Florin Iaru (n. 1954, București) este poet, prozator și publicist. Unul dintre coautorii antologiei-cult Aer cu diamante (1982), alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan, Iaru a publicat poezie (Cântece de trecut strada, 1981; La cea mai înaltă ficțiune, 1984; Înnebunesc și-mi pare rău, 1990; Poeme alese, 2002) și proză (Fraier de București, 2011; Povestiri cu final schimbat, 2013). Textele lui de atitudine din presa scrisă, ironice și lucide, îl recomandă ca pe unul dintre cei mai implicați scriitori ai generației sale.
FLORIN IARU
Jos realitatea!
Printre poezii-furculițe, poezii-pocnitori, poezia-cetății –
poezia-supozitor alunecă mîngîietor de ușor!
În loc să îmbrățișezi, în loc să-ți desfaci picioarele larg
să intre carnea, cu toată plăcerea, să sudui, să fuți,
tu violezi cartea de bucate! Sta-ți-ar în gîți!
Limba ta-i un cui. Un mîner. Ba-i o toartă.
Nu mai contează ce spui, fă-o cu artă!
Creier de cerneală pe sugativa-mbîcsită.
Cine linge prospectul alunecos al erecției pe sine se scapă.
’Tu-i mama ei de hîrtie boțită!
Țipetele grase – graffiti mînjite de rapsozi populari.
Țipete rotunjite cu sprayul pe mur!
Țipete – pe înțelesul gras al poporului –
îți îndeasă manuscrisele grase, ca pe mînă, în cur.
Cînd luna se schimonosește la mine
tăind din realitate omuleți de carton presat,
eu îmi șterg pressepapierul de sexul tău imprimat…
Poezia e o rețetă de slăbit. Arta e în slujba umanității.
Un vers e foarte folositor dacă se reproduce orbește!
Tot ce se poate scrie e deja vîndut, ambalat, ștampilat:
limbă de hîrtie, sex creponat, buci de carton gofrat
orgasm în celofan cu aromă de pește.
Iar viața se spală pe mîini de tot ce citește.
Jos realitatea / Căci s-a prostituat!
În zor
Fugeam de nebun
încă de dimineață,
fără tricou, fără teniși,
fără recomandarea doctorului,
singur cu kilogramele
care-nspăimîntă madamele.
Alergam și lăsam
cuvinte cu spumă la gură.
Cîini și pisici
părăsindu-și stăpînul
(pentru că stăpînul a înnebunit
și-i mănîncă de foame).
Șurubele ieșind fără scîrț
din piulițe iubite
– fuga, fuga –
să nu se prindă cuvintele
de ce porcării faceți voi acolo
și să scoată spumă pe gură.
Șurubelule bont!
Piulițo fără ghivent!
Care-i mai iute?
Care-i mai vesel?
Care-i mai tare?
Încercam distanța salvatoare dintre țărm și mare
măsuram intervalul dintre te și iubesc
descriam o traiectorie perfectă
fugeam de la locul faptei
iar ele,
cu spumă la gură
rămîneau țintuite
neputincioase
ridicole
blegi.
Repede, repede,
acum dai ocol
poemului gol,
gol pușcă urlînd în stradă
la ore micuțe
care deschid ochi de străduțe.
Frumoasa fără corp
Spart de băutură și oboseală am alunecat
spre dimineață în așternuturi jilave.
Știți și voi cum e în zori, după chef.
Lumina bate camera-n cuie de fier
albastru și rece.
Un glass-papier
pe care – dacă te freci puțin –
te-ai șters, te-ai julit.
Ca inima care te-a bifat.
Visam că mă fac praf respirînd un suflet cenușiu.
Și din jilăveala nesuferită a lucrurilor străine,
parfumul unui corp mic, uitat
m-a luat în brațe.
Era o îmbrățișare foarte grăbită,
foarte gălăgioasă,
carnea mea a țipat de groază și încîntare.
A fost o iluzie, o idee, o arătare,
dar avea gură și sîni
și avea păr la subsuori și-ntre picioare.
Aidoma vieții mai vie
mai adevărată ca adevărul.
Vorbea fiecărui simț în parte,
se supunea și se revolta deodată,
adunată într-o materie împrăștiată.
Sfîrșitul urît al petrecerii se rostogolea pe scări,
iar eu adormeam într-o lume fără urmări.
Pe urmă somnul, adică trezia,
adică uitarea de-a binelea, bine.
Frumoasa fără corp s-a evaporat de la mine.
