridență a preciziei”, co-ruperea, scurtcircuitarea, jupuirea. De aceea, ofensiva e asumată și în latura sexuală ca probare a forței virile a poeticului: „eu m-am născut/ gata violată/ de/ creierul/ meu/”. Nu întâmplător, „Războiul e poetul”, nu poeta, care se dezlănțuie în toată stigma de sine.
Inf(l)amarea include toată imageria imploziilor și exploziilor; se comit atentate nesfârșite la calmul înșelător al lucrurilor („binele opac”) pentru a se ajunge la adevărul pulsatil al esenței. Tactilitatea se înscrie în același radicalism al denudării: poeta nu se mulțumește cu explorarea suprafețelor comode, în special epiderma, ci doar cu sângele însuși, expresie pură și caldă a biosului. De altfel, discursul împrumută dezinhibarea hemoragică sau disfuncția organelor interne: „cuvintele «se scapă pe ele», nu-și mai controlează ritmul”. Angela are în sânge, pe lângă instinctul contestării și al autoanihilării, alergia la mode („sărmanele isme-ne”), la scriitori oportuniști și critici literari, de-zicându-se de conformism: „am suferit/ un șoc/ al poeziei/ improprii”. În poemul Rezistențe arse iese în evidență ipostaza Delimitatoarei de Profesie, cu uriașa disponibilitate de a contraria: „la noi/ scriitorii au devenit rezistenți la scris./ ei au devenit profesioniștii rezistenței la scris./ scrisul nu mai are nici o putere asupra lor/ și, astfel, au devenit epave înfricoșătoare, anarhiști,/ amorali, atei, histrioni libidinoși, violenți și obsedați/ în loc să îi apere, scrisul îi apasă (…)”. În replică, Angela cultivă o poetică a marginalului (subpoezie, post-poezie, antipoezie) în propria ei per-versiune: „cruzimea nu are margini/ când este vorba/ despre vocea cuplată cu tehnica/ cea mai recentă/ mie îmi place să observ/ diferența/ așa cum îmi place// erotismul întins pe suprafețe din ce în ce mai distruse.” (Dadaism vs. suprarealism). Vocația sfârșitului continuu, a apocalipsei procesuale generează imagini și formule de o intensitate teribilă: „voi, încă mai nenorociți și mai neșlefuiți/ decât și-ar putea cineva imagina,/ nu știți că fanatismul îl au doar cei slabi,/ a căror valoare nu le-a fost recunoscută dinafară?/ vă pun cuțitul la gât:/ ce vi se pare mai frumos,/ un pui de lup/ jupuit/ din cap până-n picioare/ pulsând/ biologic/ sau un câine de rasă cu zgardă/ bleg și dependent?” (voi, încă mai nenorociți și mai neșlefuiți); „poți înnebuni/ pentru că ești/ abia la-nceput/ eu sunt/ abia la sfârșit” (din cuțitul ăsta curge metal).
La nevoie, esența trebuie smulsă ca în ritualurile de sacrificare, tot „în contra suprafeței”, precedată de exhibarea ostentativă a cuțitului. Denudată, esența e oribilă, dar necesară ca aerul însuși. Eforturile poetei țintesc distrugerea membranei care separă obiectul de cuvânt, până când „fața celui care moare este moartea însăși/ și fața celui care se bucură este bucuria însăși/ și fața celui care scrie”. Esența se percepe, de obicei, pe cale mediată, prin adaosul numelui și al geometriei primare a unei forme. În asemenea context, răul nu are legătură cu morala, ci cu impostura ontologică: răul este orice obiect sau un subiect „desfigurat de propria lui aparență”. În acest punct se canalizează toate energiile limbajului: întru descărnarea adaosurilor, a „cuvintelor umflate de sens”, până la scrumul elementar sau la „ADN în stare pură”: „dincolo de Limită bucuria și eroarea/ esența acoperă creierul/ în splendide deshidratări ale limbajului./ un steag al nimănui flutură./ peste obiecte și mese devastate mâinile paralele./ un profesionalism și o intrare în neființă/ în a doua jumătate a zilei/ abisul pe care tu îl aduci o dată cu demența/ Înserării.”
