CLAUDIU KOMARTIN
Față de anii precedenți, poezia publicată în România în 2009 s-a caracterizat în primul rând prin varietate. Un tablou sinoptic al volumelor de poezie de anul trecut arată că rupturile dintre generații (care obsedează de o jumătate de secol literatura română) nu sunt, în realitate, relevante, dacă vorbim despre tendințele, direcțiile și personalitățile cele mai influente din poezia actuală. Anul a fost dominat de probabil cea mai importantă poetă de azi, Angela Marinescu (Probleme personale), de câțiva poeți optzeciști avându-l ca portdrapel pe Alexandru Mușina (Regele dimineții), de Ion Monoran redescoperit și publicat, în fine, într-o ediție vizibilă (Eu însumi), dar și de poeți de după 2000, care, în câteva cazuri, arată deja, la a treia sau la a patra carte, ca niște voci pe deplin formate, mai ales că volumelele lor au suscitat numeroase comentarii critice – în primul rând Dan Coman (Dicționarul Mara) și Elena Vlădăreanu (Spațiu privat).
2009 a înregistrat două confirmări certe, prin Diana Geacăr și Domnica Drumea, care s-au desprins cu totul (în Frumusețea bărbatului căsătorit, respectiv Not for sale) de volumele de debut, dar și de clișeele mult uzitate ale 2000-ismului (mizerabilism, autenticism, diversele fracturisme). Romulus Bucur (O seamă de personaje secundare), Caius Dobrescu (Odă liberei întreprinderi) și Mircea Bârsilă (Monede cu portretul meu, publicată de o editură mai mult decât obscură din Pitești) și-au consolidat formulele din cărțile anterioare, rămânând, fiecare pe direcția lui, poeți de prim-plan ai literaturii actuale. Au revenit cu cărți noi Emilian Galaicu-Păun (cu Arme grăitoare) și Iulian Tănase (Adora), din scrisul cărora nu se mai poate scoate sau adăuga nimic.
Pe lângă aceștia, au publicat volume autentice de poezie doi autori înduhovniciți, care reușesc să iasă din formulele închise ale literaturii zise “religioase”: Ioan Pintea (cu Casa teslarului) și Florin Caragiu (Sentic). Radu Vancu a demonstrat pe deplin prin Monstrul fericit că este cel mai livresc și unul dintre cei mai subtili poeți ai generației sale, iar Şerban Foarță și-a continuat neobositul travaliu editorial cu o carte (Nu știu alții cum sunt…) cu mult farmec.
La capitolul debutanți, revelația anului a fost Stoian G. Bogdan (Chipurile, Cartea Românească, 2009), salutat cu entuziasm și premiat în exces, o voce cu o anumită prospețime argotică, pe care primirea aproape unanim elogioasă ce i-a fost făcută îl obligă să confirme. O carte puternică a publicat și Moni Stănilă (postoi parovoz. confesiunile dogmatistei) la editura Charmides. Nominalizați la Premiul Național “Mihai Eminescu” Opera Prima (decernat lui Stoian G. Bogdan) au mai fost debutanții Gabriela Ivașcu (Apocalipse, please), Marius Conkan (Soporia) și Gabriela Mâncu (Număr scame), publicați cu toții de editura Vinea. Câștigătoare a concursului de debut UniCredit din 2009, Gabriela Toma a publicat la Humanitas o carte promițătoare (Cântecul geamănului).
Din punct de vedere editorial, se poate spune că 2009 a fost un an favorabil poeziei. Pe lângă editurile consacrate, specializate pe poezie, Cartea Românească, Vinea sau Brumar (la care am putea adăuga, dacă am închide puțin ochii, și Limes din Cluj), alte trei case editoriale au mizat pe poeți: cea mai importantă editură din Basarabia, Cartier, a relansat colecția Rotonda; editura Art a avut o încercare timidă de a impune o colecție de poezie suprarealistă (Malul albastru); iar editura Tracus Arte și-a început, cu patru volume publicate la târgul din toamnă, în forță activitatea.
