Mariana Codruț (n. 1956) a absolvit Facultatea de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost corector, profesor, secretar literar la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” și a ținut, vreme de câțiva ani, un seminar la Facultatea de Jurnalistică din cadrul Universității „Cuza”. Poetă, prozatoare și publicistă, a debutat cu Măceșul din magazia de lemne (1982), urmat de Schiță de autoportret (1986), Tabieturile nopții de vară (1989), Existență acută (1994), Blanc (2000), Ultima patrie (2007) și Areal (integrala poetică, 2011). Pe lângă aceste volume de poezie, a mai publicat două romane, un volum de povestiri și unul de publicistică. Trăiește la Iași.
„Nota cea mai prețioasă și mai autentică totodată a poeziei Marianei Codruț este de căutat în poemele în care simplitatea se conjugă cu un dramatism reținut, nu atât poetic figurat, cât substanțial prezent în desenul energic al unor peisaje lăuntrice – o lirică prin care eul individual se definește ca purtător de esențe.”
Mircea Iorgulescu
„Poezia Marianei Codruț a atras atenția încă de la debutul în revistă (…) și s-a impus, prin seria de volume începută în 1982 cu Măceșul din magazia de lemne, ca un reper al poeziei feminine din România. Calificarea nu trebuie înțeleasă discriminatoriu: ea fixează tipologic, în acord cu intențiile autoarei. Spre deosebire de poetele care își resimt genul ca pe o umilință, bravând sau renegându-și condiția, Mariana Codruț caută acordul cu sine însăși, asumându-și datele feminității. (…) Poetă de primul raft, pe care o așez, fără ezitare, alături de Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Mariana Marin, Ana Blandiana.”
O. Nimigean
„Cea mai mare eroare de lectură pe care am făcut-o a fost să citesc poemele Marianei Codruț drept literatură. Răsfoiam antologia Areal și abia reușeam să remarc un anumit parcurs pe care îl numeam de cristalizare a vocii poetice de la ceea ce critica literară considera «careul liricii feminine optzeciste» (alături de Mariana Marin, Marta Petreu și Magda Cârneci), până la frazări personale. A fost suficient să o aud o singură dată pe Mariana Codruț citindu-și poemele ca să-mi dau seama ce pierdusem. Derutat de forța pe care o controlează versurile sale, ratasem efectele delicateții tăioase a acestei poezii. Fiecare imagine violentă pe care o accesează Mariana Codruț este însoțită de un dublu diafan uneori explicit («ca să se pișe cîinii pe ea,/ ca și pe trandafiri!»), alteori doar în subtext: «dar eu! ce traducător de nimic!/ chiar dacă/ și la mine e lumină, și la mine/ vine sfîșietoare seara: un buncăr/ de azbest construiește/ să se-nchidă cu capul meu în el». Tensiunea poeziei scrise de Mariana Codruț este înaltă, riscantă pentru o lectură strict literară cu repere inofensiv-școlărești, dar exemplară pentru cel care își dorește să participe la momentele de constituire ale expresivității poetice contemporane.”
Răzvan Țupa
MARIANA CODRUȚ
van gogh
înainte de toate, există o conștiință
în subteranele căreia se fac
experiențele necesare (cutremurele
în cercuri concentrice sperie nopțile
noastre înstelate). apoi: imaginea tuturor
făcîndu-ne culcuș în craniul acestei
conștiințe, inhalîndu-i gîndurile,
scormonindu-i somnul, decantîndu-i sîngele,
făcînd-o religie și țintă, fericiți și cruzi:
„ah, ce festin, ce bine, ce fantastic!”
după care îi părăsim – vae victis! – capul
stînd în ștreang sau pe-o tavă
sau rostogolindu-se pe eșafod
sau colorat violent pe dinăuntru
cu ultramarinul înghițit întru totală
iluminare! apoi cu superbie îi primim
din moarte efluviile de lumină –
ascunzătoarele micului pătrat prin care
ne lăsăm absorbiți de vid, urlînd la
insinuarea gîndului că nu ni se va deschide
parașuta, că, de fapt, nu mai există nici o
parașută, că la 1,2,3 nervii plesnesc și…
înainte de toate, conștiința ta
în care s-au făcut ucigătoare experiențe.
măceșul din magazia de lemne
în acest ultim pătrar de secol
fără nici un curaj să fii
înlocuitoarea domnișoarei bătrîne
moarte (în aprilie) de lupus tuberculos.
(cîte un stîrc argintiu
în balta argintie
tremură soarele toamnei.)
să fii o mică pată portocalie
vîslind în centimetrul tău de aer
printre cîteva planuri de lecție
și imaginea domnișoarei profesoare
cu trei pisici în brațe.
(în față, cîmpul deschis înspăimîntă.)
cînd în magazia de lemne
măceșul suportă dogoarea întunericului.