Paradoxal, beligeranța poetică e asumată nu în puterea cuvântului, ci în precaritatea lui. Instanțele comunicării sunt și ele elemente de disgenie: oligofrenul, idioata metafizică, progenitura, handicapatul social, obsedații, ba chiar și triada nefastă a feminității („credința, cacofonia și oligofrenia”), care își activează tancurile în logica răzbunării. Afirmația „Pentru că mă obsedează puterea, scriu despre slăbiciune./ scriu din(spre) slăbiciune” din Fuga postmodernă XVI trebuie citită în logica autoscopiei violente, revanșarde de tipul loviturii sub centură. Abisul nu este altceva decât cuvântul fără acoperire, fără substanță, patinarea în gol a unei retorici formale, ruptă de biografie. Or, strofele precipită cata-strofele personale prin pro-scriere, în care trauma ocupă locul central. Așadar, poeta trece mai degrabă prin chinurile prefacerii, a prefăcătoriei decât prin cele ale facerii. Poezia este artă scrisă și cu forță, și cu forța, nemaiîntâlnită în poezia noastră. Războiul dus la tempetaturi incandescente, inflamarea, alternează cu perioade de infamare, de război rece, la fel de dur ca primul prin contondența cuvintelor cu care este consemnat, în special metalul. Și focul, și metalul înroșit au aceeași funcție de cauterizare a rănilor deschise: „O rană este-ntreaga lume anonimă.”
Dacă la început poezia Angelei Marinescu e tributară pulsiunilor expresioniste și imaginarului dualist întuneric-lumină, care se menține încă în Structura nopții (1979), odată cu Blindajul final (1981), formula poetică începe să se descotorosească de balastul figurativ al „himerei” și de sintagmele artificioase. În volumele ulterioare nu mai rămâne nimic din „carnea artistică” sau „supraartistică”, „râsul slăbănog”, „focul naiv”, „încordarea sofisticată”, „umbra neagră de clovn ireal”, „creierul-mormânt.” Rămân însă șobolanii, care circulă prin toată densitatea magmatică a textelor. Uneori, Angela pare teatrală, dar lumina dramatică nu e niciodată blândă cu fețele umane, dezintegrate până la o paloare făinoasă. Lumina acționează cu aceeași brutalitate în ochii celui care nu vrea să vadă, ba chiar direct în creier. În textele metapoetice, expresia se contractă, fără a mai antrena figurile imaginarului agresiv: „(…) ar trebui să mă târăsc pe lespezi ale bisericilor/ pentru a putea fi crezută?/ pentru că întrebarea mea despre lume/ este întotdeauna violentă/ întunecată și ascunsă/ și pentru că întrebarea mea despre poezie/ este întotdeauna violentă/ ascunsă și întunecată/ și pentru că nu pot renunța la nimicuri/ decât atunci când nu mă gândesc de loc/ și când nu mă gândesc scriu un anumit fel de poezie/ și când mă gândesc scriu alt fel de poezie/ și chiar nici nu mai vreau poezie./ s-ar putea, totuși, ca poezia să fie acel lucru/ ce împarte lumea în lași și deznădăjduiți.” (repetam mecanic, la telefon, niște cuvinte).
Ediția Operelor complete, inițiată de editura Charmides în 2015 și prefațată de Alexandru Cistelecan, plasează la început ineditele, apoi volumele publicate de poetă în ordinea inversă apariției lor: Intimitate (2013), Probleme personale (2009), Limbajul dispariției (2006), Întâmplări derizorii de sfârșit (2006), Tăcere sexuală (2003), Îmi mănânc versurile (2003), Fugi postmoderne (2000), Blues (1997), Cocoșul s-a ascuns în tăietură (1995), Parcul (1991), Var (1989), Blindajul final (1981), Structura nopții (1979), Poeme albe (1978), Poezii (1974), Ceară (1970), Sânge albastru (1969). În toate se remarcă, retrospectiv, reactivitatea germenilor subiectivi totalitari, curajul de a fi sinucigașă în serie și incorectă politic, asumate până în pânzele albe ale scriiturii confesive.
Teodora Coman (n. 1976) a publicat poezie și critică literară, debutând cu volumul Cârtița de mansardă (2012), pentru care a primit câteva premii. În „Poesis internațional” a scris despre cărți semnate de Ștefan Manasia, Ionel Ciupureanu, Dan Sociu, Răzvan Țupa, Gelu Diaconu, Florentin Popa, Alexandra Turcu, Wojciech Bonowicz.
Foto: © Alexia Udriște