La Cartea Românească, titlul cel mai important este Probleme personale, în care Angela Marinescu rămâne aceeași poetă cu momente fulminante, dar și cu stranii blocaje de sens. Oricum, după cărțile publicate în ultimul deceniu: Fugi postmoderne (2000), Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariției (2006), Întâmplări derizorii de sfârșit (2006) și Probleme personale (2009), în care a încorporat toate achizițiile tehnice ale celor mai tineri poeți, Angela Marinescu este unul dintre poeții esențiali de azi, unul dintre cei mai vii și mai autentic contorsionați scriitori români: “la noi, / scriitorii au devenit rezistenți la scris. / ei au devenit profesioniștii rezistenței la scris. / scrisul nu mai are nici o putere asupra lor / și, astfel, au devenit epave înfricoșătoare, anarhiști / amorali, atei, histrioni libidinoși, violenți și obsedați. / în loc să îi apere, scrisul îi apasă, / ca o banchiză de gheață, / o balenă obosită și bolnavă. / ca să terminăm odată cu această stare de lucruri / ar trebui inventate metode de stârpire a scriitorilor, / rapide, primitive și eficiente, / eventual, un ultraaparat kafkian, / ca să le distrugă degetele de la mâini, / mâinile sau chiar mușcătura rece a scrisului (…)” (“Rezistențe arse”).
Volumul postum Eu însumi (Cartea Românească, 2009) al lui Ion Monoran, îngrijit de Viorel Marineasa și Daniel Vighi, întărește, după Locus periucundus (1994) și Ca un vagabond în flanelă roșie (1996), opinia că, dacă ar fi avut ceva mai multă șansă, formula poetică originală și extrem de coerentă cu sine a lui Ion Monoran (1953-1993) ar fi putut sta în centrul canonului 80-ist. În discursul lui Monoran, euforia beatnicilor întâlnește nervul etic al literaturii nemților din Banat (în primul rând Rolf Bossert). În cele mai bune poeme ale sale, Monoran e un poet ce pare, după treizeci de ani, mai direct și mai actual decât majoritatea lunediștilor 80-iști (poate fiindcă ironia e, la el, în plan secund față de implicarea socială, ilustrând mereu acea vitalitate disperată despre care vorbea Pasolini): “Miliarde și miliarde în căutare, mereu în căutare / învârtind vechile burghie ale memoriei / prin care viața ne pătrunde în oase, / epoca noastră fără ieșire la mare / întâmpinând marea de forme invizibile / a dimineților (…)”, “(…) Dacă noaptea mă ascund într-o șopârlă printre ferigi ce sunt eu muscă sau vierme. / De pe acoperișuri țigle îmi spun ceva dar nu până la capăt”.
Cartea lui Ioan Pintea, Casa teslarului (Cartea Românească, 2009), ar fi avut, după spusele autorului, titlul alternativ Călugărițe pe schiuri, după un poem central al cărții. Poezia lui Ioan Pintea are și ironie, și adâncimi spirituale, și lirism old-fashioned, cărora le dă glas întotdeauna pe un ton potrivit, doar, uneori, cu o cam mare risipă de gesturi largi: “frumoasă e numai dragostea ivită din ruinurile / stoice ale teoriilor despre amor / și înaripată și zburătoare și gingașă / precum ofilirea și ridurile bătrânului anchidim”. Chiar și când scrie “psalmi”, “rugăciuni” sau poeme mitologizante (“penelopa”, “phoebus”), Pintea păstrează discursivitatea specifică în limite rezonabile, cartea fiind lipsită de scăderi, iar uneori inventează scenarii sau simple secvențe memorabile: “(…) eu mă uit prin binoclu / ceea ce se vede bine de la distanța aceasta / mi se pare de-a dreptul de neînțeles / un porumbel alb se apropie din minut în minut / de gura lui / și o atinge cu aripa dreaptă” (“sfântul grigorie dialogul”).
