GRAȚIELA BENGA
Toți sînt îngrijorați, V. Leac (Editura Tracus Arte, 2010)
Aşa cum era şi seymour: sonată pentru cornet de hârtie, cea mai recentă carte a lui V. Leac e şugubeață. Toți sînt îngrijorați (Tracus Arte, 2010) se poate citi cu amuzament, se poate parcurge cu încântare, plonjând în ochiurile de apă ale suprarealismului şi explorând, în general, un tărâm poetic imprevizibil. Luate fiecare în parte, poemele aşază în ramă lirică năzdrăvănii irepresibile, pozne care înhață din aer un grăunte logic şi fluturii imaginației. Urmarea e halucinatorie: „.urc ambalaje/ camera e plină de bilețele post-it/ în sufragerie o adunătură de consoane în şlapi/ baia două găuri de foen / despre noi nu se poate spune mare lucru/ scheletul de somon din coşul de gunoi ar putea face carieră/ dar ce schelet face carieră te întrebi/ noi ştim câteva care au făcut/ rochiile tale lungi sunt la fel de misterioase/ ca revista aventuri la pescuit/ holul din apartament ascunde un intrus / ce relație dubioasă ce credință ne leagă/ poate sânii din cana chinezească/ scheletul coboară scările acum e la gunoi/ e dimineață uşa balconului se izbeşte de vază/ trenulețul cu baterii (o catastrofă)// fireşte că nu e vorba de mine/ e vorba de/ povestea ventilatorului uitat în debara”… (la mine)
Însă, dincolo de crusta ludic-experimentală, Toți sînt îngrijorați ascunde un miez dramatic care creşte dintr-o răvăşitoare singurătate, între liniile frânte ale întâmplărilor irepetabile. De fapt, poemele lui V. Leac ar putea fi precedate de un cuvânt scrijelit pe masă, aşa cum îl scrie fetița din poemul de început: borderline. Relația cu celălalt nu pare să țină de o problemă spațială, ci de trecere a unei frontiere ce poate fi complet imaginară. Exorbitară (pentru că sparge destinul previzibil al orbitei), călătoria spre întâlnirea cu celălalt evoluează spre sine însăşi până la implozie. Totul este acolo, dincolo de frontieră. Acolo se poate întâmpla totul. Dar a trebui să-l produci pe altul în absența lui înseamnă a fi trimis necontenit la sine şi la imaginea de sine. S. e un astfel de produs. Iar în măsura în care, prin această călătorie imaginară, alterările interioare ale poetului intră în dialog cu alteritățile sale vitale, se nasc poemele. Scrisori, bilete, răspunsurile unor copii (S. face o anchetă), link-uri şi mesaje din inbox, agresiunea vizuală produsă de alăturarea unor fonturi (strada lui S.) sunt frânturi dintr-o lume construită pe un joc al absenței. Toți sînt îngrijorați reflectă – prin aluzii, parabole, asocieri ilogice – unul dintre paradoxurile modernității: comunicarea e la îndemâna oricui, dar epicentrul ei e tot mai solipsist, omul – tot mai închis, mai singur, prăbuşit în el însuşi. „.ieri m-am simțit ca un ambalaj abandonat într-un gard viu; crede-mă, nu-i pentru prima dată./ tu ştii să analizezi mult mai bine decât mine asemenea stări;/ doar eşti expert în nasturi pentru canibali, şi, pe lângă relațiile tale cu lumea haşurată,/ mai ai şi o groază de minorități în subordine;/ […]/ ambalajul ăla despre care îți vorbeam/ a revenit la suprafață purtat de curentul maşinilor;/ a fost smuls din gardul viu, dracu ştie cum, şi dus într-un cartier/ unde oamenii se droghează cu şampon./[…]/ ieri, în timp ce urcam scările, am avut o revelație:/ mi-am dat seama de forța/ de expresivitatea acestei măşti de chiuvetă atât de neobişnuită. // şi am mai observat ceva: am observat că îți plac ridichile.”… (jacky e foarte atent la ce spune S.)
Poezia detaliului, cu plăcuțele de faianță şi cu viermele de ridiche despre care nu s-a făcut niciodată un film, maschează ironic banalul metamorfozat în senzațional şi, totodată, evidențiază erorile de reglaj care subminează întâlnirea dintre poet şi ceilalți. Lamentația, înduioşarea complezentă față de sine îi sunt străine lui V. Leac. Le opune contradicțiile sfidătoare, plictisul şi sictireala acoperită de o „mască semitransparentă” (o după-amiază perfectă), o naturalețe jucăuşă, dar şi o doză psihotonică de spirit critic. Ştie să nu devină irelevant sau redundant. Iar destule poeme pot stârni un autentic exercițiu de decodare, impulsionat nu numai de tehnica discontinuităților ori de nuanțele parabolelor, ci şi de polifonia unor sintagme aflate pe muchia dintre încruntare meditativă şi argou: „.poate că nu e bine să-mi amintesc/ când tragi o linie sau când tragi o sfoară/ şi alte lucuri mărunte cum ar fi prietenii din poze”… (ce s-a mai întâmplat în apartamentul lui S.)
Ființă plurivalentă, tensionată lăuntric, buimacă şi insuportabil de lucidă, poetul adăposteşte o alteritate sincronă şi îngăduie timpului să strecoare o alta, diacronică. Oricine poate fi astăzi altul decât a fost ieri: seymour poate fi azi S., vocea masculină dintr-un poem poate fi într-altul a unei femei şi totuşi să rămână fidelă unității poetului, aşa cum se întâmplă în câteva texte din ultima parte a cărții. Însă până la a deveni ecoul unei instanțe feminine, versul captează neputința de a forța o trecere acolo unde nimic nu (mai) e comun între bărbat şi femeie (fără obligații, cum e). În loc să acopere o zonă între noi, afectul stă sub semnul no signal. Îi ia locul, totuşi, acea ingenuitate esențială fără de care fascinația lumii de dincolo de frontieră se stinge în perplexitate şi inhibiție. Abrupt-confesiv, meciul dezvăluie firescul unei existențe întru totul alta şi altfel: „.vreau să vă povestesc despre pădure şi despre ozon/ despre terenul de fotbal de la marginea pădurii/ pe care noi l-am numit aşa/ în fugă în timp ce făceam echipele/ terenul a demonstrat că suntem într-o formă de zile mari/ ei bine vreau să vă spun şi câte ceva despre / cimitirul de la marginea pădurii/ vecin cu terenul de fotbal/ şi despre cei care zac acolo – galeria/ noastră – care-şi flutură ca de ziua națională coroanele lor din plastic/ […]/ nici nu ne sinchiseam/ jucam ca disperații pasam şi marcam/ umbra copacilor s-a întins peste teren/ John lătra şi nimeni/ nu a observat când mingea s-a pierdut în pădure.”
Toți sînt îngrijorați arată cum se pot trata degajat probleme (ne)importante şi, mai ales, cum se umple o singurătate cu alteritatea imponderabilă a poeziei. Frontiera poate fi trecută oriunde. Într-un punct din afara ei, există o altă realitate. Şi un poem.