(Măceșul din magazia de lemne, 1982)
de-a v-ați ascunselea
spiritul unei vieți încheiate la toți nasturii.
sclipete asurzitoare de argint între care
căderea pînă la ultimele consecințe
ori saltul ieșit de sub controlul
bunului simț al gravitației terestre
sînt imposibile, sînt vrednice de consemnat,
de condamnat, ca o dovadă de încălcare
a celor mai elementare
reguli de bună purtare.
ce tot vorbim de după subtilele instrumente
cu care ne secționăm reciproc și cumsecade?
numai în vis visezi în gura mare
(nu e nici o primejdie pentru vecini)
și, împrospătat, a doua zi o iei de la capăt
cu prudența și bunul simț.
(Tabieturile nopții de vară, 1989)
(văzînd cu ochii)
văzînd cu ochii roșul cel mai intens
se coace și cade umilit.
chipul din oglindă se pregătește
să devină un prun.
nestrămutata rigoare se îngrașă:
puhavă își expune
nudul plin de resturi.
numai nebunia înalță cetăți,
devine tot mai înfloritoare
– ca una al cărei stomac
s-a obișnuit cu de toate.
în grădina întunecată
noaptea e tot mai adîncă,
tot mai adîncă
în satul meu.
merg pe bîjbîite, împing
portița din capace de lăzi,
ies în grădină –
merii bătrîni, supraviețuitorii
a două războaie,
abia răsuflă
(mai rostogolesc și acum
fructe în iarba udă!)
un cîine latră aiurea,
îi răspunde altul prostește.
nu mi-e frică.
merg pe bîjbîite, pipăi
trunchiurile calde și mă gîndesc
ce simplu ar fi:
aș împinge poarta
și-aș ieși în grădina întunecată.
iarăși poezia
ca și cum mi-aș plimba
degetele pe coastele acestei
zile transparente,
mormînt roșietic al unui
început de gînd.
cît am să mai merg
cu pasărea asta pe creștet,
cît am să mai rabd
ca limba ei de reptilă
să se-nșurubeze în lucruri,
lăsîndu-le fără vlagă?
ascult rîgîitul gușii pline,
triumful și puterea ei
direct proporționale
cu propria-mi silă.
(Existență acută, 1994)
ocupați mai sînt toți!
guvernul vine și pleacă vine și pleacă
– ocupat om e guvernul! closetele refulează
pe scări tichete de îmbarcare și el trage apa
și trage (un pic din mireasma țărilor văzute
ne e dat și nouă să simțim!), dar tot mai rămîn
de-o bibliotecă: nici o grijă, timp își rupe
să le sorteze, să le claseze, generațiile viitoare
să se uimească și citind să crească.
fruntea lui ca steaua care-a răsărit de efort
strălucește: „ocupat om e guvernul!
– spun senatorii – , ca și noi!”. mitrele gloriei
le clămpănesc pe ochi, ei aplaudă. closetele
refulează în stradă discursuri, chitanțe, anonime
și diplome și ei trag apa și trag. din rodul
muncii lor să te hrănești dacă vrei poți!
ocupați mai sînt toți!
laureatul evreu
Lidija și Ivan, Miriam, Kamma,
Dora și Samuel, Marian, Helene,
Dimitrov și cîți alții (un creier
bisexuat îmbibat de metafore)
– prin orașul dansînd în stradă,
în miros de kebab și tărie,
într-o sîmbătă noaptea.
noi venisem să-l ascultăm
pe laureatul evreu.
el a luat stîngaci cununa de aur,
s-a-nclinat și-a-nceput să citească.
îngerii din catedrala veche au desăvîrșit
retragerea lor în sine
cu tot cu ocrul
albastrul
și roșul de purpură.
sîngele din obrajii laureatului
s-a retras și el în cuvintele sale.
și noi, care venisem să-l ascultăm,
respiram palizi și vinovați:
între înăuntru și junii barbari
dansînd vesel afară,
doar o ușă de lemn sculptat –
laureatul evreu nici n-o privea.
cartofii
cum mi se oferă atît de supuși, dar cu toate
antenele înfipte în întunericul din cămară,
nu pot să nu gîndesc: o adevărată ipocrizie
filozofia asta a lor – las’ că-i știu eu!
o viață roz și multiplă crește din carnea
unei morți din ce în ce mai rotunde în
fragilitatea ei. dacă i-aș arunca pe geam,
adică în lume, s-ar descurca, desigur, mult
mai bine decît am făcut-o eu (care-am ne-
socotit întotdeauna cea de-a unsprezecea
poruncă, a mamei: „să asculți de superiorii tăi!”).
imediat ar convinge prin umilință și lingușire
caldă un alt cer și un alt pămînt să-i primească.
ceva-ceva din povestea lor ar ajunge
la urechea lui Dumnezeu și astfel ar lua-o
de la capăt: triumfători și oximoronici.
dar eu
cînd mi-am smuls mîinile de la
gura frigului
cu douăzeci de ochi m-au privit.
douăzeci de pahare cu sînge fierbinte
la gură mi-au dus:
poezia nu și-au uitat-o.
dar eu! ce traducător de nimic!
chiar dacă
și la mine e lumină, și la mine
vine sfîșietoare seara: un buncăr
de azbest construiește
să se-nchidă cu capul meu în el,
ca Proust cu demonul.
ca Proust cu demonul lui.