Elena Vlădăreanu a reușit să revină, cu Spațiu privat. Un handbook cu 33 de ilustrații de Dan Perjovschi (Cartea Românească, 2009) în centrul polemicilor legate de poezia recentă (după ce mai provocase o mică răzmeriță la debutul cu Pagini, din 2002). Vlădăreanu construiește un volum conceptual, despre care Mihai Iovănel a scris că ar fi o capodoperă ce îngroapă 2000-ismul. Toate ca toate, dar când tânărul jurnalist cultural declară că își dă demisia din calitatea de critic după citirea acestei cărți, suntem îndreptățiți să-l întrebăm când crede că a avut această calitate… Personal, nu îmi mai place poezia Elenei Vlădăreanu (deși avea poeme de o mare forță expresivă în Fisuri și în Europa. Zece cântece funerare) pentru că găsesc respingătoare behăiala “angajată” a jurnaliștilor, ideile puține și fixe, stunts-urile previzibile ale publicitarilor… Nu vreau să fiu, în poezie, convins sau mobilizat, pe un ton arțăgos, îmi displac profund poalele puse în cap, lucrurile spuse pă bune, vorbăria fandosită și bălăcărelile Miței Baston. O pierdere pentru poezie, Elena Vlădăreanu e un real câștig pentru statistică: “eu am 27 de ani, 1,57 m, 55 kg. el are 29 de ani, 1,70 m, 65 kg. o să murim amândoi la 71,80 de ani. dar avem 9 șanse din 100 să murim anual până atunci, el din cauza tutunului, eu din cauza cancerului la sân.”, “folosesc de cinci ori mai puține deodorante decât englezoaicele, de trei ori mai puține decât nemțoaicele, de două ori mai puține decat unguroaicele. fac sex de 2,5 ori pe săptămână. el, de 4,08 ori.” și, desigur, “avem 0,009 copii. 75 de procente din ei sunt apă” etc.
În schimb, alte două autoare care au debutat după 2000 reușesc să se îndepărteze binișor de stridențele debutului – Domnica Drumea în Not for sale (Cartea Românească, 2009) și Diana Geacăr în cvasiinvizibila Frumusețea bărbatului căsătorit (Vinea, 2009).
Prima jumătate a cărții Dianei Geacăr (lungul poem ce dă titlul cărții) e impecabilă, amintind de Fleur Adcock. Din a doua parte a cărții (“Atașamente”) rămâi cu o senzație de insatisfacție, de jurnal prea lax al unei perioade gri, iar al treilea ciclu, “Dust bunnies”, cuprinde câteva poeme foarte frumoase, precum “Cine a furat mașina de tuns iarba” sau “Fluturele și pantofii purpurii”.
Domnica Drumea este cea mai lirică voce de după 2000, o sentimentală care se livrează cu totul, fără mari precauții, în poeme de cele mai multe ori scurte, de o nervozitate înăbușită: “trebuie să fac bani / neapărat / trebuie să mă caut pe net / tu nu mai faci / nimic / îmi zice marius / la naiba / cu toate / colocviile / lor / trebuie să fac bani / mi-e frică / de vocile / din cap / care urlă / du-te / în metrou / și sparge / tot / tot” (“bani”).
E de menționat aici Denisa Mirena Pișcu, care debutase în 2003 cu Pufos și mecanic. Odată cu a doua ei carte, Omul de unică folosință / Disposable People (Galway Print, Irlanda, 2009), minimalismul Denisei Pișcu se afirmă ca o formulă cu potențial de evoluție: “Mi-e frică de oameni – / am ajuns să nu mă mai îmbrac / chic sau sexy – / mi-e frică de bărbați / că m-ar putea viola / sau ar putea / pur și simplu să mă placă… / Le evit privirile. / Mi-e frică de femei / că ar putea fi invidioase, / răutăcioase – / și cu toții / mi-ar putea fura / telefonul mobil.” (pag. 76).
Cele cinci titluri apărute în 2009 la Cartier au arătat varietatea principiilor poetice actuale: între muzicalitatea și clar-obscururile lui Şerban Foarță din Nu știu alții cum sunt…, verva lui Radu Vancu din Monstrul fericit și discursul migălos al lui Emilian Galaicu-Păun din Arme grăitoare (în care “realul (…), oricât de consistent, e întotdeauna deja culturalizat, deja formalizat, deja semnificat”, după cum scrie Al. Cistelecan) sunt distanțe considerabile. Tot Cartier a publicat și volumele cu numărul trei ale lui Dan Coman (Dicționarul Mara) și Claudiu Komartin (Un anotimp în Berceni).