Moale
Lasă-te moale. Lapte sau miere. Lasă cuvintele moi. Miere. Nu mai îmbăloșa cuvîntul, nu mai umezi ideea. Sau laptele. Sau viteza luminii. Desfă încleștarea, dezleagă limbile, deșurubează lațul din tavan. Strecoară-te moale între A și B. Ai să vezi că acolo sînt kilometri de gîngăveală, de tăvăleală, de haleală. Bîlbîiții și ofticoșii cred că lucrurile sînt bătute în cuie. Pe dracu! Cuie de lapte, piroane de miere. Proștiideștepții înfig jaloane-n jeleuri. Stîlpi de lapte și becuri de miere. Muritorii și muritoarele înalță flamura verde. Săbii de lapte și teci de miere. Păi nu e ăsta paradisul, paradisul în care verbele pupă în bot substantivele? Ăsta e! Lapte și miere, îndesate pe gură, pe dos.
Lumea e moale.
Nimeni nu e legat. Nimeni nu-i liber. Totul e jurîmprejur. Dimineața nu cheamă noaptea, viața nu vorbește cu moartea. Numai cuvinte moi și dintre ele te ridici tu, gata de luptă. E o posomorală veche de cînd lumea, peste care au pus glazură de cuvinte. Vine unul, gustă și se îmbățoșează ca tine, numai lapte și miere. La luptă! – zice. La luptă!
Ce luptă?
Stai dracului moale, la locul tău!
După-amiaza atomului
Bazil pătrunde furtunos în cameră, duce mîna la piept
și Jorj ridică toporul deasupra capului, se schimonosește
fulgerător Marian se ascunde în baie, plînge ca o muiere,
se descheie la pantaloni, o ia în mînă cu
Adalgiza lasă telefonul pe masă, lîngă scrisoarea de adio –
– Înainte, băieții mei, pe ei!
Pe ei, peste ei, deasupra, oriunde, fără milă,
spînzurat la amiază,
un atom tembel.
Un atom rătăcit.
Unul dintre aceia care se află în treabă
exact cînd să înceapă povestea.
Un atom tîmpit,
unul pe care, dacă l-ai vedea pe stradă,
ai trece pe trotuarul celălalt.
Nu l-am chemat, nu l-am întrebat nimic.
Nici colegii lui nu dau doi bani – pe amiaza atomului.
Dar el nu și nu, holbîndu-ți-se în chelie.
Și lucrurile o iau razna.
Bazil nu mai moare dramatic, lăsînd moștenitorii
cu lacrimi amare scăldînd bănișorii,
ci, pur și simplu, va strănuta aiurit și va face o criză de furie:
– Vă las un căcat!
Iar Jorj, sub talpa căruia victima viitoare
era convinsă că moare
violată și desfigurată,
înfige toporu-n butuc.
– Na, că nu vreau, curvo! Să te ia dracu’ de zdreanță!
Iar Marian n-are erecție. Se supără, se căsătorește,
face o ciurdă de copii și moare profund nemulțumit.
Ah, cum l-a spart destinul la buci.
Ah, dacă erecția ar fi decurs conform planului,
ar fi fost acum un artist împlinit.
Adalgiza? Adalgiza l-a rupt pe adio
și a aruncat pe fereastră tubul cu somnifere.
A rămas tubul în grija destinului.
După jumătate de an, l-a găsit pe puștiul vecinei.
L-a gustat, i-a plăcut, a ajuns la spital.
Dar asta-i altă poveste.
Ăsta e un alt final.
Băieții mei au continuat atacul.
Au fost pe ei pînă la capăt. A fost o baie de sînge.
I-au tocat mărunt, mărunt, de-au răsunat văile,
de s-a scris la gazetă.
A fost o victorie istorică.
Numai eu, cu căcatul ăsta de atom deasupra capului,
rătăcesc în altă poveste neterminată.
Săbiuța
Am văzut pe unul tăiat în două bucăți perfecte
de o fetișcană.
L-am văzut plîngîndu-și de milă,
dînd geană pe geană
cu o jumătate de gură udînd o jumătate de ureche.
Așa încep frumoasele povești de iubire,
cînd omul este fiară sau fier.
Personajul retezat, crezîndu-se fără pereche,
visase o femeie cu mîner
dar se tăiase în ea.
Acum nu mai era nimic de făcut. Din atîta iubire
omul nostru nu-și mai dorea
decît liniște, bunăstare și sănătate.
Ce naiba să mai susuri muierilor
cînd nu ești tocmai întreg?
Și cine, mama dracului, să se uite la tine
cînd nu poți da măcar un pupic lăbărțat?
Ca să nu mai vorbesc de poziția grea
în fața funcționarilor de stat!
V-am descris, pe scurt, o tînguială de bărbat
spintecat. O săbiuță de fată l-a curățat.
Toți îl ocoleau cu grijă.
Toți se fereau de ciumat.
Veți spune că nimeni nu poate supraviețui
unei vivisecții perfecte.
Viața ne oferă, din păcate,
exemple mult mai infecte.
foto: © Cosmin Bumbuț