însă…
…dacă nimeni nu mă ține de mînă,
drumul mi se pare lung și lung.
tot acolo voi ajunge
și dacă nimeni nu mă ține de mînă.
dar drumul mi se pare lung și lung.
(Blanc, 2000)
de ziua națională,
stau sub pături în halat și-mi spun că citesc
în timp ce grasul sforăie virulent la etajul de jos
(sîntem liberi și omul recuperează din oboseală).
sforăiturile lui par niște virgule făcute cu mîinile
înghețate de foștii mei elevi de la Comarna: mari
și groase de spărgeau foile maculatorului. peste ele
cad ploile de sunete mici ale focurilor de artificii
din oraș. las cartea și-mi pun mîinile sub cap:
n-am să mă duc după-amiază în piața primăriei
la fasolea cu ciolan festiv. o să privesc în alb-negru
corzile salcîmilor, oprind din cădere burta umflată
de sus, și o să-mi număr degetele de la picioare.
numai mîinile
cînd noaptea își scoate
soarele net și verzui din pămînt
toate-și pierd carnea. numai sîngele
fîșîind în urechi, numai mîinile
îngropate în față sînt reale.
dac-au fost cîndva –
poate acum două ore – zuruit de zaruri
și rîs și lătrături de cîini pe sub geam,
sigur mi s-a părut. sigur erau
doar imagini păstrate de creier
dintr-o lume topită și scursă-n pămînt.
nimeni, nimic nu mai este după salcîmi,
doar întuneric în butelii uriașe lichefiat.
și dacă dumnezeu ar exista,
în liniștea fără fisură
i-aș auzi chiar șoapta.
iar dacă totuși există
dar nu mă strigă pe nume,
fața asta a cui e?
cînd toate cele văzute și auzite
îmi depun în cap ouăle lor
și cînd, ca evreii sfîntul chivot prin deșert
ori doftoroaia din sat ligheanul cu ierburi,
îmi car prin peisaj, sub o bură
de ploaie, sub briză, sub vîntul
cu o mie de gîtleje, craniul veșnic gravid,
mereu mă întreb cine pe cine locuiește
cine pe cine hrănește.
la răstimpuri îi zic:
– baby, lumină de lună în care supuram
cîndva de iubire, leoaică deraiată,
terorist însămînțîndu-mă cu o lume străină,
scăpată de sub control, fii, tu, bătrîne,
patria mea să pot spune: am, în fine, o patrie.
eu sînt unicul ei cetățean, unicul legiuitor
și sînt liber, mi-e bine!
în aburul unei dimineți crude cînd, cu greu
smulgîndu-mă din tentaculele nopții,
murmur neauzită:
„e dimineață, e vineri și sînt vie”,
fii tu farul în ceață. fii tu steaua călăuzitoare
cu pămîntul tău în care-am semănat
cu multă artă lanurile urii de sine.
am văzut-o…
am văzut-o. nu era cruntă.
își ținea picioarele larg desfăcute
să intre muzica în ea. dansa
din jumătatea de sus a trupului,
goală, pe nisip.
nu mai semăna cu ea însăși –
un zîmbet îi atîrna din gură
ca unei pisici coada șoarecelui prins.
pur și simplu stătea pe nisip
și dansa
cu jumătatea de sus a trupului,
iar muzica desfăcea încet
aripi de șindrilă albă în vînt.
poveste din cartierul „latin”
a treia zi după revoluție,
tatăl a zis:
„să ducem la Casa de copii
puii ăștia de nomenclaturiști”.
mama și-a pus palma pe gură
dar inima nu i-a țîșnit afară.
noaptea în veceu ea și-a băgat
adînc mîinile pe gît, a desprins-o
cu grijă, cum ai desprinde dintre
sîrmele rețelei de înaltă tensiune
șapca unui copil,
și-a îngropat-o în grădină.
„ca să se pișe cîinii pe ea,
ca și pe trandafiri!”
a spus tatăl.
(Ultima patrie, 2007)
selecție de Claudiu Komartin
foto: Mariana Codruț la casa memorială „I.D. Sârbu” din Petrila.