La Galaicu-Păun, poet cult și simbolizant, dificil pentru unii, strălucitor prin anvergura culturală pentru alții, umblând cu toată inteligența și măiestria postmodernității prin păduri de simboluri, poezia e rareori tranzitivă, mai puțin în poemul “un metru de vodcă la cub”, dedicat memoriei lui Ioan Flora, unde Galaicu devine confesiv și se scutură de unele dintre scoriile sintaxei sale originale și complicate: “când ne-am luat frați de cruce cu flora, în loc să schimbăm, cum se face, cămășile, noi ne-am schimbat pașapoartele: / iugoslav pe sovietic – la ora aceea și unul și altul al unei țări ce nu există, dar unde urma să ne-ntoarcem / (…) atâta tovarăș / de pahar am avut eula viața mea – moartea lui ca pe-o cinzeacă m-a dat peste cap.”
Dan Coman revine cu Dicționarul Mara, subintitulat ghidul tatălui 0-2 ani, o carte de poezie prin care reușește o dublă mișcare – se îndepărtează de zonele atinse în primele sale cărți, Anul cârtiței galbene (2003) și Ghinga (2005), și evită pericolul auto-pastișei, dar își și rafinează stilul, impunând unul dintre discursurile poetice cele mai admirate ale începutului de secol: “nici nu deschid bine ochii și iată-mă legat de un copil / ca de-un țăruș în mijlocul sufrageriei. / în picioare nu pot sta, până la fereastră nu pot ajunge / iar cafeaua doar o amușin așa cum ar face / orice ființă cu năravuri de oaie. // (…) de-acum gata, îmi spun, gata. // sunt tată. // și capul meu se apleacă deasupra acestei propoziții / exact ca o oaie în dreptul unei cești de cafea.” (“tatăl. după cinci zile”).
Un suprarealist sadea a rămas și în Adora (Art, 2009) Iulian Tănase, la un deceniu de la debutul cu Îngerotica. Câștigător, anul trecut, al premiului “Hubert Burda” pentru poeți din Europa de Est, Tănase dă în Adora un răspuns la întrebarea: există viață după suprarealism? Fără să furnizeze mari surprize, poezia lui Iulian Tănase e agreabilă și imaginativă, până la epuizarea formulei (care, vor spune cârcotașii, era oricum deja epuizată).
Cărțile editurii Brumar sunt prezentate în paginile revistei “Poesis internațional”, poeți dn toate generațiile ca Ioana Bogdan, Monica Patriche, Nicoleta Popa, Mihai Curtean, Gellu Dorian, Petru M. Haș, Ion Zubașcu sau ambițiosul Daniel D. Marin publicând volume puțin vizibile, mai ales că oferta editurii e foarte generoasă, cuprinzând și destule rebuturi, precum sunt plachetele semnate de Vladimir Udrescu, Michel Martin, Lucian P. Petrescu, Mihail Soare și alții. Despre Vinea e greu să mai spui ceva – impresia pe care o lasă astăzi editura condusă de Nicolae Tzone e că a scăzut foarte mult ștacheta și trăiește mai ales din reeditarea unor plachete de acum câțiva ani. Iar cartea cea nouă a lui Lucian Vasilescu, aproape. atât de departe / close. so far away (Ed. Integral și Vinea, 2009), nominalizată și la premiile Uniunii Scriitorilor, e cu adevărat intruvabilă.
La editura Tracus Arte, foarte activă începând din toamna anului trecut, au apărut în 2009 patru titluri, semnate de cunoscuți poeți ai deceniilor 9 și 10: Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Daniel Pișcu și Caius Dobrescu.
Caius Dobrescu oferă prin Odă liberei întreprinderi o variantă reușită la eșecul principial al Elenei Vlădăreanu (care, din dorința de a așeza în centru conceptul, teza socială, a pierdut pe drum poezia și cade adesea-n ridicol): și discursul lui Dobrescu este cerebral și construit, însă volumul său (tradus și publicat mai întâi în Germania), conține poezie veritabilă, fiind un proiect poetic orchestrat impecabil: “O dezvoltare simfonic-a temelor, astfel încât, / analizând cu atenție, distingi / spiralele de pe cochiliile trilobiților, articulațiile / unor înotătoare, cușca toracic-a / primelor reptile (…)”;“Eu mi-am imaginat cu totul și cu totul / altceva. Că vor fi versuri / bine articulate, gândite limpede / și enunțate cu claritate. Capabile să / repună optimismul în drepturile / lui naturale, să modeleze / mințile tinere // (…) Am descoperit că nu te poți juca / de-a limbajul profetic. El devine / o morișcă-n gura ta, amenință / să-ți zdrobească toți dinții (…)”.
După antologia Poeme alese 1975-2005 (Aula, 2008), în care era evident că avem un poet de bază al direcției biografiste de azi, Romulus Bucur a publicat anul trecut O seamă de personaje secundare, răspunzând rapid la subtilul îndemn cistelecanian din postfața antologiei de la Aula: “În vreme ce toți ceilalți optzeciști îmbătrânesc, Romulus Bucur întinerește. Mai rămâne doar să și scrie.” La fel de tânăr și de proaspăt este Bucur și în cartea de la Tracus Arte, cu cele patru cicluri ale sale: “un anotimp al memoriei”, “body-trip”, “heptameronul” și “o seamă de personaje secundare”. Un poem excelent, care ar merita citat integral pentru că sunt puse la treabă toate calitățile lui R.B. este “de morte poetae” dedicat lui Alexandru Mușina: “n-ai avut norocul să fii un poet mort tânăr / (și din această cauză genial) / și nici un bețiv bătrân / (cu același statut) / ori măcar persecutat politic / (…) or să îți pună vreo placă pe casă / și-or să-ți ridice firește statuie / va fi desigur o după-amiază ploioasă / și-ndurerata asistență va cam face cuie / atunci când o să fii al neamului erou / și bineînțeles că nu vei învia din nou”.
Am lăsat la sfârșit Regele dimineții, cartea poetului, eseistului și profesorului brașovean Alexandru Mușina, care-a ajuns în scurt timp un hit, ba a mai și primit Premiul de poezie al “Observatorului cultural”, fiind nominalizată, cu șanse mari, și la Premiul Uniunii Scriitorilor. Volumul lui Alexandru Mușina a impresionat prin tensiunea transmisă, prin renunțarea la jocurile textuale (al căror maestru a dovedit de atâtea ori că este) și la orice artificiu și meșteșug superior în favoarea unei expresii directe, depresive, recentrate pe existențial. Comparat acum cu Bacovia, Alexandru Mușina scrie nu doar mai bine decât în ultimele cinci-șase plachete (căci e mai concentrat, mai întunecat și mai grav ca oricând), dar face sinteza întregii sale poezii, ca în acest superb poem fără titlu pe care sunt convins că vom vrea, din vreme în vreme, să îl recitim: “Visez la femeile din reviste, / Sau la tine, cum erai acum 10, / Acum 20 de ani? // Ele sunt hârtie strălucitoare, / Tu carne și sânge, respirație fierbinte. // Ele sunt contur și culoare, / Tu senzor și feromon. // În seara asta am vrut să mă bag / Sub pătură și să plâng. N-am putut: / Nu simt nimic, nu îmi mai amintesc nimic. // Doar un tremur și-o creștere-a pulsului, / Senzația că ceva cald, cald îmi lipsește, / Că voi începe să dârdâi tot mai tare, / Până am să îngheț.”
Cu asemenea titluri și poeți, literatura română pare mai puțin pauperă și își justifică o parte din exageratele-i orgolii. Dacă și premiile ar fi acordate fără obișnuitele strategii și jocuri de culise (priviți numai nominalizările la premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor, unde e greu de spus ce caută Constantin Abăluță și Mircea Petean alături de Alexandru Mușina), poate că am ajunge până la urmă să nu ne mai simțim atât de prost în propria literatură, iar prestigiul ei public ar fi cu siguranță altul…